1 Decembrie 1918- DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII STATULUI NAŢIONAL ROMÂN

              -CONTEXTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL.
              -UNIREA BASARABIEI, BUCOVINEI ŞI TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA, ACT CU CARACTER DEMOCRATIC ŞI PLEBISCITAR.
              -IMPORTANŢA ISTORICĂ A MARII UNIRI DIN 1918.
              -DECLARAŢIILE DE UNIRE CU ŢARA MAMĂ ALE ROMÂNILOR DIN BASARABIA, BUCOVINA, TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ


Va urma şi un capitol despre recunoaşterea internaţională a Marii Uniri de la 1918 şi despre Congresul de la Paris-Versailles



1. Contextul intern şi internaţional.

Intrarea României în războiul mondial, în vara anului 1916, alături de Antantă, a urmărit realizarea deplinei unităţi naţionale prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei şi Bucovinei, străvechi teritorii locuite de români. Luptele din anii 1916-1917 au pus în lumină, cu multă putere, durabilitatea sentimentului naţional şi convingerea că se apropie ziua înfăptuirii marelui act al unirii tuturor românilor.
    În ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918, şi a prezenţei trupelor străine pe o mare parte a teritoriului naţional, România, redusă teritorial la Moldova, prin retragerea armatei şi a autorităţilor, continuă să existe ca stat de sine stătător. În condiţiile în care, în 1918, pe fronturile de luptă, Puterile Centrale înregistrau înfrângeri categorice, imperiile multinaţionale, şi în primul rând Austro-Ungaria, s-au prăbuşit sub acţiunea unui avânt revoluţionar de proporţii, popoarele aflate sub dominaţie străină dorind să îşi decidă singure soarta. Paralel cu lupta politico-diplomatică şi militară a României pentru supravieţuire, s-a desfăşurat  lupta românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină pentru libertate naţională. Aceştia au hotărât, într-un cadru democratic reprezentat de adunările populare şi printr-o consultare largă a maselor populare, să se unească cu Ţara. Deplasarea armatei române în provincii s-a făcut doar la chemarea organelor reprezentative ale populaţiei româneşti şi numai atunci când hotărârea unanim aprobată a populaţiei majoritare a fost pusă în pericol de vreo posibilă intervenţie armată străină. Se încheia, astfel, un proces legic prin care românii s-au reunit în limitele unuia şi aceluiaşi stat naţional.


2. Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, act cu caracter democratic şi plebiscitar.

a. Unirea Basarabiei :
    Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărţirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. 
În 1917 s-a constituit în provincie Partidul Naţional Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul ''Cuvânt Moldovenesc''.
     Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/ 8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul Ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a anuntat autonomia Basarabiei. Preşedinte al său a fost ales Ioan Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei Drepturilor Popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării unităţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la Iaşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în Sudul Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române ce a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/ 26 ianuarie 1918 guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, relaţiile diplomatice cu România.
    În ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească şi-a proclamat la rândul său, la 4 februarie 1918 independenţa. La 27 martie/ 9 aprilie 1918 Sfatul Ţării, ce cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, -138 deputaţi- a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.  
    Desfăşurarea primei conflagraţii mondiale a adâncit şi criza de structură a regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite de către români, şi anume Bucovina şi Transilvania.

b. Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă : 
 Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolaţi în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. Numeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi prizoneri în Rusia, s-au înrolat în detaşamente de voluntari ce susţineau lupta pentru unitate naţională. La 27 mai/ 8 iunie 1917 a sosit la Iaşi primul detaşament de voluntari transilvăneni şi bucovineni.
    Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultima soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpînire a provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în aceste condiţii, la 14/ 27 octombrie 1918, o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, acum, practic prăbuşită. S-a ales un Comitet executiv şi un Consiliu Naţional. Lider politic a fost ales Iancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de orice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainiene l-a determinat însă pe Iancu Flondor să ceară sprijinul armatei române.
    În atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/ 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, şi anume al reprezentanţilor românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a participanţilor. La propunerea lui Iancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat cu o majoritate zdrobitoare, '' unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României ''. Reprezentanţii celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea românilor.

c. Unirea Transilvaniei cu România
    În Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor  române în Transilvania, în vara anului 1916, a fost salutată cu entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări  în lagăre, s-a recut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. În aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916-1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. În condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul ''Adevărul''. În ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg imperiul, puternice greve generale.
    În acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în SUA şi Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia, SUA, Italia, Suedia, între alţii, Take Ionescu, Simion Mândrescu, Ioan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918, a avut loc la Roma, Congresul popoarelor asuprite din Imperiul Austro-Ungar la care au participat din partea românilor, Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu, G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedenţia lui Take Ionescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, ce publica ziarul ''La Roumanie''.
    În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat astfel activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/ 12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama ''independenţa naţiunii române'' din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 13/ 16 octombrie 1918, împăratul Carol I, a făcut o ultimă încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul '' Către popoarele mele credincioase'', în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de asemenea, numeroase acţiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România. 
    Treptat, puterea locală a fost preluată de consiliile româneşti, denumite Sfaturi,care au dispus de sprijinul militar,al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/ 12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R) din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român- Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr - şi şase ai Partidului Social Democrat- Ioan Flueraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.
    Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/ 22 noiembrie 1918 Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. TRecandu-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-Iulia.   
    Adunarea naţională de la Alba-Iulia a avut loc la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100 000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm popular, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat ''unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România''. Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume Marele Sfat Naţional ce a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfiintit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.  
    Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. 
La 8 ianuarie 1919 Comitetul Săsesc a recunoscut la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918.
În acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), Congresul şvabilor de la Timişoara (august 1919), Consiliul Naţional Maghiar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. Într-un manifest din 3 noiembrie 1918 se sublinia că : '' Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Şi noi ne considerăm o naţiune reinnoită, o fortă acum eliberată pe ruinele monarhiei. Ne trezim uşuraţi la conştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupririi. Să traim unul lângă altul în pace...''. Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele ameninţări proferate de Bela Kun la adresa românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania si pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând forţele maghiare, a pătruns în Budapesta. 


3. Importanţa istorică a Marii Uniri din 1918  

Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al acţiunii românilor inşişi, S-a creat astfel un cadru favorabil dezvoltării societăţii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.
    Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ele au fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea,  au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. În noul cadru istoric de dupa anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării a sporit de la 137 000 km2 la 295 000 km2, populaţia de la 7 250 000 locuitori, înainte de 1918, la 18 052 896 la recensământul de la 1930. Au marcat creşteri importante, între altele, suprafaţa arabilă, de la 6,6 milioane hectare la 14,6 milioane hectare, suprafaţa acoperită cu păduri, de la 2,5 milioane ha, la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate, de la 4300 km la 11000 km. A avut loc integrarea deplină, social-economică şi politică, a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un progres economic real şi eficient, aplicarea unui program democratic de propăşire a ţării.
    Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi economice, după reformele din 1921-1923, s-a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social-politice, mutaţii in ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit în acelaşi timp  o lume a contrastelor, în care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea populaţiei, trăia relativ greu, deşi mai ales din gospodăriile proprii, iar Bucureştiul a devenit ''Micul Paris'',principala capitală din sud-estul Europei, un oraş modern, aliniat standardelor urbanismului internaţional. 
    Într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene noi, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar, violenţa, au avut loc conflicte sociale. Degradarea poziţiilor forţelor conducătoare a făcut loc manifestărilor de extremă stângă şi dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istorică, negative. Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă diplomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi a securităţii europene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial. În noile condiţii din deceniul al patrulea al secolului XX, marcate de ascensiunea fascismului, a tendinţei către autoritarism promovată de regele Carol al II-lea, România Mare s-a dezmembratîn vara anului 1940 sub loviturile de forţă ale puterilor totalitare, democraţia fâcănd loc regimurilor totalitare.   

4. VOR URMA DECLARAŢIILE DE UNIRE CU PATRIA MAMĂ ALE ROMÂNILOR DIN BASARABIA, BUCOVINA, TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ, textul original.
     
 Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martie/ 9 aprilie 1918

    ''În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară :
    Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, 
    În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să îşi hotărească soarta lor,
    de azi înainte şi pentru totdeauna
    se uneşte cu mama sa România.
    Acestă unire se face pe următoarele baze:
    1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român;
    2.  Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi administraţie proprie;
    3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor zemstvelor şi oraşelor; c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale, prin Organul său Împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern;
    4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;
    5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minorităţilor din Basarabia;
    6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia;
    7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român;
    8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi direct;
    9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct;
    10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constintuţie....''



Declaraţia de Unire a Bucovine cu România, la 15/ 28 noiembrie 1918 

    ''Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi, în 15/ 28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Suceavei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Modova, care în jurul ei s-a închegat ca stat, că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se gaseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; 
că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne;  
că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor;
că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei acârmuiri străine, care ii nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi întrăineze firea şi să-l învrăjbească cu alte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate;
că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din Biserică;
că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi depoiat în mare parte de vechea sa moştenire;
dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un singur stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
    Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeiile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul la liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se indreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nadejdea desrobirii noastre.
    Drept aceea
    Noi,
    Congresul General al Bucovinei,
    întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
    În numele Suveranităţii naţionale,
    Hotărâm:
    Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României '' .



Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918


      '' I. ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia, în 1 decembrie 1918, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI ŞI A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. 
      II.  ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă în baza votului universal.
      III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român Adunarea Naţională proclamă următoarele:
            1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.
            Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivii din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, în proporţie cu numărul indi-vizilor care îl alcătuiesc.
            2.Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
            3.Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret,pe comune, în mod proporţionat pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezenta-rea în comune, judeţe ori parlament.
            4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire,libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
            5. Reforma agrară radicală.
            Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidel comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o poate munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.
            6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state din apus.
      IV. Adunarea Naţională dă expresie voinţei sale ca, congresul de pace să înfăptuiască comunitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale.
      V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi de jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.
      VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în monarhia austro-ungară, anume naţiunile ceho-slovacă, austro-germană, jugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se aducă la cunostiinţa tuturor acelor naţiuni.
      VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea Naţiunii Române.
      VIII. Adunarea Naţională dă expresie mulţumirii şi admiraţiunii sale tuturor puterilor aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.
      IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română, oricând şi pretutindeni, faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii. ''