De la minutul 1:30 incepe dansul roboto-Matrix :)
Si un alt dans robotic:
În ultimii ani, opinia publică românească a fost zguduită de câteva scandaluri mediatice, epicentrul cărora erau, adesea, mari personalităţi ale vieţii publice şi culturale româneşti. Prin unele articole tendenţioase, ce trădau reaua-voinţă, unii ziarişti călcau în picioare demnitatea şi onoarea personalităţilor atacate, aducând, fără îndoială, grave prejudicii imaginii acestora. Culmea abjecţiei, în această ordine de idei, l-a atins dna Mirela Corlăţean, care, abordând cazul Marino – fără să consulte temeinic dosarul Adrian Marino din ACNSAS – exclama, la un moment dat, în titlu: „A doua moarte a lui Marino”. (Evenimentul zilei, 6 mai 2010) Procesul condamnării unor nevinovaţi în plină libertate seamănă covârşitor cu procesele staliniste. Victimele supuse unui soi de lapidări în piaţa publică sunt cunoscute. Numele fiecăreia dintre acestea a deţinut luni, ba chiar, în anumite cazuri, ani de-a rândul primele pagini ale cotidianelor, revistelor literare, ziarelor: Adrian Marino, Nicolae Breban, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Mircea Iorgulescu (ultimii doi scriitori îmbrânciţi – de acuzaţia nefondată, conform căreia ar fi fost colaboratori ai securităţii – în boală, iar mai târziu în moarte) ş.a. Dosarul de presă făcut în anul 2011, când – în lipsa unor probe, în lipsa unei decizii definitive şi irevocabile a instanţei – s-a lansat pe majoritatea canalelor media acuzaţia conform căreia romancierul Nicolae Breban a colaborat cu organele securităţii ceauşiste, are peste 230 de file în format word. Acum circa doi ani, mulţi colegi i-au luat apărarea autorului Buneivestiri. Între aceştia, Eugen Simion, Augustin Buzura, Ioan Groşan, Lucia Hossu-Longin, Ion Vianu, Lucian Vasiliu, Petru Ursache, Ileana Cudalb, Liviu Ioan Stoiciu, Adi Cristi, George Schwartz, Virgil Tănase, Virgil Nemoianu, Nicolae Iliescu, Bogdan Creţu, Eugen Negrici, Alex Ştefănescu, Magda Ursache, Ion Lazu şi alţii, mulţi alţii. Gabriel Andreescu a citit cele 13 volume ale dosarului Breban păstrat în ACNSAS, scriind un serial documentar, bine informat, imparţial, publicat în revista Timpul (nr. 8, 9, 10, 2011), apoi preluat, cu acordul autorului, de revista Contemporanul (nr. 10, 2011). Constatarea disidentului Gabriel Andreescu nu lasă loc confuziilor: „Din perspectiva legii, constatarea «colaborării» lui Breban e o gafă”.
Cele peste 230 de file din dosarul Breban versus CNSAS conţin, previzibil, intervenţiile unor ziarişti şi scriitori – între aceştia dl N. Manolescu, peşedintele USR – care s-au pronunţat pe marginea cazului Breban, fără să consulte dosarul Breban din ACNSAS, terfelind un nume peste care nu are cum trece nici una dintre istoriile literaturii române, terfelind o viaţă, un apus de carieră, un destin de disident, un destin de mare romancier român, care a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în anii 2006, 2011 şi 2013, intrând în vizorul Comitetului Nobel al Academiei Regale Suedeze.
Acelor circa două sute treizeci de file, nu puţine dintre ele descalificante, li se mai adaugă altele câteva relativ recente. Am citit şi recitit Sentinţa nr. 4430, dată în şedinţa publică din data de 02.07.2012 şi ajunsă la domnul acad. Nicolae Breban în data de 18 aprilie 2013. Deci, cu o întârziere de circa nouă luni, răstimp în care domnului N. Breban i s-a îngrădit libertatea, mai exact, i s-a călcat un drept garantat de Constituţia României, şi anume: dreptul de a se apăra. Respectiva sentinţă – în care se constată „calitatea de colaborator al securităţii în privinţa pârâtului” – este neverosimilă, fiindcă este emisă... în lipsa probelor. Sentinţa în cauză este redactată în timp ce autorul Animalelor bolnave se apropie de aniversarea de 80 de ani de la naştere; probabil, pe 1 februarie 2014 această sentinţă va fi încă în vigoare, căci e ştiut faptul că o parte din justiţia românească se mişcă adesea ca melcul.
N. Breban n-a avut „un nume conspirativ de urmărit”. Pe ce se bazează CNSAS sau dna preşedintă Mirela Monica Ciobotaru, când afirmă aceasta? Expresia inexactă lasă loc interpretărilor abuzive. Dovada stă chiar în sentinţa redactată: pe traseu, în graba redactării – care a durat circa nouă luni – ca şi în documentele depuse în instanţă de CNSAS, dispare cuvântul urmărit, fiind păstrat cel de „nume conspirativ”, ştiindu-se faptul că agenţii de securitate, pentru a fi protejaţi, aveau nume conspirative, corect? În aceeaşi sentinţă, este bagatelizată disidenţa romancierului N. Breban din 1971: disidenţa lui NB este irelevantă, fiindcă nu este cauză de exonerare în stabilirea calităţii de colaborator. Nimeni niciodată n-a impus un asemenea unghi de abordare a problemei, cu excepţia dnei judecător Ciobotaru sau... a CNSAS-ului? Conform logicii stranii specifice unghiului invocat se cuvin precizate următoarele: facem abstracţie de un gest unic, de un radicalism evident în contextul lagărului dictaturii socialiste instaurate în ţările din Estul Europei, nu e cazul să ţinem cont de hărţuirea, urmărirea, anchetarea pe parcursul a circa două decenii a lui NB, fiindcă aceste detalii biografice nu sunt o cauză de exonerare etc. Sau fiindcă ne încurcă în stabilirea verdictului de colaborator? E limpede că dosarul de urmărit al lui N. Breban n-ar fi existat – sau n-ar fi avut asemenea amploare – dacă N. Breban nu şi-ar fi dat demisia în 1971, în semn de protest faţă de Tezele din Iulie 1971, din funcţia de redactor-şef al revistei România literară, suportând consecinţele actului său de protest şi fiind singurul opozant, singurul disident, care s-a întors în România ceauşistă. (Le monde, „Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa demission”, 23 septembrie 1971. „Ştirea despre demisia lui Breban – nota Dumitru Ţepeneag în jurnalul său, Un român la Paris – a fost reluată de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.)
Atmosfera impusă de sentinţa emisă este una de neînţeles. Nu se ştie din ce pricini, în unele fragmente, se lasă impresia că, fiind urmărit de securitate, în plină dictatură, N. Breban avea libertatea de a trimite la plimbare securiştii, avea libertatea de a le închide telefonul, chiar dacă era sunat de şeful securităţii române. Beneficiind de libertatea de a sfida prin orice mijloace posibile organele de represiune ale unui stat poliţienesc, romancierul, uimitor, n-a procedat în consecinţă. Nu înţelegem din ce motive n-au făcut acelaşi lucru un Soljeniţîn, un Paul Goma, un Gabriel Andreescu, un Iosif Brodski sau o Marina Ţvetaieva, poeta care, ştiind că va fi surghiunită în Siberia după o judecată formală şi un verdict dinainte stabilit, n-a găsit o altă soluţie decât... să se spânzure la Elabuga. În nu puţine afirmaţii cuprinse în sentinţa invocată, nu se ştie din ce motive, instanţa face abstracţie – deliberat? – de contextul social, istoric, specific unui stat de represiune. Întrebare. Dacă ar fi fost anchetată dna preşedintă Mirela Monica Ciobotaru şi ar fi fost căutată la telefon de generalul de securitate Pleşiţă, atunci, în plină dictatură, d-sa i-ar fi închis telefonul? Răspunsul poate fi afirmativ, după lectura unor fragmente din sentinţa redactată de dna preşedintă Ciobotaru, în textul căreia convorbirile cu generalul de securitate Pleşiţă, în timp ce scriitorul N. Breban era anchetat de organele securităţii, sunt tratate drept compromis. Or, e limpede că în cazul în care ţii cont de contextul istoric, răspunsul la întrebarea pusă adineaori este categoric negativ. Concluzia se impune cu de la sine putere: cazul Breban a fost judecat de un judecător ce nu are pregătirea necesară pentru a se pronunţa pe marginea unor asemenea dosare. În asemenea stil oare nu se lunecă în impostură?
Se induce ideea că N. Breban ar fi furnizat informaţii în chip explicit pentru a face rău deliberat. Care sunt argumentele în favoarea susţinerii unei asemenea monstruozităţi? Este o opinie, nimic mai mult; nefondată însă, nebazată pe probe, ea devine calomnie şi aduce grave prejudicii de imagine unuia dintre cei mai importanţi romancieri români. În lipsa unor probe concludente în favoarea colaborării lui N. Breban cu organele securităţii, în scopul explicit de a demonstra cu orice preţ – la comandă politică? venită din partea cui? – calitatea de colaborator al securităţii a dlui N. Breban, reclamantul CNSAS (la fel procedează instanţa în textul sentinţei) citează in extenso din... Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Credem că acest caz este primul din istoria jurisprudenţei româneşti în care cineva este judecat nu atât în baza legii, nu în baza probelor de necontestat depuse la dosarul cauzei, ci în baza unui... Raport, ironie, contestat virulent inclusiv de unul dintre cei mai importanţi disidenţi invocaţi în decizia dată în cazul Breban: Paul Goma, căruia, aflăm din enciclopedia publică Wikipedia „Tismăneanu [preşedintele comisiei] i-a propus inițial să facă parte din Comisie”, „dar l-a îndepartat apoi la scurt timp pe considerente personale”. A judeca un caz în instanţă în baza unui Raport nu reprezintă oare o călcare a legislaţiei în vigoare, un mod de a perpetua şi de a legitima, în plină libertate, mecanismele abuzive, folosite în stalinism? E vorba de un abuz evident, făcut de un reprezentant al legii? După citarea in extenso a unui fragment din Raportul amintit, fără a aduce nici o probă, se trage concluzia conform căreia „informaţiile furnizate de pârât au frizat îngrădirea dreptului la libertatea de exprimare şi libertatea opiniilor, prevăzut de art. 28 din Constituţia României din 1965, coroborat cu Art. 19 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, precum şi dreptului la viaţă privată prevăzut de Art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice”.
II. CNSAS se autodescalifică.
Securitatea triumfă prin conducerea USR?
În sentinţă, domnului Breban i se reproşează că ar fi purtat discuţiile cu generalul Pleşiţă. Se impune precizarea următoare: N. Breban era anchetat pentru manuscrisul romanului Bunavestire. Prin urmare, nu avea cum să refuze să poarte discuţii cu generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. Din nou se face abstracţie de contextul social-istoric. Detalii importante, la care face referire cercetătorul şi disidentul Gabriel Andreescu: fiecare intelectual care sub dictatură călătorea în străinătate era obligat să dea declaraţii securităţii – ceea ce nu înseamnă nici pe departe că toţi intelectualii ce au la activ voiaje peste hotarele ţării şi au dat, la întoarcere, declaraţii organelor de securitate ceauşistă au colaborat cu securitatea. Un alt amănunt ce ţine de istorie literară. Cu generalul N. Pleşiţă şi cu Gogu Radulescu, membru al Biroului Executiv al CC al PCR, în subordinea căruia se afla securitatea română, deci, inclusiv adineaori amintitul general, au vorbit zeci de scriitori şi intelectuali importanţi. În mod sigur, cei care deţineau funcţii importante în timpul dictaturii; unii dintre aceştia au frecventat casa Gogu Rădulescu – şi acest lucru nu e un secret de stat. Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, George Bălăiţă, Octavian Paler, Dumitru Radu Popescu, Marin Preda, Zaharia Stancu, Laurenţiu Fulga, Paul Goma, Eugen Simion şi alţi scriitori nu erau străini de aceste realităţi. Dacă ar fi analizate şi publicate stenogramele convorbirilor cu N. Pleşiţă şi Gogu Rădulescu ale scriitorilor români şi ale intelectualilor care au fost anchetaţi de organele de represiune ale statului neostalinist român, cum ar proceda aceeaşi dnă preşedintă Ciobotaru? I-ar condamna pe toţi de-a valma, calificându-i drept colaboratori ai securităţii?
Cred că trebuie contestată autenticitatea stenogramelor convorbirilor lui Pleşiţă cu Breban. Motivul? Conţin din cale afară de multe paranteze; prin urmare, sunt suspecte. De vreme ce colajele, fragmentele alese de reprezentanţii CNSAS în scopul de a demonstra cu orice preţ că N. Breban a colaborat cu securitatea – colaje şi fragmente preluate de o parte din presa naţională şi, straniu, şi de România literară, revistă a USR – sunt tendenţioase şi răuvoitor scoase din context, care este garanţia că stenograma convorbirilor Pleşiţă – Breban nu este făcută la fel, adică tendenţios şi răuvoitor? Inclusiv prin acest proces şi prin lipsa flagrantă de probe, CNSAS se autodescalifică. Întrebarea de o gravitate extremă este: din ce motive instanţa judecătorească, prin reprezentantul ei, legitimează abuzurile autodescalificante ale CNSAS?
În sentinţa emisă de dna preşedinte Ciobotaru este, spuneam, minimalizată disidenţa lui N. Breban – ceea ce este cel puţin de neînţeles. Dacă N. Breban nu şi-ar fi dat demisia, dacă nu ar fi dat declaraţii ostile regimului Ceausescu, pe urmele lui n-ar fi fost pusă o întreagă armată de urmăritori – realitate demonstrată cu asupra de măsură de cercetătorul şi disidentul Gabriel Andreescu în cartea d-sale Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii (Editura Polirom, 2013)… Victima unui regim e transformată în călău, urmăritul în urmăritor – realitate tipică pentru cazurile analizate strălucit de acest om-instituţie, Gabriel Andreescu: Adrian Marino, Nicolae Breban, Mihnea Berindei, Nicolae Balotă, Mihai Botez etc.
Dovada spiritului tendenţios al CNSAS este inclusiv următorul detaliu. Oare din ce motive CNSAS nu pomeneşte nimic despre faptul că N. Breban a fost urmărit de o armată de securişti? Prin aceasta CNSAS vrea să demonstreze oare încă o dată faptul că nu acţionează în litera şi spiritul legii şi că este un instrument de intimidare, calomniere şi discreditare a personalităţilor incomode? Instrument... folosit de cine? Atât în întâmpinarea făcută de avocaţii care îl reprezintă pe domnul Breban în instanţă, cât şi în exemplara carte andreesciană, se demonstrează că dosarul Breban aflat în ACNSAS arată explicit anvergura operaţiunilor securităţii de urmărire, calomniere organizată, hărţuire, compromitere şi limitare a libertăţii, inclusiv a libertăţii de exprimare a lui N. Breban.
Farsa istoriei e că securitatea de altădată triumfă nu numai prin CNSAS, ci şi prin unii colegi-scriitori, membri ai USR. Inclusiv prin luările de atitudine ale preşedintelui acestei instituţii, dl N. Manolescu. Straniu, în loc să respecte statutul USR, în loc să susţină şi să apere interesele membrilor USR, d-sa se grăbeşte uneori, nu se ştie de ce, să-i supună pe unii dintre aceştia oprobriului public, aducând astfel grave prejudicii imaginii şi prestigiului USR, nu-i aşa? Prin ce diferă comentariile d-sale pe marginea cazurilor Marino, Breban, Groşan, bunăoară, de articolele lui Eugen Barbu publicate în Săptămâna de altădată? „Ameninţarea lui Manolescu – susţine Gabriel Andreescu, referindu-se la editorialele manolesciene axate pe cazul Breban – vulgariza deja nepermis miza: «Sunt gata să public transcrierea din dosar a convorbirii telefonice dintre Breban şi generalul Pleşiţă din 1977. N-am ridicat decât o parte a cortinei. Nu sunt convins că poetei [Aura Christi] îi va plăcea scena intreagă. Depinde numai de ea dacă s-o fac sau nu publică. Fie şi la tribunal”.(http://www.adevarul.ro/nicolae_manolescu_comentarii/O_moda _periculoasa_7_476422355.html)
Într-o discuţie privată, purtată în primăvara anului trecut, dl N. Manolescu regreta că l-a numit public pe romancierul Breban agent de influenţă şi îi promitea că îşi va retrage public acuzaţia. Pentru ca, în spiritul şi litera caracterului său, să revină… cu aceeaşi atitudine iniţială în Adevărul din februarie 2013, unde analizează calitatea de agent de influenţă a filosofului Constantin Noica, grăbit să-l înfiereze, din nou, pe N. Breban: „În definitiv, raporturile lui Breban cu mahări ai Securităţii nu sunt mai puţin blamabile decât ale lui Noica, acesta având ocazia să întâlnească un grad mare o singură dată în timpul nenumăratelor anchete sau conversaţii à l’amiable cu securiştii”. (N. Manolescu, Critica criticii, Critica criticii II. Dosarul lui Constantin Noica, 8 şi, respectiv, 15 februarie 2013) Şi raporturile dlui N. Manolescu cu Gogu Rădulescu, membru al Biroului Executiv al CC al PCR, în subordinea căruia se afla securitatea română, sau cu George Ivaşcu – unul dintre politrucii stalinişti – cât de blamabile or fi oare? Dar declaraţiile, făcute în prezenţa dictatorului Ceauşescu, între altele, şeful generalului Pleşiţă? Un singur citat din stenograma întâlnirii lui Nicolae Ceauşescu cu un grup de scriitori, 13 martie 1981: „Domnia Voastră, de multe ori, ne-aţi spus, ne-aţi arătat ce se cere de la literatură, ce ar trebui să fie această literatură. (…) De obicei se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Şi eu, tovarăşe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, de când Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcand să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa de acest cadru firesc”. (Caracterul la români, Cavalerii mesei rotunde şi… Nicolae Manolescu, în Contemporanul, nr. 5, 2010; Caracterul la români. Cum îşi asumă trecutul şi prezentul Ambasadorul UNESCO la Paris, dl N. Manolescu?, în Contemporanul, nr. 6, 2011)
Referindu-se la „istoricii, ziariştii şi judecătorii care au văzut un act de poliţie politică în intervenţia făcută de Nicolae Breban la liderii de partid (Cornel Burtică) şi Securitate (Nicolae Pleşiţă) în favoarea unor colegi”, Gabriel Andreescu se întreabă: „Cu ce diferă manifestările lui Breban de declaraţiile citite la întâlnirile scriitorilor cu Nicolae Ceauşescu sau cu alte vârfuri ale partidului de chiar acuzatorii colaboraţionismului lui Breban? Prin ce diferă susurul vorbelor mieroase la urechile lui Pleşiţă de gâdilatul paranoiei lui Ceauşescu? Cine deschide poarta arhivei în locul deşertului va descoperi o lume de nebănuit, piscuri ample, platouri şi crevase adânci”.
Din păcate, modelul dlui preşedinte N. Manolescu, care – după exterminarea simbolică în piaţa publică a unor intelectuali importanţi ai naţiunii române, ca Adrian Marino, Ion Caraion, Nicolae Breban – prin pierderea Casei Monteoru, şi-a pus umărul şi la uciderea în efigie a USR, este molipsitor, nu-i aşa? (Pe aceeaşi speţă, echipa Uricaru – Breban, cu câţiva ani în urmă, câştigase procesul pentru Casa Monteoru.) Unii scriitori au preluat cu uşurinţă nu puţine zvonuri, legende etc., referitoare la scriitorul N. Breban, colportări şi calomnii lansate de agenţi ai securităţii ceauşiste, şi le perpetuează, după cum se vede, şi în ziua de azi. Securitatea triumfă şi prin CNSAS, eşecul instituţional al căruia este demonstrat de cercetătorul Gabriel Andreescu. Dar şi, în aceeaşi măsură, probabil, prin O.U.G. nr. 24/2008 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, ce-şi arată carenţele, limitele şi îşi ţine porţile larg deschise abuzurilor. Să înţelegem că securitatea triumfă şi... prin unii reprezentanţi ai instanţelor judecătoreşti, care să nu aibă oare – după cum se vede inclusiv din acest dosar şi modul în care a fost judecat – judecători pregătiţi să judece cazurile de colaborare sau necolaborare cu securitatea ceauşistă? Dna preşedintă Ciobotaru nu are calificarea de a se pronunţa într-un asemenea caz, nu-i aşa? Să-i lipsească oare elementara buna-credinţă? Să-i reproşezi indirect (vorbind de un compromis) cuiva faptul că, fiind anchetat de securitate în plină dictatură, a discutat cu un general de securitate, înseamnă câteva lucruri: 1. Fie că nu ai habar de faptul că, în condiţiile unei dictaturi sălbatice ca cea românească, nu îţi stă în putere să sfidezi reprezentanţii organelor represive decât riscând să fii privat de libertate sau, pur şi simplu, exterminat; 2. Fie că ai procedat astfel din varii motive, asupra cărora nu insistăm.
Echipa de avocaţi care îl reprezintă pe N. Breban în instanţă – domnii Sergiu Andon şi Claudiu Neamţu – susţine explicit că „CNSAS continuă acţiunea Securităţii, iar instanţa de judecată nu se poate lăsa antrenată în acest demers”. Sentinţa citită de noi demonstrează, fără echivoc, contrariul.
Care sunt argumentele aduse de CNSAS, citate de instanţă, pentru a-l califica pe N. Breban drept colaborator al securităţii? 1. Trei convorbiri cu generalul de securitate Pleşiţă, unele dintre acestea desfăşurate în timp ce N. Breban era anchetat de securitate – discuţii calificate drept compromisuri?!; 2. (Probabil, nu se înţelege clar, iar acest detaliu lasă loc liber confuziilor, nota bene, într-o decizie judecătorească!) Raportul ofiţerului datat 30.09.1982 – care e numele ofiţerului? – în care un colaborator al securităţii afirmă că N. Breban ar fi susţinut că Monica Lovinescu este „marcată de un anticomunism primitiv”. Apoi, se menţionează – probabil în acelaşi raport al ofiţerului de securitate – că (se deduce din context, dar, din nou, nu e clar despre cine anume e vorba!) NB „a purtat discuţii interminabile cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Eugen Ionescu, încercând cu argumente să le combată ideile după care regimul comunist ar fi produs numai rău, ar fi distrus totul şi ar fi aneantizat cultura”! Nici un raport întocmit de ofiţerii de securitate nu este pus la îndoială sau contestat de reprezentantul instanţei, nici de cel al CNSAS. Nu este pusă la îndoială nici o informaţie furnizată prin intermediul acestei şi altor delaţiuni. Din contră, turnătoria invocată adineaori este folosită ca măciucă, pentru a lovi, în libertate, una dintre victimele statului poliţienesc. În continuare, sunt citate de acelaşi reprezentant al instanţei judecătoreşti româneşti dintr-un stat democratic, membru al Uniunii Europene, concluziile ofiţerului de securitate, şi anume: ,,Nicolae Breban pozează într-un olimpian meditativ, detaşat de frământările primare existenţiale. Recunoaşte că reprezintă un personaj «incomod», «problematic» faţă de noi. A transmis prin mine rugămintea adresată Departamentului Securităţii Statului că în ce-l priveşte defulările intime [sic] să nu-i fie taxate ca antipatriotice. Nu va face niciodată jocul emigraţiei reacţionare [Breban însuşi a făcut parte din emigraţia românească; să înţelegem că s-a autointitulat reacţionar într-o convorbire cu un agent al securităţii?], chiar dacă unele aprecieri politice personale nu ne convin. Îl încearcă un sentiment de claustrare” etc.
Sunt citate, în sentinţa judecătorească, alte şi alte fragmente din delaţiunile ofiţerilor securităţii. În baza acestor fragmente de turnătorii, instanţa, prin reprezentantul său, constată calitatea de colaborator al securităţii a romancierului N. Breban.
III. „Pentru Securitate, Nicolae Breban apărea ca un balaur cu şapte capete, periculos şi imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt”
Informaţiile furnizate de dl N. Breban „ar fi putut fi antrenate împotriva celor vizaţi”, se afirmă în textul sentinţei. Dar au fost oare „antrenate împotriva celor vizaţi”? În ce fel? De când o instanţă judecă ceva ce s-ar fi putut întâmpla şi nu ceea ce s-a întâmplat de fapt? Concret, cu argumente şi probe, în ce mod N. Breban a călcat „dreptul la viaţă privată” al dlui P. Goma, al dnei M. Lovinescu sau al dlui V. Tănase? Concret, prin ce anume şi cum dl N. Breban a „îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, şi anume: dreptul la viaţa privată, precum şi dreptul la libertatea de exprimare şi libertatea opiniilor” persoanelor enumerate? Să înţelegem că dl P. Goma a fost întemniţat, pentru că dl N. Breban ar fi susţinut, conform delaţiunii unui securist, că „Goma nu are talent” – ceea ce nu corespunde adevărului? Să înţelegem că dna Lovinescu sau dl V. Ierunca ar fi făcut ani grei de închisoare din cauza declaraţiilor date de dl N. Breban, afirmaţii reproduse trunchiat şi inexact de un angajat cu ştate de plată la securitate? De când o instanţă judecă ceva ce s-ar fi putut întâmpla?
Un detaliu esenţial: Paul Goma nu putea fi arestat, fiindcă era membru al Uniunii Scriitorilor din România. La indicaţia organelor securităţii, a fost convocat Consiliul Uniunii Scriitorilor din România, din care făceau parte, între alţii, Nicolae Manolescu, Octavian Paler etc. Membrii Consiliului USR au votat excluderea lui Paul Goma din rândurile USR, ştiind că acest lucru face posibilă arestarea disidentului din 1977. Nu opiniile brebaniene privind talentul sau lipsa acestuia, exprimate într-o convorbire telefonică cu generalul Pleşiţă – conform unor stenograme trunchiate prin paranteze şi puncte de suspensie – au dus la arestarea dlui P. Goma, ci laşitatea membrilor Consiliului USR.
După ce se citează in extenso din câteva delaţiuni securistice, în textul sentinţei se constată că „toate aceste acţiuni ale pârâtului […] au implicat urmărirea îndeaproape a vieţii unor persoane”. Să înţelegem că cele câteva declaraţii, făcute, conform turnătoriilor unor securişti, de disidentul urmărit de securitatea ceauşistă circa două decenii, dl N. Breban, au dus la „urmărirea îndeaproape” a dnei Lovinescu sau a dlui Goma? Să înţelegem că dna Lovinescu nu era urmărită pentru că făcea declaraţii ostile regimului ceauşist la postul Radio Europa Liberă, ci pentru că dl N. Breban ar fi vorbit despre „anticomunismul ei primitiv”? Iar dl P. Goma n-a fost arestat pentru actul său de curaj din ’77, ci fiindcă Breban ar fi afirmat că... autorul romanului Din calidor... nu are talent – ceea ce nu este adevărat? Cred că şi absurdul are limite. Prin ce anume N. Breban le-a adus prejudicii acestor persoane? În ce constă gravitatea acestora? Nu se ştie şi nici nu vom afla niciodată. Fiindcă în dosarul din ACNSAS, existent pe numele N. Breban, susţine cercetătorul Gabriel Andreescu, nu există nici o probă în acest sens, nici o piesă, nici o filă, nici o declaraţie, nici un rând – nimic – care să demonstreze negru pe alb că N. Breban a fost colaborator al securităţii. Ce găsim în cele 13 volume ale dosarului N. Breban din ACNSAS? Gabriel Andreescu: „Nu se poate imagina ce complexitate, ce ciudăţenie, ce contorsionări umane povestesc documentele despre viaţa lui Breban. Inclusiv «minunea» că nu a fost un «om al organelor», în ciuda tuturor acelor situaţii care puteau sugera contrariul”.
Avocaţii Sergiu Andon şi Claudiu Neamţu arată explicit, în întâmpinarea depusă, inexactităţile, impreciziile şi jumătăţile de adevăr strecurate într-o serie de delaţiuni ale agenţilor de securitate şi astfel, evident, contestă exactitatea şi validitatea acestora. Instanţa nu ţine cont de acest aspect, îl diminuează şi, în schimb, ce farsă!, validează – în pofida evidenţelor şi a contextului social-istoric – delaţiunile unor ofiţeri, agenţi ai securităţii, asigurând astfel, spuneam, triumful securităţii după mai bine de două decenii scurse de la căderea comunismului şi găsind vinovată de colaborare cu securitatea una dintre victimele securităţii de altădată?
Istoria se repetă oarecum. La începutul secolului al XX-lea, lumea literară românească a fost zguduită, după cum se ştie, de un proces răsunător. Ion Luca Caragiale a fost acuzat, fără dovezi, de plagiat de un individ – numele căruia a fost uitat între timp – care semna cu pseudonimul Caion. Conform articolului publicat de Caion în Revista literară (30 noiembrie 1901), piesa domnului Caragiale Năpasta ar fi un plagiat după piesa Nenorocirea, scrisă de Kemeny Istvan. După o primă şi exhaustivă documentare, Caragiale constată, uimit, că acest autor – cu piesa lui cu tot – nu e decât o invenţie, şi îl dă în judecată pe Caion. „Curtea l-a condamnat pe Caion la trei luni de închisoare corecţională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10 000 lei despăgubiri civile. Ulterior, într-un alt proces, Caion a fost achitat”. „Cum a fost însă posibil să se ajungă în situaţia ca un mare scriitor să fie calomniat în acest mod? Trebuie spus mai întâi că firea ironică şi zeflemitoare a lui Caragiale i-a atras mulţi duşmani. Adversitatea era cauzată, pe de o parte, de prestigiul literar pe care şi-l dobândise Caragiale, iar pe de altă parte de invidia grafomanilor ce invadaseră publicaţiile vremii. Nu poate fi trecută cu vederea nici duşmănia unor literaţi de seamă, dintre care se remarca Alexandru Macedonski, cel care l-a sprijinit şi inspirat în multe din acţiunile sale pe Caion. Procesul Caragiale-Caion a avut şi evidente implicaţii politice. Chiar dacă marele dramaturg nu făcea politică, totuşi era unul dintre liderii literari ai Junimii, grupare conservatoare adversară făţişă a liberalilor.” (http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/09/09/procesul-caragiale-caion/)
De la începutul secolului trecut sinonimul absolut al verbului a terfeli este a caioniza. Ne întrebăm sinonimul cărui verb sau substantiv va deveni în timp numele dnei preşedintă Ciobotaru? Scriitorul Teşu Solomovici a afirmat că procesul înscenat romancierului Breban şi toată campania de calomniere şi terfelire care a urmat este una dintre cele mai mari porcării – da, acesta e cuvântul folosit de scriitorul israelit – care i s-au făcut vreodată unui mare scriitor roman. Şi nu sunt mulţi romancieri în istoria literaturii române care au opera acestui creator. Cineva afirma – cred că dl D. Tudoran, dacă nu mă trage pe sfoară memoria – că la tribunal e trimis nu autorul Buneivestiri, ci omul Breban. De când unii scriitori români recurg la acest clişeu stalinist schizoid: scriitorul şi omul? Cine crede că un turnător ordinar ar fi capabil să scrie măcar un rând din Bunavestire sau din Singura cale – primul roman al stalinismului, scris în libertate?
Profesorul, istoricul şi criticul literar Ion Simuţ menţionează, într-o amplă cronică la cartea domnului Gabriel Andreescu: „Pentru Securitate, Nicolae Breban apărea ca un balaur cu şapte capete, periculos şi imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt. De aceea, regia confruntării e impresionantă, Securitatea pregătind o multitudine de scenarii şi variante de lucru, ţesute într-o plasă învăluitoare. Alerta Securităţii e maximă când e vorba de Nicolae Breban, redactor şef la România literară, fost membru CC, demisionat în 1971, dând interviuri în presa occidentală şi în curs de a obţine cetăţenia germană. Lupta se desfăşoară în anii următori pe toate fronturile, din ţară şi din exil, la toate vitezele, cu toate mijloacele: tehnica operativă de ascultare la domiciliu, intoxicare prin intermediari cu diverse zvonuri, supravegherea şi exploatarea vieţii intime, prelucrarea editorială prin forurile de răspundere, munca de partid, ameninţare cu procese, preconizarea arestării sub acuza de trădare de patrie (măsura propusă de Paul Everac). Cel mai eficient în dezamorsarea disidenţei incipiente a lui Nicolae Breban a fost zvonul răspândit în exil că prozatorul cu ambiţii de afirmare europeană ar fi agent al Securităţii. Întors în ţară, scriitorul are în 1977 discuţii cu generalul Pleşita (argument mult invocat) şi cu alţi reprezentanţi ai Securităţii sau ai partidului comunist, cere să i se publice cărţile, i se publică după amânari şi negocieri, sunt bine platite, sunt bine primite de critică (cu unele excepţii de contestări comandate), se întoarce în străinătate, caută traducători şi editori, pledează acasă şi în exil pentru afirmarea culturii române. De ce a putut să facă toate acestea? De la CNSAS a primit verdictul de colaborare cu Securitatea în acţiuni de poliţie politică. Intoxicarea mediului literar i-a reuşit Securităţii nu numai în anii ’70-’80, ci şi în 2011-2012. Gabriel Andreescu citeşte încă o dată atent toate dosarele şi dezvăluie mecanismul compromiterii scriitorului şi al manipulării opiniei publice în cazul Nicolae Breban. E un fapt important de istorie literară. Nu ne e indiferent cum se scrie un capitol senzaţional, acela al relaţiilor cu Securitatea, din biografia unuia dintre cei mai importanţi scriitori români postbelici”. (Ion Simuţ, Agenţi de influenţă, cu sau fără voie, în Cultura din 21 februarie 2013)
După lectura sentinţei date în cazul N. Breban, poetul Liviu Ioan Stoiciu ne scrie, sub semnul unei îndreptăţite revolte, următoarele: „E groaznic, să te ferească Dumnezeu să încapi pe mâna unor asemenea judecători. Îţi dau dreptate în totalitate în ceea ce scrii. Din nenorocire, justiţia înseamnă în România interpretare, rea-credinţă şi bun plac, judecătorul taie şi spânzură după propriile hachiţe şi opţiuni (inclusiv politice). E extrem de grav că scriitorii sunt judecaţi de te miri cine, amatorismul judecătoarei e bătător la ochi. I se face o mare nedreptate lui N. Breban, e strigător la ceruri. Pur şi simplu sunt stupefiat că se poate întâmpla aşa ceva, ca un judecător să minimalizeze disidenţa lui N. Breban la întoarcerea în ţară (îmi aminteşte perfect de articolul lui N. Manolescu împotriva lui N. Breban, cuvânt cu cuvânt, nu m-ar mira ca judecătoarea să-l fi citit şi aplicat). Ar trebui să-i fie băgată pe gât acestei judecătoare cartea lui Gabriel Andreescu, să vadă că se poate judeca şi altfel. Îmi pare nespus de rău de tot ce se întâmplă. În locul lui N. Breban, eu n-aş mai călca în România, în semn de protest pentru nedreptatea făcută de justiţie. Îi urez Maestrului să treacă superior peste aberanta acuzaţie de acum. Sunt sincer revoltat, mă solidarizez cu N. Breban-disidentul”.
În textul polemic, intitulat Cum a manipulat Securitatea şi cum a fost manipulată moştenirea ei, C. Rogozanu se referă detaliat la cazul Breban versus CNSAS, abordat în cunoştinţă de cauză de Gabriel Andreescu: „Capitolul despre Breban este savuros precum însuşi obiectul studiului. Nicolae Breban e un personaj incredibil, ba nedreptăţit, ba prea promovat, ba într-o funcţie imensă în aparatul de stat, ba contestatar şi provocator al unor cutremure în Securitate după ieşiri anti-sistem în Vest. Iar Andreescu atinge aici un echilibru valabil al analizei: îl disculpă aşa cum şi trebuie pe Breban, îl scoate din matricea turnător-colaborator etc. şi îl aşază într-un sertar aproape gol al literaturii romane – scriitor şi calculat, şi provocator, şi nebun, şi cu o gândire strategică bine pusă la punct, şi orgolios, şi cu unele concesii făcute cu un scop. Nu e Al. Paleologu, colaboratorul şarmant, dandy-ul care trăgea bani serioşi de la Securitate şi nu turna tocmai inocent, ba chiar uneori lovea «victima» în moalele capului (Andreescu analizează în carte şi alţi subiecţi ai Securităţii, fie terfeliţi fără motiv, precum Balotă, Mihnea Berindei sau Mihai Botez, fie colaboratori prea «simpatici» precum Paleologu). Nicolae Breban a fost ţinta unor dezinformări clar puse la cale – cu dovezi la lumina zilei acum – de Securitate. Era singura modalitate prin care mai puteau lupta cu un tip atât de imprevizibil, care era ba al regimului, ba complet împotriva lui. S-au fript cu Goma, dar l-au găsit pe Breban să experimenteze puterea bârfei şi a calomniei controlate. A funcţionat. Breban a fost tot timpul bârfit ca turnător, colaborator, dar multe informaţii erau aruncate pe piaţă de serviciile secrete”. (Suplimentul de cultură, Nr. 387, 16 februarie 2013)
IV. Dna preşedintă Mirela Monica Ciobotaru şi... procurorul imperial Ernest Pinard
Să recapitulăm. Sub dictatură, după ce ajunge în structurile de vârf ale statului, devenind membru al CC, Breban îşi dă demisia, în semn de protest faţă de „revoluţia culturală”, anunţată de N. Ceauşescu prin celebrele Teze din Iulie 71. Sub dictatură, Paul Everac propune ca Nicolae Breban să fie calificat drept trădător de patrie, insistând ca această propunere să fie consemnată în procesul verbal şi ştiind că procesele verbale erau citite de servii acerbi ai secu. Sub dictatură, numeroşi ofiţeri de securitate, în rapoartele lor, menţionează că N. Breban este problematic, imprevizibil, incomod, ostil regimului. Etc.
Mircea Iorgulescu, un martor ocular, ne lasă o serie de mărturii despre vremurile dictaturii şi despre prestanţa lui N. Breban…, nu în faţa unui general de securitate, ci în faţa superiorului ierarhic al acestuia, N. Ceauşescu: „Cu mai puţin de zece zile înainte de ţinerea adunării generale a scriitorilor din noiembrie 1968, Ceauşescu se întâlneşte încă o dată cu «membri ai conducerii Uniunii Scriitorilor». Apar câteva figuri noi – criticul Eugen Simion, prozatorul Nicolae Breban, poetul Adrian Păunescu (avea 25 de ani şi era secretarul UTC de la Uniune). Acestora limba de lemn pare să le fie necunoscută. Păunescu insistă patetic pentru plecarea masivă a tinerilor la studii în străinatate. Poetul nu crede că viaţa literară ar fi «prea roză» şi cere «confruntarea cu adevărul». Eugen Simion pledează şi el pentru trimiterea de bursieri în străinătate, care să fie însă «tineri cu o vocaţie evidentă», şi nu pe bază de «preferinţe şi favoruri». Breban cere ca ataşaţii culturali de pe lângă ambasade să nu mai fie «oameni necompetenţi», iar în privinţa plecărilor la studii în străinătate impetuosului romancier îi scapă această întrebare ce îi va fi înmărmurit pe unii dintre bătranii stalinişti aflaţi acolo: «Cum să facem ca închisoarea să se spargă?» Va fi fost probabil prima şi ultima dată când lui Ceauşescu i se va fi spus, în faţă, direct, brutal, că România e o închisoare. Şi Păunescu, şi Breban vor fi ironizaţi de Mihnea Gheorghiu şi de această dată pompier ideologic de serviciu. El îi semnalează lui Ceauşescu apariţia unui articol în revista Luceafărul, din care dă acest citat – «Într-o literatură este esenţial să coexiste onirismul (vechi cât... Visul Maicii Domnului), realismul (vechi cât lumea), psihologismul (care nici el nu purcede numai de la Dostoievski), misticismul laic (cred că nu numai Patristica, ci şi mari efluvii incantatorii din epoci păgâne stau la temelia poeziei lui Ion Alexandru), precum şi numeroase alte curente a căror bună vecinătate şi numai ea poate constitui o epocă literară». Auzind această frază, Ceauşescu ia foc. Remarca lui e neobişnuit de dură – «Înseamnă că Direcţia Presei într-adevăr este foarte blândă. Aceasta nu poate fi acceptată intr-o revistă a Uniunii Scriitorilor”. (Mircea Iorgulescu, Poştalionul cu boi, Editura Karta Graphic, Ploieşti, 2010)
„Pentru Securitate, Nicolae Breban apărea ca un balaur cu şapte capete, periculos şi imprevizibil, greu de înfruntat, imposibil de înfrânt”, susţine domnul profesor Ion Simuţ după lectura cărţii lui Gabriel Andreescu, cercetător şi disident ce demonstrează, spuneam, faptul că N. Breban n-a colaborat cu securitatea şi că autorul Buneivestiri este o victimă a securităţii – calitate pe care Nicolae Breban, în ciuda marginalităţii şi a condiţiilor financiare modeste, suportate din anul 1971 şi până în ziua de azi, nu şi-o va asuma niciodată; ştiu ce spun: îl cunosc de două decenii bătute pe muchie de cuţit. În formula măreţiei acestui personaj – profund previzibil în monotonia destinului d-sale de creator major, pentru care singura realitate este literatura – noţiunea de victimă, raportată la persoana d-sale, nu-şi află locul. Unul dintre ultimii mari urmaşi ai lui Friedrich Nietzsche, N. Breban, e convins de faptul că singura justificare a unei existenţe, cu vorbele acelui Hamlet al filosofiei europene, este de natură estetică… De aici derivă totul în destinul acestui romancier român. Inclusiv cele peste patruzeci de cărţi publicate în ţară şi în străinătate.
Aceste şi multe alte file din viaţa unui om, care nu este ultimul bărbat al acestui neam, aceste şi multe alte file de istorie literară ce-l vizează pe un romancier care nu este ultimul romancier al acestei naţiuni, sunt şterse de-a valma cu un burete, după cum am mai scris, la circa o lună după ce romancierul împlineşte 77 ani, la circa 35 de ani scurşi de la publicarea, în 1977, a romanului Bunavestire, în anul de graţie 2011, în Postul Sfintelor Sărbători Pascale, când aflăm, cu surprindere, din presă că… surse din Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) susţin faptul că „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Aflăm din aceeaşi sursă că „Direcţia de investigaţie a constatat că Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi” şi că „Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a cerut Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de colaborator al fostei Securităţi a scriitorului Nicolae Breban”. Nu exista o decizie a Curţii de Apel. Exista o constatare a Direcţiei de investigaţie a CNSAS, conform căreia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securităţi”. Constatarea abuzivă, grosolană şi calomnioasă este preluată de o parte din presa naţională; şi nu numai de cea naţională. Curios, lucrurile – în condiţiile dictaturii cu papion instaurate de câţiva ani în ţară – se întâmplă întrucâtva ca în 1977, când romanul Bunavestire a fost atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977; acelaşi roman a fost atacat la Europa Liberă, într-un text comandat de M. Lovinescu unui individ care, straniu, era… informator al securităţii. Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un regim dictatorial – de întreaga presă de partid din ţară. „Alte măşti, aceeaşi piesă,/Alte guri, aceeaşi gamă,/Amăgit atât de-adese/Nu spera şi nu ai teamă.”
Peste circa doi ani de la explozia scandalului, o mână autoritară şterge cu buretele alte file din viaţa unui romancier român şi legimitează fără probe concluzia CNSAS. În esenţă, instanţa nu face deosebirea dintre opinie şi denunţ. Opiniile pot fi, evident, greşite, dar, fiind eronate, nu e obligatoriu să producă încălcări ale drepturilor omului. Breban poate fi criticat atunci când spune, de pildă, „Tudoran este un poet mediocru”. Dar nu în sensul Ordonanţei! Romancierul Breban nu poate fi judecat nici pentru faptul că propria bătălie cu Paul Goma coincidea cu interesele… autorităţilor. Un singur exemplu din textul sentinţei: „Cu prilejul ultimei deplasări efectuate în străinătate /…/ a conversat şi cu Monica Lovinescu. A caracterizat-o ca fiind marcată de un anticomunism primitiv...” O lume întreagă ştie că dna Lovinescu a rămas până în ultima clipă „marcată de un anticomunism primitiv” şi că acest tip de anticomunism nu ţine loc de operă. Nici România nu o va scoate din şanţul în care e. Instanţa nu face deosebirea dintre informaţie, pur şi simplu, şi informaţia relevantă în sensul legii deconspirării. Ce relevanţă putea fi găsită în afirmaţii de genul: Goma este un critic al regimului, M. Lovinescu îl critică pe Ceauşescu, Reagan spune că URSS este imperiul Răului? Erau lucruri evidente, publice, şi, desigur, oricine se putea pronunţa pe marginea lor. Spuse ori nu în prezenţa unui agent al securităţii, aceste lucruri nu pot fi folosite, de bună seamă, ca dovezi de colaborare cu securitatea. Este ca şi cum românii ar fi făcuţi trădători, fiindcă făceau declaraţii în străinătate privind producţia de oţel anunţată de autorităţile ceauşiste. Dacă Breban ar fi făcut desenul locuinţei dnei Lovinescu, util pentru acţiunea Securităţii împotriva ei, atunci am fi avut, indiscutabil, o informaţie de colaborator. În sfârşit, alături de relevanţa informaţiei, se adaugă ce anume viza aducerea ei la cunoştinţă. Un exemplu din textul sentinţei: „În raport de aceste aspecte, instanţa constată că aspectele relatate de pârât, aşa cum au fost mai sus descrise şi cum rezultă din actele depuse la dosar, au evidenţiat în esenţă poziţia ostilă/atitudinea duşmănoasă a celor urmăriţi faţă de politica partidului şi statului, a conducerii acestora, faţă de regimul comunist, vădind interesul pentru opiniile celor vizaţi relativ la aspectele menţionate, pentru anturajul acestora, pentru opiniile şi opţiunile politice ale acestora”.
Un ultim citat din textul sentinţei: „În sfârşit, nu pot fi reţinute nici susţinerile pârâtului în sensul că discuţiile purtate cu generalul Pleşiţă ar fi lipsite de importanţă în sensul că nu ar fi furnizat informaţii pe această cale, intervenind pe lângă acesta numai pentru obţinerea unei vize pentru America pentru mama prietenului său, Matei Călinescu. Anterior discuţiilor purtate pe această temă, pârâtul aduce la cunoştinţa lucrătorului Securităţii aspecte rezultate din discuţiile purtate cu numitul P.G., inclusiv anumite probleme cu care se confruntă acesta din urmă, fiind de asemenea relatate şi alte discuţii atât cu ocazia aceleiaşi convorbiri cât şi cu alte ocazii (conform notelor de transcriere aflate la dosar)”. Este limpede că demersul lui N. Breban avea un caracter umanitar (avocaţii care îl reprezintă pe romancierul Breban în instanţă au amintit acest aspect). A face din opiniile exprimate prin astfel de demersuri dovada colaborării e ca şi cum membrii Amnesty International care trimiteau autorităţilor scrisori dând adresa prizonierilor şi motivele pentru care au fost închişi (scrisori de protest, greva foamei etc.) ar fi devenit informatorii Securităţii.
În concluzie, iată cele trei argumente – din suita celor expuse pe parcursul acestui demers – care pot fi folosite în apărarea autorului Buneivestiri: diferenţa dintre opinie şi denunţ; distincţia dintre informaţie şi informaţie relevantă în sensul legii; motivele discuţiei cu un ofiţer de securitate sau cu vreun înalt demnitar comunist sunt decisive. În acest sens, scriitorii care s-au întâlnit cu Ceauşescu şi informau despre relele lucruri făcute de birocraţii sistemului, în numele aspiraţiilor comunismului, ar fi şi ei colaboratori?
Instanţei îi scapă cu desăvârşire sensul legii pe care o aplică. Şi CNSAS l-o fi stăpânind oare? Răspunsul e ca un foc în ceaţă. Să înţelegem că CNSAS a devenit un fel de furnizor de informaţii pentru presa de scandal din ţară? Să înţelegem că CNSAS s-a transformat în instrument de decimare simbolică a elitelor creatoare ale României, prin care se conservă identitatea naţiunii române? Identitatea unei naţiuni ţine, evident, de securitatea statului român. Prin uciderea în efigie a vârfurilor creatoare ale României, în plină libertate, se atentează la securitatea şi integritatea identitară a statului român. Procesul condamnării unor nevinovaţi în plină libertate seamănă izbitor cu procesele staliniste. Întrebarea este: qui prodest, cui foloseşte să fie continuate procesele staliniste de decimare a elitelor creatoare în libertate? Virgil Nemoianu se întreba: „De ce plânge lumea aproape în unanimitate de calitatea deplorabilă, joasă, a păturilor politice din România? Nu cumva, zic eu, tocmai din cauza decimării sălbatice a elitelor, continuată prin auto-exilarea valorilor naţionale? (...) Cum se face că loviturile abuzive, violente s-au îndreptat şi se îndreaptă prin excelenţă împotriva generaţiei celei mai europene, celei mai echilibrate pe care a cunoscut-o România în secolul XX?” Urmează o întrebare care va da de gândit: „Cât de periculoasă este stârpirea valorilor în numele unor adevăruri inchizitoriale simpliste şi totodată cam dubioase?”
Cum şi în faţa cărei instanţe va răspunde CNSAS pentru repetatele abuzuri? Cum va fi trasă la răspundere pentru decizia dată, în lipsa probelor, dna preşedintă Ciobotaru, care judecă fără să stăpânească sensul legii aplicate? Cum va plăti d-sa pentru terfelirea numelui Breban? Cu asemenea judecători, cu o lege prin care se lasă poarta larg deschisă interpretărilor eronate şi abuzurilor, riscul e să fie condamnaţi de-a valma – în baza unor sentinţe la fel de… stupide era să zic, dar mă abţin – absolut toţi românii care au dat declaraţii organelor securităţii, adică… milioane? În timp ce criminalii odioşi – în primul rând, cei din epoca stalinisto-dejistă! – în văzul oripilat al tuturora, stau netulburaţi în rezervaţii locuite de păuni şi fazani şi se amuză: victimele lor de altădată, printr-o farsă macabră a istoriei, îşi păstrează statutul de victime... Una dintre cele mai grave boli sociale şi morale ale societăţii româneşti din perioada postdecembristă este, indiscutabil, eliticidul, ce seamănă în multe puncte cu aceeaşi boală, caracteristică stalinismului.
De fapt, ce noroc pe capul dnei preşedintă Ciobotaru! Cu o asemenea sentinţă şi-a asigurat, fără dubii, un loc în istoria literaturii române; e adevărat că e vorba de un loc ce nu-i face cinste. Cu toate acestea, e limpede că de aci înainte, numele dnei Mirela Monica Ciobotaru va figura în istoria literaturii române într-un capitol onorant ale acesteia, dedicat autorului Buneivestiri. Un noroc similar l-au avut judecătoarea Savelieva şi procurorul general Sorokin, care l-au condamnat pentru „parazitism social” pe marele poet Iosif Brodski, ulterior, la 47 de ani, exilat deja în SUA, în 1987, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Un detaliu semnificativ ce ţine nu numai de istorie literară: poetul Brodski a fost arestat în data de 13 februarie 1964; în ziua următoare, ucenicul şi marele admirator al Annei Ahmatova va avea primul infarct. Pe 28 ianuarie 1996 Iosif Brodski a murit în urma unui alt infarct.
Norocul dnei Ciobotaru, al judecătoarei Savelieva şi al procurorului Sorokin este incomparabil cu cel al procurorului imperial Ernest Pinard, care a condamnat dintr-un foc, în acelaşi an – 1857 – două păsări uriaşe: Fleurs du mal de Charles Baudelaire şi Madame Bovary de Flaubert. Victima care a urmat după cei doi uriaşi este Eugène Sue – unul dintre maeştrii din prima tinereţe a lui Fiodor Mihailovici Dostoievski.
Ce vor face în continuare legiuitorii români? Oare îi vor crea condiţii dnei Ciobotaru... să bată recordul procurorului imperial Ernest Pinard?
La începutul anului 2013, revista Contemporanul a lansat o campanie naţională, ce are un motto ales din Friedrich Nietzsche: „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci mai mult prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia”. Cum recunoaştem şi stimăm noi, românii, oamenii noştri mari? Simplu: îi exterminăm simbolic în piaţa publică înainte să existe o sentinţă judecătorească definitivă, apoi îi trimitem la tribunal şi îi condamnăm fără probe, batjocorindu-le viaţa, destinul, cariera, terfelindu-le numele, onoarea şi demnitatea. Apoi, ne mirăm că suntem recunoscuţi şi trataţi la fel.
Cultura, nr. 18, 30 Mai 2013
