In aceasta postare voi prezenta cateva pagini din Istoria Romanilor, referitoare la unificarea din secolul XIX a doua dintre teritoriile locuite de romani, Moldova si Muntenia. Postarea va cuprinde 3 titluri:
I. PERIOADA PAŞOPTISĂ (1848-1856) ŞI DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE (1856-1866)
-Conventia de la Balta Liman si Activitatea Emigratiei Romane (1849-1856).
-Problema Românească, Problemă Europeană.
-Adunările AD-HOC (1857).
-Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858).
-Dubla Alegere a lui Al.Ioan Cuza.
II. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA ( 1859-1866)
-Acţiunea Politică şi Lupta Diplomatică pentru Recunoaşterea Unirii Depline (1859-1861).
-Domnul şi Adunarea Electivă, Două Forţe Opuse în Opera de Edificare a României Moderne.
-Guvernul Mihail Kogălniceanu (1863-1865). Secularizarea Averilor Mănăstireşti. Legea Rurală. Lovitura de Stat din 2 Mai 1864.
III. EPOCA MARILOR REFORME
-Domnia Autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza. Marile Reforme: Legea Electorală, Legea Rurală, Legea Instrucţiunii, Codul Civil.
-Anii 1865-1866. Declinul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi Îndepărtarea sa la 11 Februarie 1866.
-Rolul Istoric al lui Alexandru Ioan Cuza şi al Generaţiei Paşoptiste în
Înfăptuirea Unirii şi a României Moderne.
( Comentariu adaugat pe 12 ianuarie 2012 -Va urma şi lecţia numită
PRINŢUL STRĂIN ŞI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866. )
IV. PRINŢUL STRĂIN ŞI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866
-DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN LA PRINŢUL STRĂIN.
-PRELIMINARIILE ŞI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866.
-PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ , PRINCIPII, SISTEM ELECTORAL.
Comentariu adaugat pe 25 ianuarie 2014- vedeti si ultima mea postare, cu pozele unor documente importante pentru aceasta perioada a Romaniei. Poza Monitorului oficial in care s-a anuntat dubla alegere, declaratiile lui Cuza, recunoasterea Dublei Alegeri si a Unirii de catre Puterile Garante si de catre Poarta Otomana:
http://andradadaciana.blogspot.com/2014/01/155-de-ani-de-la-dubla-alegere-lui_24.html
De aici începe prezentarea pe larg a subiectelor:
I. PERIOADA POSTPAŞOPTISTĂ (1848-1856) ŞI DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE(1856-1866)
-Conventia de la Balta Liman si Activitatea Emigratiei Romane (1849-1856).
-Problema Românească, Problemă Europeană.
-Adunările AD-HOC (1857).
-Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858).
-Dubla Alegere a lui Al.Ioan Cuza.
1. CONVENŢIA DE LA BALTA LIMAN ŞI ACTIVITATEA EMIGRAŢIEI ROMÂNE (1849-1856)
Înăbuşirea revoluţiei, reinstaurarea domniilor regulamentare nu au pus capăt mişcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumătatea anului 1849. În vederea reprimării acestor acţiuni, a fost folosită forţa armată, s-au constituit comisii speciale pentru urmărirea şi anchetarea celor implicaţi în acţiunile politice ale anului anterior. A fost asfel instituită o Înală curte criminalistică, la 18 aprilie 1849, pentru judecarea celor arestaţi, şi s-a interzis, printr-un firman al sultanului, intrarea în ţară a unui număr de 34 de revoluţionari. Plecaţi din cele două Principate, exilaţii români s-au împrăştiat în întreaga Europă: Paris, Viena, Londra, Constantinopol, Triest sau Brussa. ,,Ei îşi asumau o sarcină de mare responsabilitate-aceea de a călăuzi poporul la luptă, în ceasul deşteptării."
Dar cele două puteri, suverană şi ,"protectoare", în dezacord cu interesele poporului român dar arogându-şi dreptul de a dispune de soarta acestuia, încheiau la Balta Liman- în primăvara anului 1849- o Convenţie, valabilă pe termen de şapte ani, care ştirbea grav suveranitatea Principatelor.
În cuprinsul ei se modificau substanţial unele prevederi ale Regulamentelor Organice, hotărându-se:
-domitorii celor două ţări române, consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman, erau numiţi direct de către sultan, cu acordul puterii "protectoare"(Rusia) pe timp de şapte ani;
-Adunările obşteşti ordinare şi extraordinare se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau de Divanuri ad-hoc, formate din boierii cei mai notabili şi mai demni de încredere.
-Staţionarea în Principate a 25.000-30.000 de soldaţi pentru fiecare din cele două ţări, până la "restabilirea liniştei", era prelungită.
-În baza Convenţiei, au fost numiţi domni pe perioada stabilită: Barbu Ştirbey, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova.
Împotriva celor decise la Balta-Liman, emigraţia română a adresat un protest Adunării Naţionale a Republicii Franceze şi, din iniţiativa lui C.A.Rosetii, s-a constituit la Paris, la începutul lunii iunie 1849, Comitetul Democratic Român.
În aceeaşi direcţie, Nicolae Bălcescu sosea în capitala Franţei pentru a concentra activitatea emigraţiei revoluţionare române.
Grupată în jurul revistei ,,România viitoare", emigraţia română considera revoluţia europeană generală drept singura cale pentru înfăptuirea statului naţional român. Penteru pregătirea ei, în iulie 1850, la Londra a fost constituit Comitetul Democratic European condus de Giuseppe Mazzini. Organizarea revoluţiei române era încredinţată unui Comitet cu sediul la Paris, deviza ei fiind: Dreptate! Frăţie! Unitate!. Foile volante răspândite în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania conţineau apeluri la unitate şi proclamaţii revoluţionare. Data de 13 iunie, a noii revoluţii, se estima a coincide cu expirarea mandatului preşedintelui francez, Ludovic Bonaparte când, din Franţa, revoluţia urma să se extindă în toată Europa.
Dar, desfăşurarea evenimentelor a luat un alt curs. La 2 decembrie 1851, printr-o lovitură de stat, acesta s-a proclamat preşedinte pe viaţă şi apoi împărat sub numele de Napoleon al III-lea. Curtea de la Viena abroga, la 31 decembrie 1851, constituţia proclamată la 4 martie 1849. Nu peste mult timp, la Palermo, se stingea din viaţă, la 28 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu.
În fine, declanşarea în cursul anului 1853 a conflictului armat între Imperiile Rus şi Otoman, îndeobşte numit al Crimeii, a avut importante consecinţe pe plan european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa şi Anglia. Înfrângerea Ţarului a creat perspectiva unui nou echilibru european, care să îngăduie abordarea problemei româneşti ca problemă europeană. Este, în această direcţie, meritul marilor personalităţi paşoptiste care au acţionat concertat, atât în ţară cât şi în străinătate, în sensul unei noi tactici de luptă. Cum o nouă revoluţie europeană, nu se mai putea realiza, rămânea ca fiecare dintre popoarele oprimate să îşi aleagă, singur, calea spre unitate şi dezrobire.
Începutul Războiului Crimeii a transformat Ţările Române în teatrul de desfăşurare a unor mari operaţiuni militare urmate de perioade lungi de ocupaţie. Trupele ruse, sosite aici în iulie 1853, erau obligate să părăsească Principatele, în aprilie 1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane şi austriece, acestea din urmă prelungindu-şi şederea până la 30 martie 1857.
2. PROBLEMA ROMÂNEASCĂ, PROBLEMĂ EUROPEANĂ:
Atâta vreme cât propaganda prounionistă era sânjenită în Principate, emigraţia politică română şi-a concentrat toate eforturile pentru captarea interesului diplomaţiei europene şi a opiniei publice internaţionale.
Încă din fazele preliminare ale Congresului de la Paris, din 1956, reprezentantul Franţei a abordat problema unirii celor două Principate. Noul stat ar fi format o barieră naturală în calea expansiunii Rusiei ţariste şi ar fi apărat, în acelaşi timp, integritatea Imperiului Otoman.
La aproape un an de la retragerea trupelor ţariste din Ţările Române cei doi domni îşi recuperau tronurile la sfârşitul lunii septembrie 1854: Barbu Ştirbey, în Ţara Românească, a manifestat o atitudine defavorabilă mişcării unioniste sperând să obţină o noua candidatură la tron. În Moldova însă, Grigore Alexandru Ghica a înlesnit editarea unor publicaţii ca "România literară" şi "Steaua Dunării", cu rol important în pregătirea spiritelor pentru Unire, în formarea conştiinţei naţionale.
În acelaşi timp, s-a militat pentru conştientizarea opiniei publice şi atragerea unor personalităţi europene precum Împăratul Napoleon al III-lea, contele Walewski, ministrul de externe al Franţei, premierul englez Palmerston. Porţii Otomane i-au fost trimise repetate memorii de protest în care erau înfăţişate realităţile româneşti şi dorinţa unanimă de înfăptuire a statului naţional. Au fost antrenate în sprijinul acestei idei şi spiritele alese ale vieţii publice şi culturale europene, între care s-au remarcat Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillant şi mulţi alţii, care au pledat cu căldură pentru cauza noastră.
Publicaţiile presei europene a timpului ilustrează solidaritatea opiniei publice cu cauza nobilă a poporului român. Astfe, când Congresul de Pace de la Paris şi-a început lucrările, problema românească avea deja anvengură europeană. Reprezentanţii Marilor PUteri s-au pronunţat însă în conformitate cu interesele lor. Astfel, Franţa a cerut înfăptuirea Unirii sub un principe străin; Rusia a susţinut-o, dar cu dorinţa dezbinării concertului european, iar Prusia şi Sardinia, din raţiuni care priveau propriile lor obiective politice; Anglia nu s-a pronunţat, lăsând problema deschisă. Împotriva Unirii au fost, de la început, din motive lesne de înţeles, Poarta şi Austria. Ca urmare, la sugestia puterilor favorabile Unirii, Congresul a hotărât ca statutul Principatelor să fie stabilit prin consultarea locuitorilor din cele două ţări. Poarta trebuia să se îngrijească de convocarea în cele două Principate a unor Adunări ad-hoc care urmau să exprime dorinţa românilor în chestiunea Unirii, nici una dintre puteri neavând dreptul să intervină cu forţa armată decât în urma unui acord general între ele. În continuare, prin Tratatul de Pace încheiat la Paris, la 30 Martie 1856,
-Principatele Române rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar treceau, totodată, sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare;
-se stabilea libertatea de navigaţie pe Dunăre şi se hotăra crearea unei noi Comisii permanente, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane;
-se înapoiau Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad, ce au constituit, timp de douăzeci de ani, un permanent subiect de animozitate între Rusia ţaristă şi Principate.
-Se statua întrunirea la Bucureşti a unei Comisii alcătuită din reprezentanţii celor şapte Mari Puteri, pentru a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri care priveau reorganizarea lor.
3. ADUNĂRILE AD-HOC (1857)
Anii 1853-1858 s-au arătat hotărâtori şi în plan intern. Paşoptiştilor moldoveni, cărora li se interzisese de către domn să susţină cauza statului naţional român, li se vor adăuga şi cei munteni, reîntorşi, masiv, în ţară, spre sârşitul domniei lui Barbu Ştirbei.
În ambele Principate, conducătorii mişcări unioniste s-au organizat în câte o formaţiune politică denumită "partida naţională". După ce în Moldova şi în Ţara Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forţelor social-politice ale societăţii să fie reprezentate.
La expirarea perioadei de domniei a lui Grigore Al. Ghica şi a lui Barbu Ştirbei, Poarta a desemnat drept caimacami (locţiitori de domni) pe Teodor Balş şi apoi pe Nicolae Vogoride, în Moldova, şi pe Alexandru Ghica în Ţara Românească.
Alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei au fost falsificate de caimacamul N.Vogoride, cu sprijinul direct al consulului Austriei la Iaşi. În contextul reacţiei stârnite de această situaţie, demisia pârcălabului de Galaţi, Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat un act cu puternic răsunet intern şi internaţional. Puterile favorabile Unirii au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta. Problema românească era pe punctul de a provoca un conflic european. Pentru a se evita acestă situaţie era necesară intervenţia Angliei care, după Congresul de la Paris, se arătase potrivnică Unirii.
În august 1857, împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Anligiei s-au întâlnit la Osborne. S-a ajuns la un compromis în virtutea căruia Anglia consimţea la anularea alegerilor falsificate; în schimb, Franţa renunţa să sprijine Unirea deplină a Principatelor sub un principe străin şi se declara doar pentru o simplă unire legislativă. Poarta a fost nevoită să accepte noua consultare care a asigurat victoria deplină a unioniştilor în ambele Principate.
Lucrările Adunărilor s-au deschis în septembrie 1857. Pentru prima oară erau aleşi şi deputaţi ţărani, chiar dacă ei se aflau în minoritate în raport cu boierii. Pentru prima oară în istoria ţării, toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe într-o chestiune crucială pentru viitorul României. În zilele de 7-8 octombrie /19-20 octombrie Adunările ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti au votat Rezoluţii asemănătoare, exprimând unanim voinţa lor de unire. Celelalte dorinţe erau neutralitatea, autonomia, prinţul străin şi Adunarea reprezentativă. Prezenţa deputaţilor pontaşi a adus în discuţie desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea. Cum în rândul "Partidei Naţionale" se aflau şi numeroşi mari proprietari funciari, al căror vot favorabil unirii era foarte necesar, rezolvarea acestor din urmă cereri a fost amânată. Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti s-a pronunţat pentru aceleaşi deziderate.
4. Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858).
Cererile celor două Adunări, cuprinse într-un Raport al puterilor europene, au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante întrunite în Conferinţa de la Paris, din 10/22mai-7/19 august. Înţelegerile asupra celor două convenite au fost incluse într-o Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor. Fără să ţină seama de dorinţele formulate în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată.
Statutul astfel rezultat urma a se numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar cu excepţia a două instituţii cu adevărat unice-Comisia centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele mai înalte foruri legislative şi juridice, ambele cu reşedinţa la Focşani, în cele două ţări ar fi trebuit să funcţioneze domni, adunări şi guverne separate. Spre a fi cât mai aproape de adevăr, este necesar să spunem că textul Convenţiei nici nu incuraja, dar nici nu descuraja "Partida Naţională" din cele două ţări în aspiraţia ei spre Unire, întrucât nicăieri nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate trebuiau să fie persoane separate. Era astfel deschisă calea unei acţiuni îndrăzneţe, care ne-ar fi putut deschide perspectiva imediată a atât de doritei uniri depline: alegerea aceluiaşi domn atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti.
Convenţia de la Paris stipula o serie de principii importante, precum abolirea privilegiilor şi a monopolurilor, şi obliga la statornicia raporturilor dintre proprietari şi ţărani pe baze noi, moderne. Legea electorală prevedea însă un cens ridicat.
Cu plusurile şi cu minusurile sale, actul constituţional adoptat la Paris a reprezentat un cadru propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti; nu degeaba Vasile Boerescu afirma că " depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim unirea". " Europa ne-a ajutat", rostea acelaşi om politic, "rămâne să ne ajutăm noi înşine".
Conform Convenţiei de Pace de la Paris, au fost numiţi trei caimacami în fiecare din cele două ţări, care aveau misiunea de a pregăti şi efectua alegerile pentru adunările elective.
5. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
În Adunarea electivă a Moldovei, "Partida Naţională" nu a prezentat, de la început, un candidat pe care să-l opună grupărilor conservatoare care aveau de ales între Mihai Sturdza, fostul domn regulamentar, şi Grigore Sturdza, fiul acestuia. În cele din urmă, la 3/15 ianuarie 1859, aceasta a propus pe Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi ( 5/17 ianuarie 1859).
Întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească, iar Europa să fie pusă în faţa faptului împlinit. De altfel, o delegaţie moldovenească, care s-a oprit la Bucureşti în drum spre Constantinopol, unde trebuia să comunice înscăunarea lui Al.I. Cuza, nu a fost străină de aceste planuri. La 17 ianuarie 1859 ziarul "Românul" consemna că " nici o putere omenească nu va putea în viitor despărţi ceea ce Dumnezeu a unit pentru eternitate".
Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate; de aceea, victoria cauzei naţionale nu era posibilă fără intervenţia maselor, singurele în măsură să producă un deznodământ fericit.
În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de peste 30.000 oameni s-a aflat în preajma Adunării în acele zile istorice. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata "să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o şedinţă secretă, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I.Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.
Entuziasmul s-a transmis şi poporului. În mod firesc, în Capitală şi apoi şi în întreaga ţară, victoria forţelor naţionale a provocat o explozie de satisfacţie. Unanimă a fost şi în străinătate opinia, potrivit căreia, ziua de 24 ianuarie este o expresie a "voinţei puternice de unire" a românilor, cum s-a exprimat contele Walewski, ministrul de externe al Franţei. L.Kossuth scria: " un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau dacă a pierdut-o să şi-o recâştige".
Perspectiva celor peste 150 de ani, care au trecut de la evenimentele din 1859, confirmă, în egală măsură, patriotismul, dar şi remarcabila abilitate a oamenilor politici ai timpului, care au ştiut, printr-o acţioune îndrăzneaţă, să pună Marile Puteri "în faţa faptului împlinit" şi să depăşească obstacolele pe care interesele contradictorii ale acestora le aşezau în faţa Unirii. De asemenea, ca în atâtea rânduri în istoria ulterioară a ţării, decizia finală s-a datorat excepţionalei abnegaţii pe care naţiunea română a arătat-o acestei cauze. Presiunea populară de la Bucureşti, din istoricele zile de 22-24 ianuarie 1859, plebiscita o mare aspiraţie şi-i dădea trăinicia eternităţii.
Rezoluţia în 5 puncte a Adunării ad-hoc a Moldovei, citită luni, 7 octombrie 1857, în a şaptea şedinţă publică.
" cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării sunt:
1. Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă...
2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.
3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.
4. Neutralitatea pământului Principatelor.
5. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti adunări în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris."
***
A.D. XENOPOL despre Convenţia de la Paris
" Această convenţie este o lucrare foarte stranie, o silinţă supremă a combinaţiei diplomatice, care totdeauna a căutat să domine prin idei, adeseori prin cuvinte, interesele reale şi puternice ale vieţii. Ea este un amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care caută să se împace interesele deosebite ale puterilor (europene) pe capul poporului român. Necontenit i se arată unirea, dar i se pun stăvili pentru ca ea să nu se realizeze"...
II. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866)
-Acţiunea Politică şi Lupta Diplomatică pentru Recunoaşterea Unirii Depline (1859-1861).
-Domnul şi Adunarea Electivă, Două Forţe Opuse în Opera de Edificare a României Moderne.
-Guvernul Mihail Kogălniceanu (1863-1865). Secularizarea Averilor Mănăstireşti. Legea Rurală. Lovitura de Stat din 2 Mai 1864.
Uriaşul entuziasm stârnit de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, pretutindeni unde trăiau români, nu putea în nici un fel să ascundă situaţia complexă în care se găsea noul stat.
De la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza a acţionat în sensul voinţei Adunărilor ad-hoc. În plan internaţional el a declanşat o campanie diplomatică energică pentru recunoaşterea de către Marile Puteri a faptului împlinit la 24 ianuarie 1859, adică a dublei alegeri, şi pentru unirea deplină. Convins fiind că peste obstacole de tot felul Principatele vor obţine în cele din urmă statutul solicitat, Alexandru Ioan Cuza nu s-a temut să grăbească momentul aşteptat. Între anii 1859-1862 unificarea unor instituţii până atunci separate trebuia să avertizeze că ţara e dispusă să îşi ia soarta în mâinile proprii şi că actul e la 24 ianuarie este ireversibil.
Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă numai pe durata domniei şi vieţii lui Cuza, eforturile sale s-au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de reforme care va edifica România modernă. Dar luptătorii de la 1848 se vor găsi acum pe poziţii diferite.
Opoziţia marilor proprietari (temători de a-şi pierde o dată cu pământurile şi puterea politcă) se alătură celei " roşii", liberale, constituită din personalităţi politice care acţionaseră pentru Unire şi pentru dubla alegere a lui Alexandru I.Cuza, dar pe care acesta nu le cointeresase în marea sa operă politică.
Domnul nu avea de ales; respinse de Adunarea electivă, reformele nu puteau fi impuse decât printr-un act de autoritate pe care Alexandru I.Cuza nu ezita să-l înfăptuiască. După ce secularizarea averilor mănăstireşti, legea electorală, legea rurală, legea instrucţiunii, legea comunală, legea organizării armatei şi Codurile civil si penal au devenit realitate, acesta a considerat că îi mai rămânea de înfăptuit doar, pentru a pune în practică integral hotărârile Adunărilor din 1857,instalarea prinţului străin.
Scrisoarea către Napoleon al III-lea, din octombrie 1865, şi mesajul pentru cele două camere ale Parlamentului, de la începutul lui decembrie, arătau clar că domnul Unirii îşi îndeplinise misiunea.
1.Acţiunea Politică şi Lupta Diplomatică pentru Recunoaşterea Unirii Depline (1859-1861)
Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar.Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-şi găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană, ce avea să devină, peste numai câţiva ani, capitala tuturor românilor.
Dar odată încheiate manifestările prilejuite de dubla alegere, Alexandu I.Cuza îşi dădea seama că Principatele aveau să rezolve grele şi complicate probleme, cea mai stringentă fiind recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea la Paris, 26 martie/7 aprilie- 25 august/6septembrie. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I.Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua şedinţă a Conferinţei(1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru I.Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina, armata moldov-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante. Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris(25 august/7septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei, atât în relaţiile cu Imperiul Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, îl determină pe Domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti(11septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24 ianuarie 859, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Este sarcina pe care domnia şi sfetnicii apropiaţi ai acesteia au reuşit s-o încheie cu succes la capătul a doi ani de insistente negocieri diplomatice şi de hotărâtă acţiune internă.
Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers cnsecinţele hotărârilor adoptate prin Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă din cursul anului 1859(martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două ţări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unităţi militare moldovene la Bucureşti şi muntene la Iaşi;tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi persoană-generalul Ion Emanoil Florescu-a fost numit în funcţia de ministru de război în ambele ţări. În serviciul telegrafului moldovean şi muntean este numit Cezar Librecht inspector general. La 26 octobrie/7 noiembrie 1860, domnul a inaugurat Universitatea din Iaşi, la început cu 4 facultăţi:drept, filosofie(litere), ştiinţe şi teologie.
La Focşani, nu fără dificultăţi, îşi începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenţiei de la Paris, trebuia să eleboreze legile, comune celor două ţări. În cei 3 ani de activitate (1859-1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă şi promulgate de domn, doar cele referitoare la Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii fiscale).
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră în trecut un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii "protectoratului") au fost bazate, încă din primii ani de ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, pe respectarea neştirbită a autonomiei ţării nou-constituite. Astfel, prezenţa militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să reunţe la paşapoartele solicitate cetăţenilor români, în mai multe situaţii, supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement duşmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile i pentru locuitorii cezaro-crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii şi polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejaţi de guvern si de domn în sprijinul dreptului la azil poltic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare. Cooperarea statului român cu emigraţia revoluţionară maghiară, în sensul unei acţiuni comune în Transilvania şi Ungaria, nu a dat rezultatele aşteptate întrucât a fost mereu condiţionată de buna înţelegere a conducătorilor unguri cu cei ai românilor de peste munţi.
Desigur, Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol, convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile. Într-o scrisoare către C. Negri, domnul afirma că sunt de aşteptat mari complicaţii interne şi că îşi declină răspunderea.
Fermitatea lui Alexandru I.Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a lui c. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante şi-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinţei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându-şi vechea poziţie.
Cu o zi înainte, 3/15 decembrie 1861, convins că Unirea deplină a fost recunoscută, Alexandru Ioan Cuza afirma că "Înalta Poartă şi toate puterile garante au aderat la Unirea Principatelor...Unirea va si aşa precum România o va simţi şi o va dori".
2. Domnul şi Adunarea Electivă, Două Forţe Opuse în Opera de Edificare a României Moderne.
Recunoaşterea internaţională a dublei alegeri şi a Unirii depline deschidea perspectiva înfăptuirii României moderne. O nouă lege electorală care să sporească accesul forţelor productive, a întreprinzătorilor în primul rând, la viaţa politică, o lege rurală al cărei conţinut principal- desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea- să dea ţăranilor sentimentul că au o patrie, legea instrucţiunii, prin care să se asigure accesul neîngrădit la învăţătură tuturor copiilor ţării şi, nu în ultimul rând, o lege a secularizăriii averilor mănăstireşti, care să restituie poporului român venitul unui sfert din suprafaţa ţării sale, îşi aşteptau înfăptuirea.
Toată această excepţională operă juridică-fără precedent în trecut-trebuia realizată cu o Adunare alcătuită, în majoritate, din mari proprietari şi cu un guvern unic care avea în frunte un remarcabil bărbat de stat, conservatorul Barbu Catargiu. Era o probă de mare abilitate pentru domn, care menaja astfel susceptibilităţile Marilor Puteri autocrate- Rusia, Poarta şi Austria- dar şi un motiv de puternică nemulţumire populară, întrucât cu o asemenea conducere a afacerilor publice, programul de reforme era, din start, obstrucţionat. Era şi convingerea lui Mircea Mălăieru, repreentant al ţăranilor în Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti care, sprijinit de liberalii radicali, a antrenat un grup de ţărani din Ilfov şi Prahova să meargă la Bucureşti "să scape de boierii care îl împiedică pe Vodă să facă dreptate." În drum au maltratat mai mulţi arendaşi şi un subprefect. În capitală însă sătenii au fost opriţi de armată, care a operat 200 de arestări.
Împotriva uni curent de opinie foarte larg guvernul Barbu Catargiu refuză să ia în discuţie o nouă lege electorală şi pune pe masa Adunării vechiul proiect de lege rurală, elaborat de Comisia Centrală încă în 1860, care lăsa practic neatinse bazele marii proprietăţi funciare. Nu se prevedea, deci, aşa cum se ceruse încă de la 1848, împroprietărirea ţăranilor pe loturile pe care le lucrau şi se acordau doar căte trei pogoane pentru fiecare cap de familie, din aşa-zisul pământ comunal, constituit exclusiv din vânzarea sau închirierea unor loturi pe moşiile statului sau ale instituţiilor publice.
Printr-un magistral discurs, rostit la 6 iunie 1862-o capodoperă a oratoriei politice româneşti-M. Kogălniceanu deschidea discuţia în jurul proiectatei legi. Invocând Convenţia de la Paris, care cerea reglementarea pe baze noi a raporturilor dintre ţărani şi proprietari, vorbitorul afirma că prin adoptarea proiectului supus dezbaterii, primii vor fi definitiv spoliaţi de pământul pe care-l lucrează, pe care nu sunt chiriaşi şi asupra căruia au un drept de folosinţă. Apelul patetit, din finalul cuvântării, în favoarea ţărănimii, pe a cărei munca s-a aşezat averea boierească şi fără a cărei faptă ţara nu ar putea fi apărata, nu a fost luat în considerare de deputaţi. După un schimb de replici între Barbu Catargiu şi M. Kogălniceannu , contraproiectul propus de acesta, care stabilea împroprietărirea cu loturile în folosinţă, este respins de Adunare.
Liberalii radicali, care susţinuseră consecvent poziţia lui M. Kogălniceanu, au hotărât că singura soluţie spre a se adopta legea atât de dorită de ţărani este apelul la mase.
În această atmoseferă tensionată, puţină vreme după ce în amiaza zilei de 23 iunie 1862 primul ministru Barbu Catargiu se arăta gata să apere pacea internă cu orice preţ ("voi prefera moartea înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării"), zilele lui au fost curmate într-un atentat al cărui mister persistă până azi. Indiferent de raţiunile care au determinat-o, moartea sa a însemnat sfârşitul legii rurale dorite de majoritatea conservatoare din Adunare, care deşi adoptată la 26 iunie, nu a fost promulgată de domn, de teama firească a unei răscoale populare.
Noul guvern, condus de doctorul N. Kretzulescu (24 iunie/6 iulie 1862-11/23 octombrie 1863), a continuat opera de unificare administrativă (cu serviciile sanitare din cele două ţări). A fost reorganizată Şcoala de silvicultură şi s-a instituit Direcţia Generală a Arhivelor Statului.
În noiembrie-decembrie 1862, împotriva protestelor Porţii, domnul şi guvernul au protejat tranzitul armelor sârbeşti pe teritoriul ţării, de la Bolgrad(Moldova) şi până la Crivina, pe Dunăre. De provenienţă rusească, ambalate în 500 de care de transport (63.000 puşti cu baionete, 10.000 carabine, 30.000 pistoale, săbii), erau destinate să întărească potenţialul militar al statului vecin cu care tânăra Românie întreţinea relaţii excelente. nu degeaba, după ce scandalul diplomatic prilejuit de acest eveniment s-a încheiat, prinţul Mihail Obrenovici a dăruit lui Alexandru I. Cuza o splendidă spadă împodobită cu pietre scumpe, pe a cărei lamă de oţel a fost gravată inscripţia " Amico certo in re incerta".
Împotriva marilor realizări ale domnului, între care recunoaşterea internaţională a Unirii şi politica sa fermă de apărare şi consolidare a autonomiei ţării, în ianuarie 1863 se constituia, în Adunare, o alianţă imposibilă altfel, între dreapta conservatoare şi, care se temea de o reformă agrară după proiectul lui M. Kogălniceanu şi stânga radicală, nemulţumită de prudenţa domnului şi de reţinerea sa în a o solicita la putere. Scopul, mai mult sau mai puţin făţiş declarat, era îndepărtarea lui Al. I. Cuza şi întronarea prinţului străin, pentru realizarea integrală a hotărârilor Adunărilor ad-hoc din 1857. Un bun prilej pentru opozanţii domnului l-au constituit discuţiile la mesajul său, începute în Cameră, la 22 ianuarie 1863, cu un text eleborat de A. Panu care îl acuza pe Al.I. Cuza de a nu fi respectat Constituţia, de a fi solicitat Marilor Puteri o nouă lege electorală şi de a fi tolerat starea precară a finanţelor ţării. Criticile au alunecat apoi spre miniştrii săi, făcându-se auzite şi voci de completă şi energică autoacuzare: " Ce-am făcut noi toţi până acum ca să punem ţara pe calea progresului? Ne-am sfâşiat între noi prin lupte şi intrigi de partid şi am sacrificat interesele cele mai vitale ale ţării în setea răzbunărilor personale". În pofida unei intervenţii argumentate a lui M. Kogălniceanu în favoarea domnului, la 2 martie Camera dădea un vot de blam cabinetului şi, indirect, lui Al.I.Cuza.
Din ce în ce mai hotărât să acţioneze-era şi sfătuit în acest sens de mulţi dintre apropiaţii săi- Alexandru I. Cuza a adresat Porţii un memoriu la 27 iunie 1863, prin care se pronunţa pentru un regim nou, de autoritate şi dreptate. Pentru aceasta ar fi fost necesară o nouă lege electorală care să limiteze puterea corpului legislativ. Prezentat ambasadorilor Angliei şi Franţei şi ministrului de externe otoman, memoriul devenea, în fapt, un proiect de constituţie care acorda domnului întreaga autoritate în stat (iulie-august 1863).
3.Guvernul Mihail Kogălniceanu (1863-1865). Secularizarea Averilor Mănăstireşti. Legea Rurală. Lovitura de Stat din 2/14 Mai 1864.
Deşi lovitura de forţă era aproape hotărâtă, Alexandru I.Cuza mai încercă încă o dată lupta constituţională, încredinţând conducerea guvernului, la 12/24 octombrie 1863, lui M.Kogălniceanu, a cărui energie şi capacitate politcă erau o garanţie că marile reforme puteau să înceapă.
Auspiciile sub care şi-a început activitatea noul cabinet păreau să nu fie de bun augur. Publicarea imprudentă, într-un ziar străin, a proiectului de constituţie autoritară a lui Alexandru I. Cuza a provocat o vie nemulţumire în rândul opoziţiei; în schimb, dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti s-a dovedit a fi o bună ocazie de a reuni pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă vreme aşteptată.
În text erau cuprinse mai întâi averile aşa-ziselor mănăstiri închinate, puse de ctitorii lor sub ascultarea Patriarhilor Orientului pentru a le asigura o mai bună gospodărire şi un prestigiu sporit,mai corect spus pentru că la data la care voevozii romani au făcut respectivele donaţii, nu exista încă o Patriarhie Română,iar la Sud de Dunăre existau comunităţi româneşti importante si comunităţi creştine importante, ajunse sub dominaţia turcilor musulmani. De aceeea voevozii români au făcut donaţii importante, ca să susţină creştinismul ortodox într-o lume ce ajunsese sub dominaţia musulmană şi era lipsită de posibilităţi financiare care să le asigure păstrarea indentităţii religioase şi etnice.
În Muntenia, bunurile ajunse în proprietatea străinilor reprezentau 11,14%, adică a noua parte din teritoriul naţional, iar în Moldova 12,16%. Adăungând şi suprafeţele deţinute de mănăstirile pământene, rezultă pentru cele două ţări române 25,6% din suprafaţa agricolă. Practic un sfert din bogăţia ţării aparţinea clerului, iar din aceasta o parte importantă era destinată a servi unor interese străine ţării.
Încă de la sfârşitul lunii iulie 1863 se oferise drept despăgubire călugărilor greci o importantă sumă de bani la care se adăuga o alta separat, pentru construcţia unei şcoli laice şi a unui spital la Constantinopol. Oferta Statului Român fusese însă respinsă, în sprijinul celor expropriaţi aflându-se Poarta, foarte sensibilă când era vorba de venituri care "i se cuveneau", şi Rusia, "protectoarea tuturor ortodocşilor" din Imperiul Otoman. Spre a se evita şi alte complicaţii, Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu au grăbit dezbaterile şi adoptarea legii care, cu o majoritate foarte largă, a fost votată la 25 decembrie 1863.
Domnul preciza că toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului, veniturile lor aparţinând bugetului, reînnoind oferta de despăgubire. Cu excepţia Franţei, care a avut, ca de obicei, o atitudine favorabilă, celelalte Puteri garante, cu deosebire Rusia, Austria şi Poarta, au protestat, desigur, în dorinţa de a asigura călugărilor greci o recompensă convenabilă. Pentru Alexandru Ioan Cuza, necesitatea acestei legi, ca şi sprijinul popular pentru înfăptuirea ei erau de la sine înţelese. Într-un mesaj către ministrul de externe otoman, căruia îi exlica raţiunea secularizării, Alexandru I. Cuza i-a scris : " În această chestiune, Alteţă, eu nu sunt principele românilor, sunt România însăşi ". Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, reunită în cele din urmă, a convenit asupra unei despăgubiri, pe care mănăstirile au refuzat să o primească.
Cele 4 luni care separă adoptarea legii secularizării de lovitura de stat din 2 mai 1864, au fost caracterizate printr-o fecundă activitate legislativă: a fost înfiinţat, după model francez, Casa de Conturi pentru verificarea acterlor financiare ale statului, era adoptată hotărârea pentru realizarea unui împrumut extern, contactat la Londra cu Banca Stern, au fost votate legea organizării puterii armate şi legea instrucţiunii, care însă nu au fost sancţionate, a fost înfiinţat Consiliul de Stat, care va avea rolul său în noile structuri de putere, după lovitura de stat. Tot după exemplul francez, se adoptă legile contabilităţii, legea comunală şi, la 23 martie 1864, codul penal şi de procedură penală, urmat de legea organizării judecătoreşti. Dezbaterea proiectului de lege rurală propus de Kogălniceanu, încă în urmă cu doi ani, devenise inevitabilă mai cu seamă după publicarea sa care a provocat o vie efervescenţă la sate.
Lupta parlamentară s-a declaşat pe 13/25 aprilie 1864. Guvernul susţinea desfiinţarea clăcii, împroprietărirea în funcţie de numărul de vite sau de puterea economică a ţăranilor, în schimbul unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu dobândă de 5%, în vreme ce majoritatea conservatoare se pronunţa pentru împroprietărirea cu un lot, acelaşi pentru toţi, egal cu 4 pogoane, contra unei despăgubiri ce urma a se plăti în 7 ani cu dobândă de 8%.
În discuţiile care au urmat, M. Kogălniceanu s-a arătat inflexibil în chestiunea împroprietăririi, dar problema despăgubirii a lăsat-o deschisă. Teama de adoptarea legii rurale în varianta guvernamentală şi de o nouă lege electorală care tocmai urma să fie discutată, au determinat votul de blam împotriva cabinetului lui M. Kogălniceanu. Primul ministru îşi prezintă demisia care nu este acceptată. Alexandru I.Cuza a dizolvat, în aceste condiţii Adunarea, printr-o lovitură de stat, la 2/14 mai 1864.
*
* *
Vasile Boerescu scria în "Naţionalul" din 14/26 august 1858:
"Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea cţ noi vom exista în viitor, că nu vom fi prada acelui care se va ridica pentru a ne înghiţi; însă restul nu depinde decât de noi. Depinde de noi, dacă vom şti să păstrăm drepturile strămoşilor noştri, de a şti să ne dăm cele mai bune legi şi să întărim ordinea socială şi morală, să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea."
*
La 17 februarie 1859 consulul francez la Bucureşti, raporta la Paris:
"Noul Domnitor, cu faţa sa plăcută, aspectul său tineresc: expresia calmă şi hotărâtă a fizionomiei sale încântă mulţimea, care îl privea sărbătoreşte şi se îmbulzea în urma sa...Colonelul Cuza are, din ceea ce cred eu, una din calităţile cele mai rare şi în consecinţă cea mai preţioasă în această ţară, sinceritatea. Am găsit la el de asemenea bunul simţ şi modestia... Ar fi omul nou pe care îl cere situaţia sa cea nouă..."
La a doua întânire, demnitarul străin remarcă : " un om cinstit plin de dragoste pentru ţara sa, sub nici o formă ameţtit de un succes neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică Unirea şi ideile sale de reformă şi de progres. Colonelul Cuza este vădit progresist dar este, în acelaşi timp, foarte devotat principiului de ordine..."
III. EPOCA MARILOR REFORME
-Domnia Autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza. Marile Reforme: Legea Electorală, Legea Rurală, Legea Instrucţiunii, Codul Civil.
-Anii 1865-1866. Declinul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi Îndepărtarea sa la 11 Februarie 1866.
-Rolul Istoric al lui Alexandru Ioan Cuza şi al Generaţiei Paşoptiste în
Înfăptuirea Unirii şi a României Moderne.
1. Domnia Autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza. Marile Reforme: Legea Electorală, Legea Rurală, Legea Instrucţiunii, Codul Civil.
După evenimentele din 2 mai 1864 Alexandru I. Cuza a explicat motivele care l-au îndemnat spre această acţiune: în primul rând, neîmpăcată opoziţie întâlnită în Adunare, care l-a împiedicat să înfăptuiască reformele cerute de propăşirea României. Erau supuse, deci, aprobării poporului, printr-un plebiscit, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ( în fapt o nouă Constituţie) şi o nouă lege electorală. Statutul sporea considerabil prerogativele domnului care câştiga iniţiativa legislativă, dreptul de a numi un sfert din membrii Senatului-Corp Ponderator- şi pe preşedintele Camerei, dar scădea, în egală măsură, drepturile Adunării, al cărei regulament era alcătuit de Guvern. Elaborarea legilor cădea în seama Consiliului de Stat, dreptul de a primi petiţii îl avea numai Senatul.
Legea electorală făcea să crească însă considerabil numărul alegătorilor, în principal de două categorii-primari, care votau prin delegaţie, şi direcţi, departajaţi prin posibilităţile censitare; reforma electoratului avantaja cu deosebire burghezia în formare. Desfăşurat între 22 şi 26 mai 1864, plebiscitul a confirmat regimul autoritar, peste 682.000 votanţi pronunţându-se afirmativ. Iniţial, cu excepţia Franţei, Marile Puteri garante au exprimat reacţii negative faţă de lovitura de stat. " Este imposibil să-şi bată cineva joc de tratatele şi deciziile Europei cu mai multă lipsă de jenă decât prinţul Cuza"- se putea citi într-un ziar franco-belgian, care exprima însă punctul de vedere al Imperiului Rus.
După plebiscit, la jumătatea lui iunie 1864, Alexandru I. Cuza a făcut o călătorie diplomatică la Constantinopol, ocazie cu care s-a bucurat din nou de o primire deosebită, dar, a şi desfăşurat trei zile discuţii complicate cu reprezentanţii puterilor care îi erau ostile; rezultatele, consemnate în acordul din 28 iunie 1864, se arătau întru totul favorabile României. Alexandru I. Cuza se întorcea la Bucureşti cu recunoaşterea clară a autonomiei ţării.
Înainte de aprobarea legii instrucţiunii, care votată de Adunarea dizolvată în mai nu fusese promulgată de Alexandru I. Cuza, era înfiinţată Universitatea din Bucureşti (iulia 1864) iniţial cu facultăţi de drept, ştiinţe şi litere. În acelaşi timp, ca expresie a puterii autoritare, un important număr de periodice, între care "Românul" şi "Libertatea", editate de C.A. Rosetti, erau pe rând suprimate.
La 14 iulie 1864, Consiliul de Stat odată numit îşi putea începe lucrarea cu vechiul proiect neadoptat al legii rurale pe care l-a încredinţat unei comisii, pentru ultima redactare. La 11/23 şi 12/24 august 1864, în două şedinţe plenare cu participarea domnului şi a guvernului, legea rurală a primit formularea definitivă, însoţită de o Proclamaţie 26 august 1864, în care se putea citi, între altele:
" De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ, proprietatea şi moşie a voastră;de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apărat"
Textul prevedea ca sătenii din Muntenia să primească pământ în funcţie de puterea lor economică exprimată în numărul de vite posedat; se constituiau astfel trei categorii, după cum urmează:
cei cu 11 pogoane ( 5 hectare şi jumătate), 7 pogoane şi 11 prăjini ( o prăjină= 202,82 m2), respectiv 4 pogoane şi 15 prăjini;
în Moldova, 5 fălci ( o falcie= 1,42 hectare) şi 40 de prăjini (o prăjină=179,02 m2), 4 fălci şi 2 fălci şi 40 de prăjini-ceva mai mult, pentru ca în cele 3 judeţe din sudul Basarabiei să se ajungă la 6 fălci şi 30 de prăjini, respectiv 2 fălci si 70 de prăjini. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei expropriate, fără a se socoti pădurile, şi nu putea fi înstrăinat 30 de ani. Se desfiinţau pentru totdeauna claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet, carele de lemne şi alte asemenea sarcini datorate stăpânilor de moşii în natură sau în bani. Răscumpărarea acestor îndatoriri era eşalonată pe 15 ani şi se plătea diferenţiat pentru fiecare categorie de beneficiari.
Aşa cum explicit susţine legea, răscumpărarea a avut în vedere claca şi celelate obligaţii, pentru ca de fapt, la acoperirea întregii sume, contravaloarea să echivaleze cu cea a pământului acordat. Marile greutăţi suportate ani de zile de ţărănime pentru plata acestei datorii ar fi fost mult diminuate de o instituţie de credit pentru ţărani pe care Alexandru I. Cuza, dacă împrejurările i-ar fi îngăduit-o, ar fi constituit-o, fără îndoială.
Aplicarea legii rurale a întâmpinat o mulţime de dificultăţi. Nu a fost alcătuit un regulament clar, s-a lucrat prin circulare redactate, de regulă, de primul ministru; fiind puţini ingineri topografi, măsurătorile "pământurilor legiuite" s-au făcut cu greutate; în fine, s-au săvârşit abuzuri şi, în mai toate judeţele, au rămas şi ţărani neîmproprietăriţi.
Din punct de vedere economic, consecinţele imediate ale reformei au fost negative. Lipsiţi de clacă, proprietarii şi arendaşii nu au vrut să angajeze capitalurile necesare progresului agriculturii şi n-au putut face faţă dificultăţilor momentului. Cum şi împărţirea pământului stagna, au fost şi mulţi săteni care nu au efectuat muncile agricole. Pe ansamblu, anul 1865, a însemnat sub aspectul producţiei un regres faţă de anii anteriori.
Abia după 1867 lucrurile s-au schimbat radical, ambele categorii de proprietari-sătenii, pe de o parte, proprietarii de moşii, pe de alta-acum adaptaţi noii situaţii, au valorificat mai bine pământul. Din sporul de producţie care a determinat şi importante creşteri ale exportului s-au putut face acumulări semnificative-parte întrebuinţate pentru achiziţia de maşini agricole, parte pentru creşterea investiţiilor interne. Drumul spre societatea modernă, deschis încă la începutul secolului, a fost astfel mult înlesnit.
În acelaşi timp, guvernul Kogălniceanu a obţinut un succes notabil. La 22 august 1864, casa Stern şi Banca Otomană acordau ţării noastre primul împrumut, cu dobândă de 12%, destinat iniţial despăgubirilor solicitate de legea secularizării, în cele din urmă finanţării instituţiilor României moderne.
Organizarea alegerilor locale şi mai cu seamă a alegerilor de deputaţi pentru noua Cameră (24 -25 noiembrie 1864) au confirmat succesul deosebit al adepţilor politicii autoritare a lui Alexandru I. Cuza, care îngăduise înfăptuirea unei noi legi electorale şi a unei legi rurale paralel cu continuarea programului de reforme. Până la sfârşitul anului 1864 era adoptată, printre altele legea introducerii sistemului de unităţi şi măsuri metrice (septembrie), era înfiinţată Şcoala de poduri şi şosele, în fine, erau decretate legea instrucţiunii (25 noiembrie/ 7 decembrie 1864), legea organizării armatei (27 noiembrie/ 9 decembrie 1864) şi se adoptă codul civil (16 decembrie).Este de remarcat că în România, între primele ţări din Europa, instrucţiunea de 4 ani devenea gratuită şi obligatorie. Codul civil , al cărui model fuseseră precedentele napoleonian şi italian, introducea căsătoria şi divorţul civil, ambele obligatorii, şi crea posibiliatea împămîntenirii treptate prin acordarea de drepturi politice locuitorilor evrei ai ţării.
Noua Cameră, într-o componenţă mult schimbată faţă de cea precedentă, s-a deschis la 18 decembrie 1864. Fapt cu totul excepţional, se va reuşi pentru prima oară votarea anticipată a bugetului pe anul următor.
Din păcate, instalarea noilor corpuri legislative, a căror atitudine nu mai putea fi în nici un fel ostilă Domnului şi guvernului său,a coincis şi cu deteriorarea raporturilor dintre Alexandru I. Cuza şi M. Kogălniceanu. Turneul triumfal al primului ministru în Oltenia, în august-septembrie 1864, fusese rău interpretat în anturajul principelui. Deşi pretutindeni M. Kogălniceanu a subliniat meritele lui Alexandru I. Cuza în înfăptuirea politicii de reforme a statului, succesul său personal nu a putut fi trecut cu vederea. S-au adăugat în timp o serie de animozităţi personale cu membri ai guvernului sau persoane apropriate domnului, totul culminând cu demisia primului ministru la 26 ianuarie 1865, pe care Alexandru I. Cuza a primit-o imediat. Era, incontestabil, o greşeală politică, în rândul colaboratorilor săi nu se găsea nici o altă personalitate de talia intelectuală şi politică a fostului său prim sfetnic.
Rămâneau nerealizate, datorită, în primul rând, opoziţiei Porţii, mai multe proiecte pentru care Alexandru I. Cuza se arătase foarte insistent. Astfel, statul nu a câştigat dreptul de a acorda decoraţii şi alte distincţii şi nu s-a putut institui moneda naţională, romanatul. În această situaţie, pe teritoriul naţional aveau drept de circulaţie monedele ţărilor vecine, leul fiind o valoare de calcul şi nu un însemn financiar specific.
2. Anii 1865-1866. Declinul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi Îndepărtarea sa la 11 Februarie 1866. Stabilizarea temporară a situaţiei politice şi-a arătat, pentru o scurtă perioadă, efectele atât înăuntrul ţării, cât şi în relaţiile noastre externe. Cele două camere au votat legea privind numirea de către domn a mitropoliţilor şi episcopilor, care, firesc, a provocat o mare emoţie la Constantinopol. Autocefalia Bisericii Române erau un alt semn al consolidării treptate a statului naţional şi al aspiraţiei sale spre independenţă.
Oarecum împotriva cursului firesc pe care viaţa politică îl luase în primăvara anului anterior, opoziţia, lipsită de posibilitatea de a se exprima parlamentar sau în presă din ţară, a declanşat o nouă campanie împotriva domnului, fiind alertată de adoptarea de către Alexandru I. Cuza a primului dintre fiii săi naturali, semn, în opinia unora, că ar dori să devină rege şi să instituie o dinastie. Fie rău informat, fie convins că forţa reală a opoziţiei este neînsemnată, domul s-a retras o perioadă din viaţa publică, plecând la un tratament balnear la Ems, în Germania.
E ceea ce probabil aşteptau opoziţioniştii - conservatori şi burghezia liberal-radicală -pentru a acţiona. E greu de crezut totuşi, că s-a dorit răsturnarea prin forţă a domnului în absenţa sa. Organiăarea unor tulburări discredita însă pe deţinătorul tronului şi putea grăbi îndepărtarea sa prin jocul concertat la Marilor Puteri.
Incidentele din 15 august 1865 par a fi fost, deci, orchestrate din umbră de vechii adversari ai lui Alexandru I.Cuza care incontestabil au pregătit atmosfera prielnică unei asemenea dezlănţuri, fapt sesizat, de altfel, de observatorii străini aflaţi întâmplător la Bucureşti, în acele zile. Pretextul evenimentelor sângeroase care urmară l-a constituit o ordonanţă de urgenţă a Primăriei bucureştene prin care precupeţii de fructe şi legume erau obligaţi să închirieze gherete spre a face comerţ, vânzarea ambulantă fiind interzisă. În ziua de 15 august 1865, în semn de protest, mai sus-numiţii devastară piaţa şi, cu concursul celor care se adună în asemenea situaţii pentru jaf şi distrugere, intrară în localul Primăriei şi incendiară arhiva. Intervenţia forţelor de ordine a fost promptă, generalul Florescu,ministrul de interne, a cerut trupei ca răzmeriţa să fie imediat oprită. S-a tras şi, din rândurile devastatorilor, care nu aveau asupra lor arme de foc, au căzut 20 de morţi şi mulţi răniţi. Seara au fost arestaţi mai mulţi lideri marcanţi ai liberal-radicalilor, ulterior eliberaţi din lipsă de probe. Alexandru I. Cuza, reîntors în ţară de urgenţa, a ezitat să vină imediat la Bucureşti, parcă minimalizând gravitatea celor petrecute, părând să nu acorde tulburărilor nici o însemnătate.
Din nefericire, acţiunea din 15 august 1865 a determinat numeroase complicaţii în raporturile României cu Puterile Garante. Acum se profilează foarte vizibil o răcire a relaţiilor cu Franţa, al cărei ministru de externe notifica, de altfel agentului României, că incidentele din 15 august 1865 erau efectul unei nemulţumiri generale, datorită dezordinei financiare şi a modului defectuos de aplicare a legii rurale.
Erau poate, întâmplător, aceiaşi termeni prin care marele vizir Fuad Paşa se adresase domnului, cu puţină vreme înainte. Reacţia internaţională puternic defavorabilă, dar mai cu seamnă atitudinea Franţei, care sprijinise constant toate demersurile anterioare ale ţării noastre, spre unitate şi progres, l-au îngrijorat pe Alexandru I. Cuza.
În această împrejurare va adresa el cunoscuta scrisoare din 1 octombrie 1865 împăratului Napoleon al III-lea. Din rândurile ei răzbate intenţia de a părăsi tronul, dacă nu se mai află la înălţimea misiunii sale şi dacă Franţa nu îl mai sprijină. Lui Fuad Paşa însă principele i-a răspuns, la 10 noiembrie 1865, cu multă seninătate, pronunţându-se pentru apărarea ţării pe temeiul drepturilor pe care aceasta şi le-a câştigat în ultimii ani.
Deşi părea că situaţia reintră în normal, la 5/17 decembrie 1865, în mesajul adresat Parlamentului la deschiderea noii sale sesiuni, Alexandru I. Cuza îşi descumpăni toţi susţinătorii prin afirmarea clară a dorinţei sale de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinţ străin. Îndoita lui alegere, expresie a voinţei statornice de unire, era considerată doar un depozit sacru, la care el poate oricând renunţa.
Desigur, mesajul lui Alexandru I. Cuza a încurajat forţele de opoziţie. Critica la adresa domnului-nesocotindu-se motivele reale care o determinaseră-care a neglijat situaţia financiară a ţării şi care, din păcate, se înconjurase de o camarilă, se îmbina cu atacurile la persoana lui Alexandru I. Cuza, a cărui viaţă privată era de mult subiect de comentarii şi bârfe.
Pe fondul acestei acţiuni susţinute de defăimare s-a organizat complotul din 11 februarie 1866. Semne premonitorii se vădeau şi în cele două Camere unde renăştea, cu alţi participanţi, conflictul mai vechi între puterea executivă şi cea legislativă. Prin promisiuni de avansare şi prin relaţii de familie au fost atraşi mai mulţi ofiţeri, inclusiv şeful gărzii palatului domnesc, maiorul Lecca.
Parcă pentru a încuraja în ultima clipă pe cei care doreau să îl răstoarne, la 30 ianuarie 1866 Alexandru I. Cuza a schimbat titularii ministerelor de război şi interne, doi generali care îi erau foarte devotaţi.
Deşi în Bucureşi se ştia că se aşteaptă o lovitură de stat, zilele de 24 ianuarie (aniversarea Unirii) şi 8 februarie ( 7 ani de la intrarea lui Cuza în Bucureşti) au trecut în linişte. În seara zilei de 10 februarie, pe la orele 7, Alexandru I. Cuza a fost prevenit că împotriva sa se pregăteşte un complot. În această situaţie el a dat numai ordinul de a se dubla garda palatului, fără a şti că până şi aceasta fusese câştigată de complotişti. În dimineaţa rece a zilei de 11 februarie 1866, trupele unui regiment de linie şi două baterii de artilerie s-au îndreptat spre palat. Cu complicitatea trupelor de pază, mai mulţi ofiţeri şi civili au pătruns în palat şi l-au silit pe Alexandru I. Cuza să îşi semneze propria abdicare, "conform dorinţei naţiunii", formulare, firesc, de circumstanţă.
În aceeaşi zi, o Locotenenţă domnească şi un guvern prezidat de Ion Ghica preluau puterea pe durata vacanţei tronului. Ulterior, Senatul şi Camera au proclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Acesta însă nu a acceptat coroana. Alexandru I. Cuza, care se pregătea să îşi urmeze destinul în exil, a avut tăria de caracter necesară pentru a rosti la plecare: " Să dea Dumnezeu să-i meargă mai bine ţării fără mine, decât i-a mers cu mine! Să trăiască România!"
3. Rolul istoric al lui Alexandru Ioan Cuza şi al generaţiei paşoptiste în înfăptuirea Unirii şi a României moderne
Opera sa politică trebuie măsurată cu dimensiunea epocii căreia el şi poporul român i-au dat viaţă şi în care totul era de înfăptuit: o largă reformă care să asigure dreptul la vot , la proprietate şi la instrucţie, pentru categoriile sociale în trecut defavorizate. În continuarea ei, bunăstarea generală nu se putea clădi "fără a întemeia creditul public, a deschide drumuri, a face poduri, a împodobi şi a sănătăţi oraşele,a lărgi podurile,a înflori comerţul, a încuraja industria......a întinde linii de drumuri de fier...., a dezvolta toate stabilimentele publice." Totodată, era de consolidat statul naţional abia înfăptuit printr-o politică de eficace autonomie şi de chibzuită aşezare pe drumul independenţei depline.
Meritul incontestabil al lui Alexandru I. Cuza este de a fi acţionat energic, în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român : independenţa şi unitatea deplină.
*
* *
Din declaraţia lui Al.I.Cuza, la 5/17 decembrie 1865, la deschiderea Corpurilor legiuitoare
"Fiţi convinşi- că eu n-aş vrea o putere care nu s-ar întemeia decât pe forţă. Fie în capul ţării, fie alături de dumneavoastră, eu voi fi întotdeauna cu ţara, pentru ţară, fără altă ţintă decât voinţa naţională şi marile interese ale României.....Niciodată persona mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui aşezare am fost fericit a contribui."
*
Într-o carte apărută la Paris, în 1930, istoricul francez Paul Henry afirmă:
"Independenţa în special şi unirea la tronul moldo-valah a provinciilor româneşti iridente...nu puteau fi luate în considerare decât după răsturnarea completă a statutului Principatelor şi numai un străin putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi în mod serios la aceasta."
IV. PRINŢUL STRĂIN ŞI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866
-DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN LA PRINŢUL STRĂIN.
-PRELIMINARIILE ŞI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866.
-PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ , PRINCIPII, SISTEM ELECTORAL.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment