Sanctitatea Voastră,
Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,
Cu dragoste frăţească, Vă aducem la
cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie
1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă. Aceasta pentru faptul că
Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării
Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerinţă anticanonică în problemele interne
ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Sanctitatea Voastră! În conştiinţa
umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul
istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi
silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a
rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune
repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor
ce decurg din această restabilire.
Conform acestui principiu,
exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor
ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918,
1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de
vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a
fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.
Conform mărturiilor istorice, pe
teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a
fost propovăduit încă din primele veacuri creştine. Propovăduirea
Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului
român care a apărut în istorie ca popor creştin. Poporul român a devenit
astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a
avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.
Viaţa creştină a avut o continuitate
permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi
neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.
Îndată ce condiţiile istorice au
permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi
pământeni. Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost
cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de
creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta
Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa
cu numele de Ţara Moldovei.
În anul 1401, Domnitorul Moldovei a
cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie
recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean
IOSIF MUŞAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca
servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit
geografic şi istoric. Drept consecinţă, potrivit legislaţiei
bisericeşti, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi
niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să
înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la
întemeiere şi cu recunoaştere canonică.
Cursul normal al lucrurilor a fost
din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin
ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării
Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de
ocupanţi a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova
prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit,
AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele ruseşti.
După o scurtă perioadă de normalizare
şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul
ţarist înfiinţează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi
Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii
Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei
Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre
marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel, s-a întâmplat
şi cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat
din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se
„instituţionalizează” prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812,
când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul
ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu
avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având
putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ.
Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi
tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta
integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus,
anexarea era un act imoral şi neloial faţă de întreaga Ortodoxie,
întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea abuziv stăpânirea asupra
românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în
câmpul creştinătăţii, legat de neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta
Prutului.
Urmare acestei anexări politice
nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste,
Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi
consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul
jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru
veacuri înainte, şi al Episcopiei Huşilor. În scrisoarea Sanctităţii
Voastre din 6 octombrie 1992 justificaţi această acţiune prin faptul că
la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală.
Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a
avut loc după înfiinţarea Eparhiei de Chişinău, într-un teritoriu ce nu
cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare:
în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de
Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicţie
asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.
Actul anexării Basarabiei la imperiul
ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de Chişinău a dus, nu la „eliberarea de
sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în
aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia
rusească mai aspră şi mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat
tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au acceptat voievozi şi
ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă,
folosindu-se de ierarhi ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a cere acordul
clerului şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a
exercitat asupra acestora un necruţător proces de rusificare, manifestat
în diferite feluri.
Astfel, dintre toţi chiriarhii
aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău, numai unul
a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi credincioşii
păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din 1817,
reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. În 1813 a fost înfiinţat un
seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost
transformat în mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a
lor de fraţii din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima
perioadă a funcţionării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a
fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare
la Seminarul din Chişinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840,
impus de ţarul NICOLAE I.
În acelaşi timp, mănăstirile
moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se
înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor
bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse,
aşa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului
PAVEL LEBEDEV (1871-1881).
În această situaţie tragică a fost
găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au
putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia Sanctităţii
Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române”
(scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918
se primise la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se
spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi
se pot bucura de libertate”. În duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa
armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi
independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame,
România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi nedreptatea săvârşită în
1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii din Basarabia revenind
în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.
Normalizarea situaţiei bisericeşti
n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma
ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă
şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra
credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc,
fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecinţele
acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorităţii
bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea
unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului şi credincioşilor
români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de
Patriarhia Română în 1925.
Suflul sfânt al dorinţei de libertate
şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-şi
dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul Republicii Moldova,
începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi sfânt, reluarea
legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe diverse
planuri, inclusiv cel bisericesc.
Ceea ce însă ne produce un adânc
sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR,
acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi
manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă –
Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi, în
frunte cu Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, şi-a manifestat, în mod
sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane
barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi samavolnic
din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul
Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns
Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.
Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a
manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia
canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice,
rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeţi de
onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România.
Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la
Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca
toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină
unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se
abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.
Situaţia bisericească din Republica
Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea
„independenţei Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Această hotărâre a fost
luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la
Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la
2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se
lua în discuţie problema Bisericii din Moldova”, „afirmaţie justă”,
recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi adresat
la 6 octombrie 1992.
De aceea, în contextul acestei
hotărâri unilaterale, precum şi al atitudinii antiromâneşti a Înalt Prea
Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost
supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din
România, Prea Sfinţitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce
s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii
Neamului său. Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din
partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea
eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au
ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul PETRU şi au cerut
oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat
act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor, recunoscând autonomia
cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor
bisericeşti locale.
În scrisoarea Sanctităţii Voastre
sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire la
aşa-zisa „ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în
problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Mai întâi, precizăm că invocarea
canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz,
justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei asupra
Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se
recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica
Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de
Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca
„nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de
demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar
dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub
stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele
părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze
trufia stăpânirii lumeşti”.
În spiritul acestui canon putem
aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor
politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare
parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul
secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a
teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze
până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei
bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional
al Mitropoliei Moldovei.
Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului
de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic,
cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite
eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”. Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării
Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească
adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea
ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse
asupra unei părţi a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este,
conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar
repararea unei nedreptăţi se impune cu necesitate.
Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.
Canonul 15 al Sinodului local de la
Constantinopol prevede nu numai interdicţia ca un episcop „să nu se
depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci şi posibilitatea
ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu
Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi
necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai
hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia
sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor
ortodocşi din Basarabia.
Prevederile canonului 16 ale
aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei
titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea Sfinţitului
Episcop PETRU, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform
hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei
este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR,
căci Înalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea
jurisdicţia numai asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica
Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei. În
lumina aceluiaşi canon 16 de la Constantinopol şi ca o încălcare a
prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de multe ori, în
decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi
în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă.
Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului
VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la
Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de
Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea
Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului
Ribbentrop-Molotov.
La cele de mai sus, rugăm frăţeşte pe
Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III
ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect
decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.
Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a
reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei
voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei
etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinţii Părinţi ai Sinodului
III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această
tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile
dintre Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu
când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile
jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.
În acelaşi sens, se pot înţelege şi
prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de
conlucrare între „episcopii fiecărui neam” şi se statorniceşte
principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede
aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care
să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai
importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea
bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda
tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură,
şi el este valabil şi azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac
abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam. Aşa se explică
faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a
Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe
care îl slujeşte Biserica respectivă. De aceea, pretenţiile unei
Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie
peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt
necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu
spiritual-pastoral.
Sanctitatea Voastră,
Suntem datori să nu uităm că, până nu
de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă Română,
au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeşti,
fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi
au impus ura şi dezbinarea între neamuri.
Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu
care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie
potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta
nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele,
a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi
Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.
De aceea, ne exprimăm încredinţarea
că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă
înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de
Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.
Considerând că lămuririle de mai sus
sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi cu
dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din Republica
Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne exprimăm
dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile noastre vor
continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.
În spiritul celor de mai sus, suntem
gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi neînţelegerile
şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici surori, nu
trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea
frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.
Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,
† TEOCTIST,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
See the english version of this letter:
+ T H E O C T I S T E
PATRIARHCH
OF THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH
Aleea Patriarhiei, 2
70526 / BUCHAREST 4
R O M A N I A
His Holiness ALEXEY II,Patriarch of Moscow and all Russia
No.959/19.05.1993
YOUR HOLINESS,BELOVED BROTHER IN OUR LORD, JESUS CHRIST,
With brotherly love, We would like to
confirm the receipt of Your Holiness’ letter of December 24, 1992 and,
at the same time, to express our deep sorrow because of its content.
That is so, because Your Holiness regard the Synodal Act of the Holy
Synod of the Romanian Orthodox Church whereby it gave its blessing to
the reactivation of the Metropolitan Sec of Basarabia, as an
“anticanonical interference into the internal affairs of the Orthodox
Church in Moldova”.
Your Holiness! Throughout the centuries,
in the consciousness of humankind, in general, and in that of
Christians, in particular the universally accepted principle that
injustice, abuse and force could never create any lawful right to the
perpetrator was permanently observed. Those unjust circumstances can
last for centuries, but when the conditions allow for it the historical
justice requires that injustice be repaired and truth be restored,
together with all the rights deriving from that restoration.
According to that principle, the exercise
of the Russian Orthodox Church jurisdiction over the Romanian Orthodox
faithful living in Basarabia, during the following periods of time:
1769-1774, 1707-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992 was an unjust and
abusive act, both from the point of view of historical reality and of
that of canon law principles, since it was the result of various
political abuses, which disregarded the historical truth.
According to historical witnesses, the
Gospel of Christ has been preached on the territory which Romanians
inhabit today, ever since the first Christian centuries. The preaching
of the Gospel on this territory took place at the same time with the
birth of the Romanian people. Thus, the Romanian people became one of
the first Christian people of Europe and that took place long before
the Christianization of the Slavs.
Christian life had a permanent continuity
on this territory, the Romanian Orthodox faithful always asserting
their attachment to the Eastern Orthodox Church.
As soon as historical conditions allowed
for it, the Romanian Orthodox faithful were granted the right to elect
native bishops. That right, which is based on the canonical tradition of
the Church, was demanded insistently from the Patriarchate of
Constantinople, particularly by the Romanian Orthodox believers living
on both sides of Prut river, which together constituted a Romanian
principality known in Europe by the name of the Country of Moldova.
In 1401, the Prince of Moldova asked that
the native Metropolitan. IOSIF MUŞAT was recognized by the Patriarchate
of Constantinople as the head of the Church administration in that
country. By that very act, the Metropolitan See of Moldova was
recognized as spiritually assisting a distinct nation, within a well
defined territory both geographically and historically. Consequently,
according to canonical ecclesiastical legislation, which is different
from the one proper to ever changing peoples and empires, nobody would
ever have the right to abolish, change or divide into halves a
jurisdiction in the area which belongs to a certain authority ever since
its foundation and which is canonically acknowledged.
Unfortunately, in the second half of the
18th century, the normal state of things has been interrupted by the
occupation of the Romanian land in the Country of Moldova by the Russian
armies (l769-1774; 1787-1791). Among the steps abusively taken by the
invaders was the brutal interference into the affairs of the Church of
Moldova by the appointment, in 1789, to the Metropolitan See of Moldova,
as Locum Tenens of a Metropolitan, named Ambrozie, who was of Russian
extract ion and who came to Moldova together with the Russian troops.
The annexation had no value and was null
by law, because Turkey had no territorial rights over the Romanian land,
its power over that territory being only that of suzerainty, and not of
sovereignty. Moreover, that annexation was an immoral unfaithful act
against the whole of the Orthodox Church as the Orthodox
Russia was abusively extending its domination over the
Romanian Orthodox people living on the land between Prut and Dniester
rivers, who were staunch Christians for such a long
time, being closely related with those living on this
side of Prut river and belonging, through their language and
culture, to the same nation.
It is true that the recognition of the
Romanian Orthodox Church autocephaly took place after
the foundation of the Bishopric of Chisinau and it
refers to a territory which did not comprises that bishopric.
Nevertheless, there is one thing which must be emphasized in connection
to that: in 1448, when the Patriarchate of Constantinople recognized the
Russian Orthodox Church as an autocephalous Church, the Russian
Orthodox Church had no jurisdiction over the Romanian Orthodox faithful
living in Basarabia.
The annexation of Basarabia to the tsarist empire and the setting up of the Bishopric of Chisinau did not mean, as
Your Holiness affirm in the same latter “the liberation of Moldova from
the Ottoman domination”, but it was just a change from one kind of
slavery to an even harsher one. The Turks, at least, nave respected our
traditions, language and national specificity. They accepted princes and
hierarchs who were born of the same nation with those under their
authority. The Russian imperialism, on the contrary, appointed Russian
hierarchs to the See of Basarabia without having the consent of the
native Romanian clergy and faithful, who formed the great majority of
the population. Moreover, the Russian imperialism exerted upon them a
merciless process of russification, which was done in various
ways. I
Thus, among the diocesan bishops
appointed by the Russian Orthodox Church to the Bishopric of Chisinau,
there was only one native bishop who was of the same language with those
under his pastoral care. According to the census of 1817, the Romanians
represented 86% of all the inhabitants of Basarabia. In 1813, a
theological seminary was founded in Chisinau, but even that act,
beneficial in theory, became a means whereby both denationalization of
the Romanians from Basarabia and their estrangement from their brothers
and sisters living on the other side of Prut river were performed. In
this context, it is worth noticing that in the beginning, for a while,
there was only one Romanian professor out of the 25 professors
teaching at that seminary. The Russian language became the only language
used for teaching at the Seminary in Chisinau, as stipulated by the
Rule for the Seminaries imposed by tsar NICHOLAS I, in 1840.
At the same time, the Moldavian
monasteries were also submitted to russification by replacing the
Romanian with the Slavonic language in the religious services. The
Romanian books used for religious services were destroyed, as it
happened especially during the rule of archbishop PAVEL LEBEDEV
(1071-1882).
That was the tragic situation in
Basarabia in 1918, when the peoples of the tsarist empire were able to
regain their freedom. We were very upset by Your Holiness’ assertion
that “in 1918 Basarabia was occupied by the Romanian army” (Letter of 6
October, 1992). We would only like to remind You that on the 5th of
March, 1917 an official telegram was sent from St Petersburg to Chisinau
saying that “Basarabia is no longer part of the
empire and therefore from now on everyone may enjoy freedom”. It was
in the spirit of that freedom and without the presence of the Romanian
army in Basarabia that the sovereign independent state of Moldova
organized itself and, later on, carne back to its Mother Homeland,
Romania. As a natural consequence, the religious injustice done in 1808
was then repaired, the clergy and the faithful living in Basarabia
coming back into the Romanian Orthodox Mother Church.
But the normalization of the religious
situation did not last long. In 1940 and then in 1944, after the Soviet
troops occupied Basarabia, the Russian Orthodox Church has again
abusively and uncanonically imposed its jurisdiction over the Romanian
Orthodox faithful living in that ancient Romanian land, without even
trying to have a dialogue with the Romanian Orthodox Church. The
consequences of that fact are very well known: the destruction or the
closing down of most of the churches and monasteries by the occupant
Soviet regime, the appointment of a hierarchy foreign to the nation and
to the language of the Romanian clergy and faithful living in Basarabia,
the dissolution of the Metropolitan See of Basarabia, which was set up
by the Romanian Patriarchate, in 1928.
In August 1991, the holy wish of national
freedom and dignity created the opportunity for a part of historical
Basarabia to become sovereign and independent, under the name of the
Republic of Moldova. Therefore, it was natural that the relations with
brothers belonging to the same nation and language from Romania be
resumed in various ways, including also the religious ones.
But, what causes us a profound sense of
sadness is the attitude which the present Metropolitan of Chisinau,
Archbishop VLADIMIR shows towards the clergy and the faithful who
manifest their legitimate wish to have closer relations with the Mother
Church – the Romanian Patriarchate. All those who have sincerely shown
such intentions, such as His Grace Bishop PETRU of Balti, together with a
large number of priests and faithful have been submitted to a barbarian
persecution. His Grace was violently and arbitrarily removed from his
residence of Balti. It was for that reason that Bishop PETRU appealed to
the Romanian Patriarchate, after complaining to Your Holiness, but with
no result.
At the same time, Metropolitan VLADIMTR
did not observe his canonical obligation, namely that of not entering in
any kind of relations with schismatic groups, which are separated
from the body of the Orthodox Church. Thus, he invited, as guests of
honor, in November 1992 two schismatic “hierarchs” from Romania. That
attitude flagrantly contradicts the statement which all the Primates of
the Orthodox Churches made in Constantinople on March 15, 1992, which
stipulates that it is necessary “…that all the local holy Orthodox
Churches being in full solidarity with one another condemn these
schismatic groups and abstain from all communion with such schismatic
groups ‘until they return’ wherever they may be found”.
The religious situation in the Republic
of Moldova became even more critical after the decision adopted by the
Holy Synod of the Russian Orthodox Church, on October 5, 1992 whereby
“the independence of the Orthodox Church in Moldova” was granted. That
decision was taken in spite of both the discussion We had had in
Constantinople and the appeal We had made to Your Holiness, on April 4,
1992, in which We explained to You that it was “not the right moment to
tackle the issue of the Church in Moldova”, a “just assertion” which
Your Holiness Yourself agreed with in the letter sent to Us on October
6, 1992.
That is way, in the context of the
above-mentioned unilateral decision of your Holy Synod, as well as
because of both the anti-Romanian attitude of Metropolitan VLAD1MIR and
of the various persecutions exerted against all those suspected to
foster relations with their brothers and sisters from Romania, His
Grace, Bishop PETRU, who was removed from Balti, after complaining to
the Moscow Patriarchate, had to appeal to the Church of his own people.
The clergy and the faithful – who were subjected to the same
persecutions exerted by Metropolitan VLADIMIR – formed the Diocesan
Assembly, and then statutorily reactivated the old Metropolitan See of
Basarabia electing His Grace, Bishop PETRU, as Metropolitan Locum Tenens
of Basarabia, asking to be under the canonical jurisdiction of the
Romanian Orthodox Church. Our Church took notice of and gave its
blessing to their decision, acknowledging their autonomy, as requested,
as well as the fact that they will continue to follow the old calendar
(stile) and the local church traditions.
In Your Holiness’ letter, there are
several references to some of the canons which were used in order to
support the view of so called “anti canonical interference of the
Romanian Patriarchate) into the internal affairs of the Orthodox Church
in Moldova”.
That canon actually specifies the duty of
a particular Church of a nation (the Church of Cyprus) to organize
itself from the ethnic point of view, independently of the Church
of another nation (the Church of Antioch). That canon also
stipulates the principle that “no bishop is to take over another
diocese, which has never been under his jurisdiction or under that of
those who preceded him. And in case someone would take over another
diocese and forcibly brought it under his rule, he must give it back to
its former jurisdiction, as the Fathers’ canons arc neither to be
infringed upon nor to nave, under the cover of a blessed work, a
sneaking in of the pride of this worldly rule”.
It is in the spirit of that canon that we
can assert that the Russian Orthodox Church is precisely the one who,
due to the well known political circumstances, has taken over
jurisdictionally a great part of the ancient Metropolitan See of
Moldova, which was founded at the end of the 14th century. The
imperialistic annexation (tsarist and then communist) of the Romanian
territory in the eastern side of Prut river, from the Polish border down
to the Black Sea, could not justify, in any way, the ecclesiastical
jurisdictional extension of the Moscow Patriarchate over the
jurisdictional territory of the Metropolitan See of Moldova,
Canons 13, 21 and 22 of the Council of
Cartages, as well as canon 2 of the Second Ecumenical Council forbid, as
Your Holiness also rightly assert, that “the bishop of a certain
diocese extend hi s authority over another diocese”. The Holy Synod of
the Romanian Orthodox Church, by giving its blessing to the reactivation
of the Metropolitan See of Basarabia, did nothing but it restored to it
the historical truth and canonical right, which were in so many
circumstances infringed upon by the uncanonical expansion of the Russian
Orthodox Church over a certain part of the Metropolitan See of Moldova.
Such an expansion is, according to canon 13 of the Council of Cartages,
“null” by law, and the reparation of such an injustice becomes an
absolute necessity.
The reference to canon 59 of the Council
of Cartages has no meaning in the context of our discussion here, since
it has no connection with the issue concerned.
Canon 15 of the local Council of
Constantinople stipulates not only the interdiction for a bishop “to
separate himself from the communion with his own patriarch”, but also
the possibility that that bishop might “separate himself from the
communion with his primate” in case the primate of that Church teaches
something unjust and uncanonical. Injustice and canonical non-observance
are the characteristics of the decisions as taken by the Russian
Orthodox Church, namely to extend and maintain its jurisdiction over a
certain nation, other than the Russian nation, i.e., over the Romanian
Orthodox faithful living in Basarabia.
Furthermore, the provisions as stipulated
by canon 16 of the same local Council of Constantinople, which forbid
the appointment of bishops in a diocese where the primate is still
alive, were not infringed upon by the decision taken by the Holy Synod
of the Romanian Orthodox Church, namely to recognize Bishop PETRU as
Metropolitan Locum Tenens of Basarabia, according to the decision taken
beforehand by the canonically elected authorities of that diocese. The
Metropolitan See of Basarabia is a different diocese altogether from the
one headed by His Eminence, Metropolitan VLADIMTR, for, according to
canonical principles, His Eminence, as long as he is under the
jurisdiction of the Moscow Patriarchate, can have jurisdiction only over
the Russian Orthodox faithful living in the Republic of Moldova. In the
light of the same canon 16 of the local Council of Constantinople and
as a direct infringement upon its principles, we noticed, with much
sadness, that many times over the centuries the Russian Orthodox Church
has repeatedly appointed bishops in Basarabia, while the legitimate
bishops were still alive. We could mention, for example, the already
mentioned case of Metropolitan VENIAMIN COSTACHI, who was forced to
leave his Metropolitan See in Iasi (Jassy) in 1808, or that of
Metropolitan EFREM ENACHESCU, who was replaced by the Russian Church in
1940 and 1944, while he was still alive. As a direct consequence of the
Ribbentrop-Molotov Pact, His Eminence was forced to take refuge over the
Put river.
Besides of what We have already said
until now, We would brotherly ask Your Holiness to take into
consideration canon 8 of the Third Ecumenical Council and the 34
Apostolic canon, in the light of which one can correctly asses the
decision which was taken by the Holy Synod of Our Church, on 19-20
December, 1992.
Canon 8 of the Third Ecumenical Council
stipulates the principles which the relationship between two sister
Churches should be based upon. The Church of Antioch, contrary to
canonical tradition, wanted to extend its jurisdiction over another
nation, which made up the Church of Cyprus. The Holy Fathers of the
Third Ecumenical Council of Ephes (431) considered that tendency as
unlawful and uncanonical and, therefore, stipulated that the ethnic
principle in the relations between Churches should always prevail and be
observed. That principle remained in force throughout centuries, even
later on during islamic Arabic and, afterwards, Ottoman invasions, when
the jurisdictional territories were kept intact, as based on the ethnic
principle.
The provisions set by the 34 Apostolic
canon can be understood in the same sense. That canon stipulates both
the way “the bishops of the same nation” should collaborate with one
another and also the principle of synodality, within a well defined
nation. The above mentioned Apostolic canon stipulates that the bishops
of each nation should have a Primate of their own, whom they must
consult with, and who is then to take decisions, concerning major
issues, together with the rest of the bishops. That basic canonical
principle regarding the Orthodox Church leadership became a permanent
feature of canon law throughout the centuries – in spite of
imperialistic tendencies of Roman-Byzantine hegemony or that of another
kind – and it is still valid today in all autocephalous Churches, which
do take seriously into account the historical reality of a people or
nation. That is why, in most cases, the very title of the autocephalous
Orthodox Churches comprises the names of the people or nation, which
those Churches serve. Therefore, the claims of a certain Orthodox
Patriarchate, belonging to a certain nation or people, to have
jurisdiction over the Orthodox faithful of another nation, which have
their own Patriarchate, are uncanonical and unjust, for such claims are
not spiritually and pastorally motivated, but, on the contrary, based on
political and secular reasons.
Your Holiness,
We must not forget that until recently
both the Russian Orthodox Church and the Romanian Orthodox Church had to
suffer for a long period of time, due to a secularized atheistic
authority, which persecuted all the faithful and brought with it hatred
and division amongst nations.
But, now, thanks to our Good and Almighty
God, Who gave us the strength to liberate ourselves from this faithless
bondage, we have the responsibility to repair the atrocities committed
by the Soviet atheistic regime, which, among other things, has tried to
lead astray the Romanian Orthodox in Basarabia and Northern Bucovina
from their brothers and sisters belonging to the same nation.
Therefore, we would like to express our
hope that Your Holiness and the Russian Orthodox Church will understand
the reason for the blessing which our Church has given to the
reactivation of the Metropolitan See of Basarabia.
While hoping that the above-mentioned
explanations are sufficiently enough for You in order to rightly and
thoughtfully understand the sacred rights of both clergy and faithful in
the Republic of Moldova to have spiritual relations with their Mother
Church, We express Our wish and hope that brotherly relations between
our two Churches will continue for the strengthening of our Holy
Orthodox Church.
Hence, we are willing to continue and
deepen our discussions on this matter, in order to clarify those points
which are still unclear and to solve the disagreement which may still
exist between us. It is by so doing that we can prove that the
relationships between two sister Churches need be dominated not by those
temporary circumstances of recent times, but by brotherly communion, in
our Holy Orthodox Church.
We entrust ourselves to Your Holiness’ prayers, and We brotherly embrace You in Jesus Christ, our Lord.
+ T H E O C T I S T E
PATRIARHCH
OF THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH
No comments:
Post a Comment