Sunday, November 4, 2012

Scrisoarea adresata la 19 mai 1993 de catre Patriarhul Teoctist Patriarhului Alexei al II-lea

Scrisoarea adresata de Prea Fericitul Patriarh Teoctist Patriarhului Alexei al II-lea al Rusiei, vorbeste despre relatiile tensionate romano-ruse si despre politica imorala si necrestineasca pe care Rusia a dus-o fata de poporul roman, inclusiv prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse.



Sanctitatea Voastră,
Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,

Cu dragoste frăţească, Vă aducem la cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Sanctitatea Voastră! În conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce decurg din această restabilire.
Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.
Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.
Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.
Îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Ţara Moldovei.
În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric. Drept consecinţă, potrivit legislaţiei bisericeşti, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.
Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanţi a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele ruseşti.
După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist înfiinţează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel, s-a întâmplat şi cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituţionalizează” prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legat de neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.
Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste, Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru veacuri înainte, şi al Episcopiei Huşilor. În scrisoarea Sanctităţii Voastre din 6 octombrie 1992 justificaţi această acţiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înfiinţarea Eparhiei de Chişinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.
Actul anexării Basarabiei la imperiul ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de Chişinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au acceptat voievozi şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a cere acordul clerului şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruţător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.
Astfel, dintre toţi chiriarhii aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău, numai unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. În 1813 a fost înfiinţat un seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcţionării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chişinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul NICOLAE I.
În acelaşi timp, mănăstirile moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse, aşa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL LEBEDEV (1871-1881).
În această situaţie tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia Sanctităţii Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918 se primise la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi se pot bucura de libertate”. În duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.
Normalizarea situaţiei bisericeşti n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecinţele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorităţii bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului şi credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.
Suflul sfânt al dorinţei de libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.
Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi, în frunte cu Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, şi-a manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi samavolnic din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.
Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeţi de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.
Situaţia bisericească din Republica Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea „independenţei Bisericii Ortodoxe din  Moldova”. Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova”, „afirmaţie justă”, recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi adresat la 6 octombrie 1992.
De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi al atitudinii antiromâneşti a Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea Sfinţitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul PETRU şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.
În scrisoarea Sanctităţii Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire la aşa-zisa „ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.
Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca „nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti”.
În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.
Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părţi a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăţi se impune cu necesitate.
Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.
Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol prevede nu numai interdicţia ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci şi posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor ortodocşi din Basarabia.
Prevederile canonului 16 ale aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea Sfinţitului Episcop PETRU, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicţia numai asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiaşi canon 16 de la Constantinopol şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.
La cele de mai sus, rugăm frăţeşte pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.
Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinţii Părinţi ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.
În acelaşi sens, se pot înţelege şi prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam” şi se statorniceşte principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, şi el este valabil şi azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam. Aşa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă. De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.
Sanctitatea Voastră,
Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri.
Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.
De aceea, ne exprimăm încredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.
Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.
În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.
Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,
TEOCTIST,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
See the english version of this letter:
+ T H E O C T I S T E
PATRIARHCH
OF THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH
Aleea Patriarhiei, 2
70526 / BUCHAREST 4
R O M A N I A
His Holiness ALEXEY II,
Patriarch of Moscow and all Russia
No.959/19.05.1993
YOUR HOLINESS,
BELOVED BROTHER IN OUR LORD, JESUS CHRIST,
With brotherly love, We would like to confirm the receipt of Your Holiness’ letter of December 24, 1992 and, at the same time, to express our deep sorrow because of its content. That is so, because Your Holiness regard the Synodal Act of the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church whereby it gave its blessing to the reactivation of the Metropolitan Sec of Basarabia, as an “anticanonical interference into the internal affairs of the Orthodox Church in Moldova”.
Your Holiness! Throughout the centuries, in the consciousness of humankind, in general, and in that of Christians, in particular the universally accepted principle that injustice, abuse and force could never create any lawful right to the perpetrator was permanently observed. Those unjust circumstances can last for centuries, but when the conditions allow for it the historical justice requires that injustice be repaired and truth be restored, together with all the rights deriving from that restoration.
According to that principle, the exercise of the Russian Orthodox Church jurisdiction over the Romanian Orthodox faithful living in Basarabia, during the following periods of time: 1769-1774, 1707-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992 was an unjust and abusive act, both from the point of view of historical reality and of that of canon law principles, since it was the result of various political abuses, which disregarded the historical truth.
According to historical witnesses, the Gospel of Christ has been preached on the territory which Romanians inhabit today, ever since the first Christian centuries. The preaching of the Gospel on this territory took place at the same time with   the   birth   of the Romanian people. Thus, the Romanian people became one of the first Christian people of Europe and that took place long before the Christianization of the Slavs.
Christian life had a permanent continuity on this territory, the Romanian Orthodox faithful always asserting their attachment to the Eastern Orthodox Church.
As soon as historical conditions allowed for it, the Romanian Orthodox faithful were granted the right to elect native bishops. That right, which is based on the canonical tradition of the Church, was demanded insistently from the Patriarchate of Constantinople, particularly by the Romanian Orthodox believers living on both sides of Prut river, which together constituted a Romanian principality known in Europe by the name of the Country of Moldova.
In 1401, the Prince of Moldova asked that the native Metropolitan. IOSIF MUŞAT was recognized by the Patriarchate of Constantinople as the head of the Church administration in that country. By that very act, the Metropolitan See of Moldova was recognized as spiritually assisting a distinct nation, within a well defined territory both geographically and historically. Consequently, according to canonical ecclesiastical legislation, which is different from the one proper to ever changing peoples and empires, nobody would ever have the right to abolish, change or divide into halves a jurisdiction in the area which belongs to a certain authority ever since its foundation and which is canonically acknowledged.
Unfortunately, in the second half of the 18th century, the normal state of things has been interrupted by the occupation of the Romanian land in the Country of Moldova by the Russian armies (l769-1774; 1787-1791). Among the steps abusively taken by the invaders was the brutal interference into the affairs of the Church of Moldova by the appointment, in 1789, to the Metropolitan See of Moldova, as Locum Tenens of a Metropolitan, named Ambrozie, who was of Russian extract ion and who came to Moldova together with the Russian troops.
The annexation had no value and was null by law, because Turkey had no territorial rights over the Romanian land, its power over that territory being only that of suzerainty, and not of sovereignty. Moreover, that annexation was an immoral unfaithful act against the   whole   of   the   Orthodox  Church   as   the   Orthodox  Russia  was abusively   extending   its   domination   over   the   Romanian  Orthodox people living on the land between Prut and Dniester rivers,  who were   staunch   Christians   for   such   a   long   time,   being   closely related  with   those   living   on   this   side   of   Prut   river   and belonging, through their language and culture, to the same nation.
It is true that the recognition of the Romanian   Orthodox    Church   autocephaly    took    place    after    the foundation of   the   Bishopric   of   Chisinau   and   it   refers   to   a territory which did not comprises that bishopric. Nevertheless, there is one thing which must be emphasized in connection to that: in 1448, when the Patriarchate of Constantinople recognized the Russian Orthodox Church as an autocephalous Church,   the Russian Orthodox Church had no jurisdiction over the Romanian Orthodox faithful living in Basarabia.
The annexation of Basarabia  to the  tsarist  empire  and the setting up  of  the  Bishopric  of  Chisinau  did not  mean, as Your Holiness affirm in the same latter “the liberation of Moldova from the Ottoman domination”, but it was just a change from one kind of slavery to an even harsher one. The Turks, at least, nave respected our traditions, language and national specificity. They accepted princes and hierarchs who were born of the same nation with those under their authority. The Russian imperialism, on the contrary, appointed Russian hierarchs to the See of Basarabia without having the consent of the native Romanian clergy and faithful, who formed the great majority of the population. Moreover, the Russian imperialism exerted upon them a merciless process of russification, which was done in various ways.           I
Thus, among the diocesan bishops appointed by the Russian Orthodox Church to the Bishopric of Chisinau, there was only one native bishop who was of the same language with those under his pastoral care. According to the census of 1817, the Romanians represented 86% of all the inhabitants of Basarabia. In 1813, a theological seminary was founded in Chisinau, but even that act, beneficial in theory, became a means whereby both denationalization of the Romanians from Basarabia and their estrangement from their brothers and sisters living on the other side of Prut river were performed. In this context, it is worth noticing that in the beginning, for a while, there was only one Romanian professor out of   the   25 professors teaching at that seminary. The Russian language became the only language used for teaching at the Seminary in Chisinau, as stipulated by the Rule for the Seminaries imposed by tsar NICHOLAS I, in 1840.
At  the same time, the Moldavian monasteries were also submitted to russification by replacing the Romanian with the Slavonic language in the religious services. The Romanian books used for religious services were destroyed, as it happened especially during the rule of archbishop PAVEL LEBEDEV (1071-1882).
That was the tragic situation in Basarabia in 1918, when the peoples of the tsarist empire were able to regain their freedom. We were very upset by Your Holiness’ assertion that “in 1918 Basarabia was occupied by the Romanian army” (Letter of 6 October, 1992). We would only like to remind You that on the 5th of March, 1917 an official telegram was sent from St Petersburg to Chisinau saying   that   “Basarabia   is   no   longer   part   of   the   empire   and therefore from now on everyone may enjoy freedom”. It was in the spirit of that freedom and without the presence of the Romanian army in Basarabia that the sovereign independent state of Moldova organized itself and, later on, carne back to its Mother Homeland, Romania. As a natural consequence, the religious injustice done in 1808 was then repaired, the clergy and the faithful living in Basarabia coming back into the Romanian Orthodox Mother Church.
But the normalization of the religious situation did not last long. In 1940 and then in 1944, after the Soviet troops occupied Basarabia, the Russian Orthodox Church has again abusively and uncanonically imposed its jurisdiction over the Romanian Orthodox faithful living in that ancient Romanian land, without even trying to have a dialogue with the Romanian Orthodox Church. The consequences of that fact are very well known: the destruction or the closing down of most of the churches and monasteries by the occupant Soviet regime, the appointment of a hierarchy foreign to the nation and to the language of the Romanian clergy and faithful living in Basarabia, the dissolution of the Metropolitan See of Basarabia, which was set up by the Romanian Patriarchate, in 1928.
In August 1991, the holy wish of national freedom and dignity created the opportunity for a part of historical Basarabia to become sovereign and independent, under the name of the Republic of Moldova. Therefore, it was natural that the relations with brothers belonging to the same nation and language from Romania be resumed in various ways, including also the religious ones.
But, what causes us a profound sense of sadness is the attitude which the present Metropolitan of Chisinau, Archbishop VLADIMIR shows towards the clergy and the faithful who manifest their legitimate wish to have closer relations with the Mother Church – the Romanian Patriarchate. All those who have sincerely shown such intentions, such as His Grace Bishop PETRU of Balti, together with a large number of priests and faithful have been submitted to a barbarian persecution. His Grace was violently and arbitrarily removed from his residence of Balti. It was for that reason that Bishop PETRU appealed to the Romanian Patriarchate, after complaining to Your Holiness, but with no result.
At the same time, Metropolitan VLADIMTR did not observe his canonical obligation, namely that of not entering in any kind of relations with schismatic groups,   which are separated from the body of the Orthodox Church. Thus, he invited, as guests of honor, in November 1992 two schismatic “hierarchs” from Romania. That attitude flagrantly contradicts the statement which all the Primates of the Orthodox Churches made in Constantinople on March 15, 1992, which stipulates that it is necessary “…that all the local holy Orthodox Churches being in full solidarity with one another condemn these schismatic groups and abstain from all communion with such schismatic groups ‘until they return’ wherever they may be found”.
The religious situation in the Republic of Moldova became even more critical after the decision adopted by the Holy Synod of the Russian Orthodox Church, on October 5, 1992 whereby “the independence of the Orthodox Church in Moldova” was granted. That decision was taken in spite of both the discussion We had had in Constantinople and the appeal We had made to Your Holiness, on April 4, 1992, in which We explained to You that it was “not the right moment to tackle the issue of the Church in Moldova”, a “just assertion” which Your Holiness Yourself agreed with in the letter sent to Us on October 6, 1992.
That is way, in the context of the above-mentioned unilateral decision of your Holy Synod, as well as because of both the anti-Romanian attitude of Metropolitan VLAD1MIR and of the various persecutions exerted against all those suspected to foster relations with their brothers and sisters from Romania, His Grace, Bishop PETRU, who was removed from Balti, after complaining to the Moscow Patriarchate, had to appeal to the Church of his own people. The clergy and the faithful – who were subjected to the same persecutions exerted by Metropolitan VLADIMIR – formed the Diocesan Assembly, and then statutorily reactivated the old Metropolitan See of Basarabia electing His Grace, Bishop PETRU, as Metropolitan Locum Tenens of Basarabia, asking to be under the canonical jurisdiction of the Romanian Orthodox Church. Our Church took notice of and gave its blessing to their decision, acknowledging their autonomy, as requested, as well as the fact that they will continue to follow the old calendar (stile) and the local church traditions.
In Your Holiness’ letter, there are several references to some of the canons which were used in order to support the view of so called    “anti canonical interference of the Romanian Patriarchate) into the internal affairs of the Orthodox Church in Moldova”.
That canon actually specifies the duty of a particular Church of a nation (the Church of Cyprus) to organize itself from the ethnic point of view, independently   of   the   Church of   another nation   (the   Church of Antioch). That canon also stipulates the principle that “no bishop is to take over another diocese, which has never been under his jurisdiction or under that of those who preceded him. And in case someone would take over another diocese and forcibly brought it under his rule, he must give it back to its former jurisdiction, as the Fathers’   canons arc neither to be infringed upon nor to nave,  under the cover of a blessed work,   a sneaking  in of  the pride of this worldly rule”.
It is in the spirit of that canon that we can assert that the Russian Orthodox Church is precisely the one who, due to the well known political circumstances, has taken over jurisdictionally a great part of the ancient Metropolitan See of Moldova, which was founded at the end of the 14th century. The imperialistic annexation (tsarist and then communist) of the Romanian territory in the eastern side of Prut river, from the Polish border down to the Black Sea, could not justify, in any way, the ecclesiastical jurisdictional extension of the Moscow Patriarchate over the jurisdictional territory of the Metropolitan See of Moldova,
Canons 13, 21 and 22 of the Council of Cartages, as well as canon 2 of the Second Ecumenical Council forbid, as Your Holiness also rightly assert, that “the bishop of a certain diocese extend hi s authority over another diocese”. The Holy Synod of the Romanian Orthodox Church, by giving its blessing to the reactivation of the Metropolitan See of Basarabia, did nothing but it restored to it the historical truth and canonical right, which were in so many circumstances infringed upon by the uncanonical expansion of the Russian Orthodox Church over a certain part of the Metropolitan See of Moldova. Such an expansion is, according to canon 13 of the Council of Cartages, “null” by law, and the reparation of such an injustice becomes an absolute necessity.
The reference to canon 59 of the Council of Cartages has no meaning in the context of our discussion here, since it has no connection with the issue concerned.
Canon 15 of the local Council of Constantinople stipulates not only the interdiction for a bishop “to separate himself from the communion with his own patriarch”, but also the possibility that that bishop might “separate himself from the communion with his primate” in case the primate of that Church teaches something unjust and uncanonical. Injustice and canonical non-observance are the characteristics of the decisions as taken by the Russian Orthodox Church, namely to extend and maintain its jurisdiction over a certain nation, other than the Russian nation, i.e., over the Romanian Orthodox faithful living in Basarabia.
Furthermore, the provisions as stipulated by canon 16 of the same local Council of Constantinople, which forbid the appointment of bishops in a diocese where the primate is still alive, were not infringed upon by the decision taken by the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church, namely to recognize Bishop PETRU as Metropolitan Locum Tenens of Basarabia, according to the decision taken beforehand by the canonically elected authorities of that diocese. The Metropolitan See of Basarabia is a different diocese altogether from the one headed by His Eminence, Metropolitan VLADIMTR, for, according to canonical principles, His Eminence, as long as he is under the jurisdiction of the Moscow Patriarchate, can have jurisdiction only over the Russian Orthodox faithful living in the Republic of Moldova. In the light of the same canon 16 of the local Council of Constantinople and as a direct infringement upon its principles, we noticed, with much sadness, that many times over the centuries the Russian Orthodox Church has repeatedly appointed bishops in Basarabia, while the legitimate bishops were still alive. We could mention, for example, the already mentioned case of Metropolitan VENIAMIN COSTACHI, who was forced to leave his Metropolitan See in Iasi (Jassy) in 1808, or that of Metropolitan EFREM ENACHESCU, who was replaced by the Russian Church in 1940 and 1944, while he was still alive. As a direct consequence of the Ribbentrop-Molotov Pact, His Eminence was forced to take refuge over the Put river.
Besides  of  what We  have  already  said until  now,   We  would brotherly ask Your Holiness to take into consideration canon 8 of the Third Ecumenical Council and the 34 Apostolic canon, in the light of which one can correctly asses the decision which was taken by the Holy Synod of Our Church, on 19-20 December, 1992.
Canon 8 of the Third Ecumenical Council stipulates the principles which the relationship between two sister Churches should be based upon. The Church of Antioch, contrary to canonical tradition, wanted to extend its jurisdiction over another nation, which made up the Church of Cyprus. The Holy Fathers of the Third Ecumenical Council of Ephes (431) considered that tendency as unlawful and uncanonical and, therefore, stipulated that the ethnic principle in the relations between Churches should always prevail and be observed. That principle remained in force throughout centuries, even later on during islamic Arabic and, afterwards, Ottoman invasions, when the jurisdictional territories were kept intact, as based on the ethnic principle.
The provisions set by the 34 Apostolic canon can be understood in the same sense. That canon stipulates both the way “the bishops of the same nation” should collaborate with one another and also the principle of synodality, within a well defined nation. The above mentioned Apostolic canon stipulates that the bishops of each nation should have a Primate of their own, whom they must consult with, and who is then to take decisions, concerning major issues, together with the rest of the bishops. That basic canonical principle regarding the Orthodox Church leadership became a permanent feature of canon law throughout the centuries – in spite of imperialistic tendencies of Roman-Byzantine hegemony or that of another kind – and it is still valid today in all autocephalous Churches, which do take seriously into account the historical reality of a people or nation. That is why, in most cases, the very title of the autocephalous Orthodox Churches comprises the names of the people or nation, which those Churches serve. Therefore, the claims of a certain Orthodox Patriarchate, belonging to a certain nation or people, to have jurisdiction over the Orthodox faithful of another nation, which have their own Patriarchate, are uncanonical and unjust, for such claims are not spiritually and pastorally motivated, but, on the contrary, based on political and secular reasons.
Your Holiness,
We must not forget that until recently both the Russian Orthodox Church and the Romanian Orthodox Church had to suffer for a long period of time, due to a secularized atheistic authority, which persecuted all the faithful and brought with it hatred and division amongst nations.
But, now, thanks to our Good and Almighty God, Who gave us the strength to liberate ourselves from this faithless bondage, we have the responsibility to repair the atrocities committed by the Soviet atheistic regime, which, among other things, has tried to lead astray the Romanian Orthodox in Basarabia and Northern Bucovina from their brothers and sisters belonging to the same nation.
Therefore, we would like to express our hope that Your Holiness and the Russian Orthodox Church will understand the reason for the blessing which our Church has given to the reactivation of the Metropolitan See of Basarabia.
While hoping that the above-mentioned explanations are sufficiently enough for You in order to rightly and thoughtfully understand the sacred rights of both clergy and faithful in the Republic of Moldova to have spiritual relations with their Mother Church, We express Our wish and hope that brotherly relations between our two Churches will continue for the strengthening of our Holy Orthodox Church.
Hence, we are willing to continue and deepen our discussions on this matter, in order to clarify those points which are still unclear and to solve the disagreement which may still exist between us. It is by so doing that we can prove that the relationships between two sister Churches need be dominated not by those temporary circumstances of recent times, but by brotherly communion, in our Holy Orthodox Church.
We entrust ourselves to Your   Holiness’ prayers, and We brotherly embrace You in Jesus Christ, our Lord.
+ T H E O C T I S T E
PATRIARHCH
OF THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

No comments: