Ponta si Basescu incearca distrugerea Antenelor

Veste proasta pentru Romania si romani- cei doi dictatori- Ponta si Basescu, incearca sa suprime singurul trust media din Romania ce mai are curajul sa li se impotriveasca.
Iata un motiv pentru care , orice roman normal la cap, va trebui sa spuna un NUUUUUU CATEGORIC reprezentantilor PSD sau PDL la urmatoarele alegeri.

JOS PONTA, JOS BASESCU !

LIBERTATE PENTRU ROMANIA SI PENTRU ROMANI!

http://www.cotidianul.ro/lovitura-de-gratie-pentru-voiculescu-218045/

"Vocea Rusiei" despre grupul Intact şi patronul lui:

"Lovitura de graţie pentru Voiculescu"

Acasă » Actualitate

 

"În ultimele săptămâni, şeful de facto al trustului Intact s-a arătat foarte dispus să coabiteze cu Victor Ponta şi Traian Băsescu. Aşa cum am pronosticat, această capitulare tacită a fost insuficientă din perspectiva celor care vor eutanasierea imperiului mediatic condus de Dan Voiculescu", consideră jurnaliştii de la Vocea Rusiei, care fac o analiză a situaţiei în care se află, din punctul lor de vedere, Dan Voiculescu şi grupul său media.
Redăm integral conţinutul analizei:
"Cu ocazia „zilei de naştere” a Antenei 3, procurorii i-au făcut un cadou inedit „mogulului mediatic”, un dosar penal pentru Camelia Voiculescu. Vor urma procese, condamnări şi o lungă bătălie în justiţia românească şi cea europeană. Poate, cândva, peste mulţi ani, justiţia europeană îi va da dreptate şefului de facto al „Antenelor”, dar acest lucru nu are nici o importanţă. Sistemul îl va toca nemilos şi nu va accepta nici un fel de reconciliere, fiind de acord doar cu o capitulare totală şi necondiţionată. Dan Voiculescu a încercat să se poziţioneze în aşa fel încât să minimizeze gradul de iritare pe care îl produce la Palatul Cotroceni şi la Palatul Victoria. Deşi a fost dureros să renunţe la proiect, l-a „scos din priză” pe teoretic prezidenţiabilul Crin Antonescu. Apoi, a transformat emisia Antenei 3 într-un nesfârşit festival folcloric în care subiectele politice, mai ales subiectele legate de coabitarea Ponta – Băsescu, au devenit aproape tabu. Aşa cum era de aşteptat, toate aceste concesii s-au dovedit a fi inutile. Urmează altele care vor fi la fel de inutile.
Probabil, după ce a scăpat cu bine din dosarul ICA, Voiculescu a ajuns la concluzia că nu mai are vulnerabilităţi, concluzia dovedindu-se eronată, fapt despre care a fost avertizat în repetate rânduri. În anii de glorie, mogulul „Antenelor” şi-a construit un sistem de apărare deosebit de interesant, intrând în afaceri numai în condiţiile cooperării deosebit de strânse cu alte grupuri de interese. O excepţie aproape unică a fost „afacerea ICA”. În aceste condiţii, la nivel personal, Voiculescu a devenit imposibil de atacat fără a „detona” multe probleme din trecutul comun pe care l-a avut atât cu persoane importante din PSD cât şi cu unii lideri marcanţi ai „portocaliilor”. Această „invulnerabilitate” nu se răsfrânge asupra familiei, fapt demonstrat de deschiderea dosarului penal în care este acuzată Camelia Voiculescu.
„Toamna fierbinte” a anului politic curent se va juca fără tandemul Voiculescu-Antonescu în calitate de jucători relativ independenţi. Urmează să vedem dacă trustul Intact va fi distrus în totalitate sau va deveni un instrument folosit de unul dintre cele două grupuri de interese rămase active în scena politică", scrie Vocea Rusiei.

De la Statul Natiune la Statele Regiuni

Si de la Statele Regiuni inapoi la Marile Imperii ;)



http://www.cotidianul.ro/de-la-statul-natiune-la-statele-regiuni-217313/

Există şi mize secrete ale regionalizării? (III)

"De la statul-naţiune la statele-regiuni"

Acasă » Dezbateri

 

“Roumanie - Le demembrement teritorial a commence”
Afirmaţia citată este titlul unui articol semnat de Jean-Michel Berard în rubrica “Actualitatea ignorată” a revistei lunare “B.I. Infos” (“Balkans Info”), care apare la Paris, începând din martie 1996. Autorul menţionat spune că noua Românie europeană a fost descoperită de Comisia de la Bruxelles printre lamele a “două cuţite oculte” – Uniunea Federalistă a Comunităţilor Etnice (UFCE) şi Centrul European pentru Minorităţile Problemă (ECMI) - ca o Românie hibridă.
România regionalizată se prezumă a deveni, consecinţă a metehnelor unei clase politice lipsite de conştiinţa naţională, “un Etat feodal”, în care seniorii vor capta maximul de resurse de la guvernul central, în numele prerogativelor lor locale, iar sub autoritatea Comisiei de la Bruxelles, pentru a se individualiza şi întări faţă de “Centru”, vor realiza [n.n. definitivă] alianţe tranfrontaliere [n.n. deja proiectate şi chiar existente, dar nefuncţionale].
Configuraţiile alianţelor tranfrontaliere sunt deja stabilite, unele fiind şi consacrate în tratate bilaterale, fără ca, la vremea respectivă, semnatarii de la Bucureşti să realizeze şi toate consecinţele pe termen lung.
Astfel, cu prilejul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană, Viena, octombrie 1993, Ion Iliescu a acceptat” integrarea economică” a judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj cu entităţi administrativ-teritoriale din Ungaria, Slovacia, Ucraina şi Polonia, în “EURO-REGIUNEA CARPATICĂ“.
Din aprilie 1997, România este reprezentată în Asociaţia Interregională "Euroregiunea Carpatică" şi de către judeţul Botoşani, iar în noiembrie 2000 a fost acceptat şi judeţul Harghita. Judeţele româneşti au statutul de membru cu drepturi depline alături de regiunile din celelalte state: Ungaria, Polonia, Ucraina. Regiunile slovace au primit statutul de membru cu drepturi depline la şedinţa Consiliului EC din 25 noiembrie 1999.

Euroregiunea Carpatică: 161.192 kmp şi 16.051.000 de locuitori
În 1997, prin Tratatul cu privire la relaţiile de bună vecinătate şi cooperare între România şi Ucraina, la Articolul 8 se menţionează: “(…) Părţile contractante (…) vor contribui la colaborarea dintre unităţi administrativ-teritoriale din cele două state în cadrul euro-regiuni existente, precum şi al euroregiunilor «Prutul de Sus» şi «Dunărea de Jos», nou create, la care pot fi invitate şi unităţi administrativ-teritoriale din alte state interesate”.
EUROREGIUNEA „PRUTUL DE SUS” a fost înfiinţată la data de 22 septembrie 2000 în municipiul Botoşani (România). Actele de constituire ale euroregiunii sunt Acordul despre crearea Euroregiunii „Prutul de Sus” şi Statutul euroregiunii.
Fondatorii Euroregiunii „Prutul de Sus” au fost regiunea Cernăuţi (Ucraina), judeţul Botoşani (România), judeţul Suceava (România), judeţul Bălţi (Republica Moldova), judeţul Edineţ (Republica Moldova). Începând cu data de 15 octombrie 2003, în componenta Euroregiunii „Prutul de Sus” intră regiunile Cernăuţi şi Ivano-Frankivsk din partea Ucrainei, judeţele Botoşani şi Suceava din partea României, raioanele Făleşti, Edineţ, Glodeni, Ocniţa, Râşcani şi Briceni din partea Republicii Moldova.
EUROREGIUNEA DUNĂREA DE JOS
Asociaţia de Cooperare Transfrontalieră Eurorogiunea Dunărea de Jos are ca membri fondatori: Consiliul Judeţului Galaţi, Consiliul Judeţului Tulcea şi Consiliul Judeţului Brăila din România, Consiliul raional Cahul şi Consiliul raional Cantemir din Republica Moldova, Consiliul Regional Odessa, Administraţia Regională de Stat Odesa şi Consiliul raional Reni din Ucraina.

Euroregiunea "Dunărea de Jos” funcţionează în baza Convenţiei semnate la 14 august 1998. Reprezintă un parteneriat între România, prin judeţele Tulcea, Brăila şi Galaţi, Republica Moldova, prin raioanele Cahul şi Cantemir şi Ucraina, prin Consiliul Regional Odessa.
La sfârşitul anului 1997, premierul Victor Ciorbea prevede, în cadrul Proiectului de Regionalizare, crearea, între România şi Ungaria, a Euro-regiunii “Dunăre-Mureş-Tisa”. Ulterior se alătură şi provinciaVoivodina din Sebia. Euroregiunea DCMT (română Dunăre-Criş-Mureş-Tisa, maghiară Duna-Körös-Maros-Tisza, sârbă: Dunav-Kriš-Moriš-Tisa) are o populaţie 5.732.000 şi suprafaţa de 77.456 kmp.

Guvernul a semnat în 1997 Tratatul de Liber Schimb “CESTA” cu Ungaria, Cehia şi Slovacia, ale cărui efecte au fost dezastruoase pentru piaţa şi agricultura României, dar benefice pentru cei cu planuri de cucerire economică a României.
Pe un alt plan, administraţiile teritoriale de specialitate în domeniile transporturilor, apelor, pădurilor, mediului, comerţului, sănătăţii ş.a. au fost reconfigurate, încă din anii '90, la recomandări externe, după alte criterii decât cele ale actualei împărţiri administrativ-teritoriale a României, ceea ce a indus falii între realitatea economică şi cea politico-administrativă. Consecinţa poate fi exprimată prin titlul sugestiv al unei opere de analiză şi predicţie geopolitică a lui Pierre Hillard, “La marche irresistible du nouvel ordre mondial. Destination BABEL” (“Marşul irezistibil al noii ordini mondiale. Destinaţia BABEL”, Editions François-Xavier de Guibert, 2007).
Anterior sau concomitent temporal, colocvii şi conferinţe internaţionale asupra ţărilor de est, ori special dedicate Transilvaniei au început concertarea atacurilor la adresa istoriei şi identităţii naţionale a românilor. Astfel, la un colocviu din Olanda, Sandor Vogel (format şi prin redacţiile “A Hét” şi “Korunk”), în acord cu istoricul Andrei Pippidi, afirmă că “istoria românilor este creată din mituri, iar identitatea lor este în realitate inexistentă”. Mai afirmă vectorii atentatului la fiinţa noastră naţională că “România nu este un stat-naţiune, ci un mozaic de multiple grupuri etnice“.
Nu poate scăpa observaţiei manipularea “mitului Dracula” pentru a caracteriza specificul românilor, ca grup etnic lipsit de o conştiinţă şi identitate naţională, cu rezerva că în Transilvania există o conştiinţă europeană (Alexandru Duţu, “The politicization of myths: The Transilvanian case”).
De la statul-naţiune la statele-regiuni
La întrebarea dacă statele-naţiune mai pot avea vreun rol în economia mondializată, Kenichi Ohmae, specialist în strategia şi geopolitica afacerilor, dă un răspuns clar negativ. Sub efectul fluxurilor transnaţionale de investiţii, industrii, informaţii şi populaţie, în 41 de state-naţiune, rolul acestora este deja mai mult figurant pe scena economică, devenind, astfel, unităţi teritoriale artificiale pe plan economic (Kenichi Ohmae, “The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”, Simon and Schuster, Free Press paperback, 1995).
Statele-naţiuni cedează rolul lor în favoarea noilor entităţi economice “naturale” - “statele regiuni”. Acestea vor apărea fie în interiorul graniţelor actualelor state, fie depăşind graniţele politice. Ele vor deveni, se spune, motorul prosperităţii mondiale. Şi ni se dau ca exemple de succes entităţile administrativ-economice ad-hoc de prin Asia de Sud- Est sau Silicon Valley. S-ar putea să fie o constatare pripită şi cu o mare doză de optimism propagandistic.
“Alianţa Liberă Europeană” (“The European Free Alliance”) este reprezentarea politică activă a “minorităţilor problemă” din viitoarele 29 de “state naţiuni şi regiuni”: Galiza [în nord-vestul Spaniei], Catalunia, Euskal Herria [între Asturia şi Aragon], Fryslan [nord Olanda şi sud Danemarca], Emiliana-Romagna [Italia], Veneto [Italia], Savoie [Italia], Kernow (Cornwall, Marea Britanie), Andalucia [sudul Spaniei], Occitania [între Spania şi Franţa], Sardegna [Sardinia], Corse [Corsica], Cymru [Wales. Ţara Galilor în limba galeză], Scotland, Silesia, Friuli [între Veneţia şi Slovenia], Vlaanderen [nordul Belgiei], Breizh [Bretagne, Franţa], Elass-Alsace, Sud-Tirol, Vale d'Aosta [în Alpii Italiei], “Macedonian Minority în Grece”, “Deutchsprachige Gemeinschaft Belgiens” [comunitatea belgienilor de limbă germană].
Viitori membri ai alianţei, anunţaţi la apariţia lucrării lui Pierre Hillard, în 2007, erau menţionaţi “Baleare, Moravia, Transilvania-Banat, Aragon, minorităţile maghiară din Slovacia şi poloneză din Lituania.
Euroregiunea Adriatică este proiectată a include şapte entităţi administrativ-teritoriale din Italia, 10 entităţi ex-iugoslave de pe coasta dalmată şi Albania.
Euroregiunea Pirinei-Mediterana va reuni regiunea Languedoc-Roussillon din Franţa, Aragonul, Catalunia şi Baleare din Spania.
Retrasări geopolitice de amploare, dramatice pentru unii şi binevenite pentru alţii, sunt estimate ca urmare a recompoziţiei Orientului Mijlociu, unde vor apărea state noi: Statul Sfânt Islamic (Mecca şi Medina), Marele Iordan, Sunni Irak, Bagdad (city state) Arab Shia State, Free Kurdistan, Free Belucistan, Marele Lebanon.
Într-un asemenea context, pe care geopoliticienii români par să-l ignore, ce surprize şi în ce orizont de timp ne-ar putea rezerva viitorul?

Accesări:

Aurel I. Rogojan

Cati mai suntem in Romania de azi. Despre recensamantul din 2011

Cati am mai ramas dupa experimentele globaliste ( neo-comuniste) la care suntem supusi din 1990 pana in prezent ?
 Ni se spune ca 19 milioane. Pot sa va spun ca la alegeri, pe listele electorale figurau multi romani ce au plecat din Romania de foarte multi ani si carora le-au expirat actele romanesti, dar care totusi sunt inclusi in acesti 19 milioane prezentati zambitor de politicieni ca fiind populatia din Romania :((((((


http://www.cotidianul.ro/o-populatie-de-19-milioane-de-romani-in-anul-2011-ce-perspective-pentru-mijlocul-secolului-216139/

O populaţie de 19 milioane de români în anul 2011: ce perspective pentru mijlocul secolului?

Acasă » Dezbateri

Publicarea rezultatelor recensământului din octombrie 2011 şi consemnarea unei populaţii de numai 19 milioane de locuitori îndeamnă specialistul la plasarea acestui număr în timp, pentru a-i discerne mai bine semnificaţia în istoria demografică a ţării. Există o istorie demografică trecută şi se poate construi o istorie demografică viitoare. Va trebui să ne întoarcem cu 46 de ani în urmă, în 1965, pentru a găsi o populaţie de 19 milioane de locuitori în România. Diferenţa dintre caracteristicile situaţiei demografice în aceşti doi ani este majoră: populaţia României a avut în anul 1965 o creştere naturală de 115 mii persoane; datele provizorii pe anul 2011 (INS, 2011-2012) indică o scădere naturală de 55 mii persoane.
Pentru a putea plasa populaţia de la recensământ într-o viziune prospectivă, a dezvoltărilor potenţiale, este nevoie de elaborarea unei proiectări demografice. Structura pe vârste a populaţiei este indispensabilă unei astfel de abordări. Distribuţia pe sexe şi vârste a celor 19 milioane de locuitori din octombrie 2011 urmează a fi cunoscută abia la mijlocul anului 2013, ceea ce înseamnă că ne aflăm şi ne vom afla într-o necunoaştere a acestei structuri demografice fundamentale pe întinderea a doi ani şi jumătate – 2011, 2012, prima jumătate a anului 2013. În Polonia, ţară care a efectuat recensământul populaţiei în aprilie-iunie 2011, numărul populaţiei în vârstă de muncă (18-64 ani la bărbaţi şi 18-59 ani la femei) şi ponderea acestei populaţii, ca şi rata şomajului, au fost publicate în martie 2011 (Polish News Bulletin, 2012). În contextul unei populaţii cu 2,4 milioane mai mică şi cu o structură pe vârste afectată semnificativ de masiva migraţie, mă întreb ce fel de programe s-au elaborat în anul 2011 şi ce fel de programe se elaborează în acest an şi pentru anul 2013 în ministerele şi în celelalte instituţii în care cunoaşterea structurii pe vârste a populaţiei, a unor subpopulaţii este indispensabilă. Este vorba de sănătate, educaţie, pregătirea şi utilizarea forţei de muncă, dezvoltare regională.
Estimarea structurii pe vârste a populaţiei stabile la recensământul din octombrie 2011 este o întreprindere dificilă şi delicată, dar nu imposibilă. Cred că între a nu avea o estimaţie a acestei structuri fundamentale până la mijlocul anului 2013 şi a avansa prudent o distribuţie pe vârste a celor 19 milioane de locuitori, investigând astfel contururi posibile ale noii populaţii a României în deceniile următoare, cea de-a doua opţiune se impune.
Din punct de vedere tehnic, problema care a impus soluţie a fost “extragerea” din populaţia pe vârste la începutul anului 2011 a unei subpopulaţii de 2,4 milioane persoane reprezentând migranţii pe o perioadă îndelungată. Am folosit structura pe grupe de vârstă a celor aproape 1 milion de migranţi dintre recensămintele anterioare – 1992 şi 2002 –, apreciind că, la dimensiuni atât de mari ale migraţiei, nu ar trebui să existe diferenţe radicale între structura pe vârste a migranţilor 2002-2011 şi cea a migranţilor 1992-2002. Odată astfel estimate efectivele migranţilor pe sexe şi grupe de vârstă, la detalierea distribuţiei pe ani de vârstă s-a recurs la structura populaţiei de la începutul anului 2011 (în interiorul fiecărei grupe). S-ar putea să existe unele diferenţe între cele două structuri, pe care însă le vom putea cunoaşte doar la publicarea structurii pe vârste a celor 910 mii persoane plecate pe o perioadă îndelungată. Avem însă în faţă o construcţie prospectivă exploratorie şi prudenţa este implicită. Distribuţia pe vârste la începutul anului 2011 şi cea de la recensământ sunt semnificativ prezentate, prin suprapunere, în piramidele vârstelor din figura 5. Suprafaţa de culoare neagră neacoperită de liniile albe este tocmai populaţia “extrasă” din cea de la începutul anului. Populaţia pe vârste astfel estimată a fost proiectată pentru anii 2012-2050 în varianta-reper Fertilitate constantă.Nu s-a adoptat nici o ipoteză asupra migraţiei externe, iar ipoteza asupra mortalităţii este similară cu cea din proiectări anterioare ale autorului, admiţând continuarea trendului descendent al mortalităţii pe vârste şi ascensiunea speranţei de viaţă la naştere (Gheţău, 2010). Ipoteza nu diferă, de altfel, de cea adoptată în Seria 2010 a proiectărilor Diviziei de Populaţie ONU (United Nations Population Division, 2011). Neincluderea unei ipoteze asupra migraţiei externe este motivată de imposibilitatea prevederii dezvoltărilor pe care le-ar putea avea migraţia externă în viitor, mai ales în contextul economic internaţional generat de criza economică şi financiară. O remarcă se impune în privinţa ipotezei adoptate asupra fertilităţii. O populaţie feminină de 15-49 ani mai mică la recensământ înseamnă, cu acelaşi număr de născuţi în anul 2011, rate de fertilitate pe vârste ceva mai mari faţă de cele calculate cu populaţia dinainte de recensământ. În determinarea ratei fertilităţii totale şi a ratelor de fertilitate pe vârste, folosite la proiectare, am inclus schimbările pe care le determină noua populaţie şi estimarea distribuţiei sale pe vârste. Rata estimată a fertilităţii totale pentru anul 2011 este de 1,6 născuţi la o femeie, cu puţin peste cea din anul 2010 (1,4 născuţi la o femeie).

Principalele rezultate ale proiectării noii populaţii a României, în varianta Fertilitate constantă, sunt prezentate în tabelul 8 şi în figurile 6-9.
Până la recensământul din octombrie 2011 ştiam care sunt perspectivele populaţiei României din mai multe surse : din Seria 2010 a proiectărilor Diviziei de Populaţie a Naţiunilor Unite (United Nations Population Division, 2011), din proiectările Eurostat (Eurostat, 2010), din proiectările Institutului Naţional de Statistică (INS, 2009), cât şi din propriile proiectări (Gheţău, 2010), şi cifra prognozată pentru mijlocul secolului era de 16,8-17 milioane locuitori în ipoteza menţinerii fertilităţii totale la 1,3 copii la o femeie (un nivel aproape constant în toată perioada 1995-2010), pornind de la 21,4 milioane locuitori, populaţia la mijlocul anului 2010. Proiectarea bazată pe noua populaţie stabilă a României duce, cum era de aşteptat, la rezultate şi mai sumbre: sub 15 milioane de locuitori în 2050.

Diferenţa dintre numărul populaţiei în anul 2050 în proiectările anterioare recensământului (16,8 milioane) şi numărul populaţiei rezultat din această proiectare (14,8 milioane) ar putea ridica o anumită problemă de consecvenţă a acestei diferenţe cu aceea, mai mare, dintre populaţiile iniţiale ale proiectărilor (21,4 şi 19 milioane). Explicaţia se află în efectul compensatoriu al unei fertilităţi moderat superioare în actuala proiectare (1,4 născuţi la o femeie) comparativ cu o rată a fertilităţii totale de 1,3 din proiectările anterioare (nu trebuie subestimat efectul cumulat în timp al acestei diferenţe de 100 de născuţi la 1000 de femei, amplificat pe zeci de ani la nivelul a 3-4 milioane de femei de vârstă fertilă de la care provin născuţii în fiecare an).
Un nivel scăzut al fertilităţii şi o structură pe vârste în deteriorare continuă vor duce la accelerarea declinului populaţiei. Scăderea naturală anuală a fost de 55 mii locuitori în anul 2011 (INS, 2011-2012), va ajunge la 100 mii în anul 2021 şi la 130 mii la mijlocul secolului. Iată, în tabelul de mai jos, numărul de ani în care populaţia ar urma să scadă cu 1 milion de locuitori:

Am adăugat şi rezultatele pentru o populaţie mai mică de 14 milioane, până la o populaţie de 8 milioane, cea care ar rezulta la sfârşitul secolului în această variantă a fertilităţii constante (în proiectarea noastră, populaţia în anul 2100 ar fi de 8,4 milioane de locuitori, identică aceleia din varianta cu fertilitate constantă în Seria 2010 a perspectivelor Diviziei de Populaţie a Naţiunilor Unite).
Densitatea populaţiei la data recensământului este de 80 locuitori pe km², faţă de 90 înainte de recensământ şi ar ajunge la 62 locuitori pe km² la mijlocul secolului.




Schimbările pe care ar urma să le cunoască structura pe vârste a populaţiei sunt sugestiv prezentate în piramidele vârstelor din figura 6, iar dinamica populaţiei pe trei grupe mari de vârstă este prezentată în figura 7. Populaţia de 65 ani şi peste este de 3 milioane şi se estimează la 4,1 milioane la mijlocul secolului, ponderea în totalul populaţiei urmând să progreseze de la 16 la 28 %, iar raportul de dependenţă a vârstnicilor ar cunoaşte o dublare: 26 de persoane de 65 ani şi peste la 100 de adulţi în anul 2011 şi 50 la mijlocul secolului (figura 8), confirmând şi întărind poziţia pe care o va avea ţara noastră în ascensiunea procesului de îmbătrânire demografică în Europa (Eurostat, 2011; European Commission, 2011). De-a dreptul dramatică urmează să fie evoluţia numărului populaţiei feminine de vârstă fertilă (15-49 ani), populaţie masiv afectată de scăderea natalităţii după 1989 şi de imensa migraţie evidenţiată de recensământul din octombrie 2011 (figura 9). Vom mai menţiona că populaţia de vârstă şcolară (6-23 ani) era la începutul anului 2011 de 4,46 milioane de persoane, estimaţia pentru data recensământului este de 3,92 milioane, iar valorile proiectate indică o scădere drastică după anul 2030, când la vârstele respective se vor afla generaţiile care vor proveni de la noua populaţie feminină de vârstă fertilă: 2020 – 3,53 milioane, 2030 – 3,16 milioane, 2040 – 2,63 milioane, 2050 – 2,34 milioane. Populaţia de 18 ani şi peste era de 17,5 milioane la 1 ianuarie 2011, iar la data recensământului ea este estimată la 15,4 milioane.




Un ultim aspect, a cărui importanţă nu poate fi subestimată, este cel privind corectarea numărului populaţiei: există o astfel de nevoie? Potrivit rezultatelor provizorii, se estimează o populaţie nerecenzată de 1 milion de persoane (populaţie stabilă şi migranţi). Dacă la populaţia recenzată de 19043 mii + 910 mii = 19953 mii adăugăm cele 1 milion de persoane neînregistrate, ajungem la o populaţie totală de 20953 mii locuitori. Cele 1 milion de persoane neînregistrate ar reprezenta o proporţie de 4,8 % în întreaga populaţie la data recensământului (a se vedea şi rezultatele din studiul/sondajul IRES, 2011). Unui grad de neînregistrare de aproape 5% la nivelul întregii populaţii îi corespund, cu siguranţă, proporţii mai mari decât aceasta la nivel teritorial. Gradul general de nerecenzare estimat în rezultatele provizorii a fost determinat pornind de la informaţii la nivel de sector de recensământ şi localitate. Corectarea numărului populaţiei şi a structurii pe sexe şi vârste la localităţile în care gradul de nerecenzare a populaţiei stabile este de cel puţin 5% ar trebui luată în considerare.

Populaţia de la recensământ este baza calculelor numărului populaţiei pe sexe şi vârste pentru toţi anii de după recensământ, până la următoarea înregistrare (în jurul anului 2020). Corecţiile ar fi utile, pentru că numărul populaţiei şi structura pe sexe şi vârste ar trebui să constituie indicatori majori în programele de sănătate, educaţie, ocupare a forţei de muncă, asistenţă socială, locuinţe, infrastructură şi transport. Dintr‑o altă perspectivă, la fel de importantă, corectarea numărului populaţiei şi a structurii pe sexe şi vârste ar fi binevenită pentru elaborarea prognozelor demografice. Fundamentarea acestora pe un număr al populaţiei subestimat prin nerecenzare duce la agravarea decalajelor dintre numărul proiectat şi cel real în anii acoperiţi de prognoze, cu implicaţii asupra programelor de dezvoltare economică şi socială.
Există o vastă literatură pe tema măsurării gradului de acoperire la recensământ şi a tehnicilor folosite şi cred că menţionarea unor surse de mare autoritate despre starea de lucruri în trei dintre ţările în care gradul de acoperire se bucură de un tratament privilegiat poate fi utilă cititorului interesat. Cele trei ţări sunt Statele Unite ale Americii, Canada şi Regatul Unit. Iată şi referinţele: Edmonston şi Schultze, 1995; Robinson, 2010; Abbott şi Compton, 2012; Dolson, 2012; Mule, 2012; Sanchez, 2012 (toate sunt disponibile pe Internet). Cazul SUA este de departe cel mai semnificativ, având în vedere că efectuarea unui recensământ la fiecare 10 ani este prevăzută în Constituţie, repartizarea locurilor în Camera Reprezentanţilor pentru cele 50 de state făcându-se pe baza rezultatelor recensământului. Metodele şi tehnicile de măsurare a subînregistrării şi de corectare a datelor au o lungă istorie şi sunt extrem de dezvoltate.
Din Vasile Gheţău – “Drama noastră demografică. Populaţia României la recensământul din octombrie 2011”, Reprofesionalizarea României IV / IPID, Editura Compania, Bucureşti, 2012

Accesări:

Publicat Miercuri, 19 iunie 2013

Pana si intr-o crescatorie de porci din Europa esti supus unui examen al declinarii identitatii nationale

Romania nu are viitor, pentru ca Romania nu mai stie cine este. Ne-am uitat identitatea, ne-am uitat scopul, am fost redusi la niste fiinte traitoare de azi pe maine cu spaima ca nu vom avea ce pune pe masa. Nu ne mai intrebam nimic, nici macar cine suntem si nici ce rost avem pe lumea asta.

Despre pierderea identitatii nationale:

 http://www.cotidianul.ro/pana-si-intr-o-porcarie-din-europa-esti-supus-unui-examen-al-declinarii-identitatii-nationale-217051/

Profesorul Corneliu Bucur, fost director al Muzeului Astra din Sibiu:

"Până şi într-o porcărie din Europa eşti supus unui examen al declinării identităţii naţionale!"

Foto: Adrian Bugariu

Bâjbâim în căutarea identităţii pierdute?
Identitatea este o conquistă permanentă. Concepţia idealistă potrivit căreia identitatea este cea pe care-am primit-o odată cu etnogeneza, sau că ea s-a format într-o unitate de timp la care ne face plăcere să ne raportăm ca fiind momentul închegării noastre ca popor cu identitate, civilizaţie şi cultură proprii, mai târziu ca o naţiune având identitate proprie, este vetustă. Perspectiva modernă spune - şi pe bună dreptate - că identitatea este căutarea de sine perpetuă, întrucât un popor este un corp viu, iar parametrii care-i fixează sau îi definesc identitatea sunt într-o permanentă evoluţie şi transformare. Cei care au o educaţie în spiritul conştiinţei de sine şi - deci - al identităţii trebuie să fie la fel de atenţi precum un grădinar care creşte o plantă rară şi cu aceeaşi dragoste, devoţiune, atenţie şi preocupare să asigure cele mai bune condiţii dezvoltării acelei plante minunate. Din păcate, identitatea la noi a devenit la un moment dat o realitate, sau mai bine zis un concept fracturat de ideologia comunistă, care numai de oameni cu conştiinţă identitară nu avea nevoie.
În martie 1949, PCUS (n.r. - partidul comunist sovietic) are un congres în care se adoptă ca rezoluţie lichidarea instituţiilor de conştiinţă naţională la toate popoarele-satelit. La Sibiu, spre exemplu, aplicarea acestei rezoluţii se produce prin desfiinţarea Muzeului Astra, în timp ce, cu Muzeul Bruckenthal, comuniştii care răspundeau la comenzile Moscovei n-au avut nimic. Drept care, un patrimoniu inestimabil - de 50.000 de obiecte - este aruncat în stradă fără niciun fel de supraveghere, control şi responsabilităţi din partea instituţiei care urma să primească acest patrimoniu fabulos din punctul de vedere al valorii şi importanţei. Am dat acest exemplu pentru că el devine simptomatic pentru modul în care s-a operat politic, draconic, cu o viziune diabolică, pentru a înfrânge un popor care avea o raportare la identitate ca toate comunităţile agrariene din Europa, pentru că ţărănimea este cea care a dat peste tot substanţa fundamentală a identităţii şi a unei culturi şi civilizaţii din care se hrăneşte identitatea popoarelor.
Am fost şi noi exportatori de identitate? Am contribuit, aşa cum susţin diverse voci, la formarea unor civilizaţii europene?
Nu ştiu în ce măsură identitatea popoarelor se construieşte transgresând istorii, frontiere, modele culturale şi-aşa mai departe... Eu nu sunt partizanul unei asemenea teorii, ci sunt partizanul ideii că există centre de putere iradiante ale culturii universale. Există până la urmă o cultură universală care prin modelele ei poate contribui într-o oarecare măsură la împodobirea sau la alterarea unei identităţi, dar identitatea este produsul prin excelenţă al unei creaţii eponime, prin ea se recomandă un popor a fi drept cel care este. Odată instalată ideologia comunistă, având acest program de lichidare a tot ceea ce este conştiinţă a identităţii naţionale, se produce un fenomen: în niciun sistem de învăţământ, pe nicio curriculă şcolară, de la cea elementară şi până la cea postuniversitară, nu se mai discută de identitate. Am dat exemplul cu definirea identităţii într-un dicţionar al Academiei Române, care nici după 1990 nu s-a preocupat să vină cu acele corecţii semantice care trebuiau să aducă conceptele fundamentale pentru un nou program reeducaţional al poporului, inclusiv cel privind identitatea. Ultima variantă rămasă în picioare, acea definiţie derizorie, în afara oricărei admisibilităţi, cea din 1996, exclude mecanismul care reglează de la sine şi prin sine formarea identităţii. Dispărând şi din curriculă, formatorii în procesul educaţional nu se mai preocupă de îngrijirea şi de cultivarea la copii de la cea mai fragedă vârstă a noţiunii de identitate.
Ca să înţelegeţi deformarea nostră din acest punct de vedere, aş vrea să revenim la 1907, când Tzigara- Samurcaş dă cea mai frumoasă definiţie a procesului de educaţie. El spune că a-l educa pe copil înseamnă a-l ridica pe drumul către neamul din care face parte. În cuvinte simple, pe înţelesul oricui şi oricărui cetăţean, el spune: „Nu poţi vorbi de identitate în condiţiile în care nu faci o aranjare între membrii unei societăţi pe diverse categorii de vârstă în sensul raportării celor tineri la cei vârstnici, la cei a căror senectute şi calitate principală este de a fi purtători de tradiţie”. Şi vă voi da iarăşi un exemplu: în satele de munte se păstrează colindatul cetelor de feciori în organizaţii foarte ferme şi riguroase tradiţional, pentru că generaţia tânără este învestită cu responsabilitatea de a duce mai departe tradiţia, de a învăţa cântecele, jocurile, strigăturile, colindele, toate obiceiurile... Ei sunt agentul responsabilizat pentru a duce mai departe tradiţia şi valoarea identitară a grupului, câtă vreme la câmpie, din cauza fenomenului geografic şi cultural de alterare, de suprapunere, de încurcare rău şi de aglomerare a celor care vin-pleacă, nu au calitatea şi condiţiile de mediu pentru a se păstra.
Întrebări care dor...
Ne complacem sine-die în stare de amorfism cultural pseudoidentitar? Şi dacă da, atunci care e răspunderea pe care o poartă toţi diriguitorii educaţiei naţionale a poporului nostru în condiţiile în care peste noi au venit întâi o ameninţare şi apoi o realitate? Mondializarea prin acest proces zis de integrare! Păi integrarea trebuia să se producă în felul următor; te duci în club cu propria ta identitate, iar valoarea supremă în dialogul intercultural şi internaţional devine respectul pentru valorile celuilalt. Cultura, în sensul universalizării, n-ar trebui să devină o osmoză culturală şi-o uniformitate, ci, dimpotrivă, ar fi trebuit să însemne acel proces spectral multicolor. Cu cât este mai variat cromatic, cu atât este mai valoros. În loc să cultivăm o asemenea stare de spirit şi mai ales un asemenea proces vizionar, urmând calea uniformizării, acest popor va dispărea întâi ca naţiune şi apoi ca popor cu o cultură identitară proprie. Şi-atunci când eu am „plonjat” în acest domeniu al etnologiei, în 1965, când am terminat facultatea, eu mi-am asumat o responsabilitate pe care mi-am format-o întâi intuitiv, apoi livresc, apoi educaţional. Cartea pe care-am lansat-o recent slujeşte acelui ideal, de a povesti lumii cum un cercetător-lucrător de muzeu şi-a dedicat viaţa slujirii acelor idealuri profesionale culturale, sociale, academice... după care am căutat redefinirea identităţii instituţiei, lăsând deoparte ideologia şi teoria marxism-leninismului conform căreia progresul tehnic este motorul istoriei, şi am transformat după 1990 muzeul într-un muzeu tehnic al istoriei şi civilizaţiei poporului român. Şi dintr-odată paradigma s-a schimbat: nu tehnica şi progresul tehnic sunt importante la noi în muzeu, ci evoluţia comunităţilor care-şi definesc propria existenţă dintr-o ipostaziere identitară, după care pentru mine a devenit o obligaţie ştiinţifică şi culturală să redefinesc identitatea culturală a neamului, pentru că am constatat un lucru; cu câtă lume m-am întâlnit în viaţa mea - şi m-am întâlnit cu cele mai mari personalităţi ale lumii -, toţi au rămas impresionaţi când au constatat că au în faţă o persoană responsabilă de redesenarea identităţii culturale a neamului.
De la regăsirea identităţii ar putea porni şi redesenarea comportamentului nostru în relaţiile cu ceilalţi, cu străinii? Şi vorbesc aici de corectitudine, verticalitate, onoare...
De aici porneşte totul. A avea educaţie în spirit identitar în plin proces de globalizare transformă câmpul unipolar într-unul bipolar. Noi trebuie să ne păstrăm caracteristicile proprii şi în acelaşi timp să asumăm şi identitatea culturală europeană. Şi cu cât este mai bine cunoscut procesul de identitate în context european, cu atât este mai definitoriu şi procesul descoperirii propriei identităţi, în măsura în care te raportezi la cât mai multă lume. În al doilea rând, oamenii te primesc în altă parte pe măsura bagajului cultural cu care te duci spre ei şi în măsura în care îţi recunosc valorile îţi cresc şi notorietatea şi capacitatea de a vorbi în numele drepturilor tale, dar şi în numele drepturilor tuturor.
Aţi avut chiar în familia dumneavoastră un exemplu de pierdere a valorilor identitare...
Da, am avut un experiment, un nepot de-al soţiei, absolvent de liceu silvic ajuns clandestin în Portugalia, s-a angajat la o crescătorie de porci modernă, cu procesul tehnologic ultraperformant, automatizat, dar acolo, patronul îşi punea cei 46 de salariaţi în fiecare zi de vineri, când el dădea masa de prânz, să povestească celorlalţi câte ceva despre identitatea poporului din care el provine. Şi nepotul meu, un copil de la ţară... când a ajuns să ia cuvântul n-a ştiut decât să vorbească despre copaci şi animalele pădurii până i-a disperat pe toţi. Atunci a fost întrebat: „Dar despre neamul tău ştii ceva?”. A căzut la acel „examen”, a venit acasă să-şi facă formele legale de emigrare - are acum o companie auto în Spania - şi când ne-am întâlnit la Sibiu, mi-a spus: „Unchiule, te rog dă-mi două palme, pentru că abia acolo, într-o porcărie din Portugalia, am descoperit importanţa cunoaşterii neamului meu”, adică a cunoaşterii propriei identităţi. Concluzia este: dacă şi într-o porcărie din Europa eşti supus unui examen al declinării identităţii, vă daţi seama ce înseamnă o asemenea asumare şi declinare într-un mediu universal, academic, cultural, cosmopolit, al elitei europene!

Accesări:

Marcel Bărbătei
Publicat Luni, 01 iulie 2013