Daca am plecat Ardealule din tine

Daca am plecat Ardealule din tine:



daca am plecat ardealule din tine,
nu`i vina noastra,iarasi vom veni
n`am fost invinsi si nu vom fi nici maine
cand ceasul biruintei va sosi
aveam o tara scumpa si mandra
aveam si iarasi vom avea(…vom avea)
dusmanul care astazi rade
va tremura privind la ea(..privind la ea)
noi te iubim,ca tu ai fost al nostru
si viata pentru tine ne`am fi dat
dar prin dictatul rusinos si monstru
horty`sti au reusit de te`au furat
aveam o tara scumpa si mandra
aveam si iarasi vom avea(…vom avea)
dusmanul care astazi rade
va tremura privind la ea(..privind la ea)
de`aici din departari privind spre tine
si plange jalnic chinul tau amar
cand stim ca frati cei ramasi in tine
sunt torturati de un popor barbar
aveam o tara scumpa si mandra
aveam si iarasi vom avea(…vom avea)
dusmanul care astazi rade
va tremura privind la ea(..privind la ea)
te vom lua,ca tu esti doar al nostru
lasat pe veci de daci si de romani
te`am mostenit de la stramosii nostri
si nimanui nu te`om lasa in dar
aveam o tara scumpa si mandra
aveam si iarasi vom avea(…vom avea)
dusmanul care astazi rade
va tremura privind la ea(..privind la ea)
vom trece iar pe vechea frontiera
dreptatea noastra e stapana acum
prin vijelii si foc de mitraliera
armata noastra isi va face drum
aveam o tara scumpa si mandra
aveam si iarasi vom avea(…vom avea)
dusmanul care astazi rade
va tremura privind la ea(..privind la ea)
credinta`n tara si mereu inainte
sa cucerim ce`avem de cucerit
ardealul nostru e o tara scumpa
salaj,bihor si clujule iubit
aveam o tara scumpa si mandra
aveam si iarasi vom avea(…vom avea)
dusmanul care astazi rade
va tremura privind la ea (..privind la ea)

Despre planurile de ieri si de azi de a desfiinta statele nationale si Romania

www.cotidianul.ro/de-la-al-treilea-reich-si-urss-la-ue-dinamica-dezmembrarii-198643/ 

 

 

Radu Portocală: Regionalizarea şi federalizarea României se regăsesc în planurile Germaniei naziste

De la al Treilea Reich şi URSS la UE: dinamica dezmembrării

Acasă » Dezbateri

 

Reluăm un text de mare circulaţie pe internet. Şi de mare actualitate!
DINAMICA DEZMEMBRÅRII
In dreapta linie a initiativelor autonomist-federaliste ale D-lor Constantin Simirad si Sabin Gherman, un grup de intelectuali – sapte romani si sase unguri – a elaborat un «Memorandum catre Parlament pentru constructia regionala a Romaniei», supunind atentiei publice o serie de «idei referitoare la constructia politica si administrativa a unei Romanii a regiunilor, in consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite».
Printr-o utila coincidenta, asupra careia vom reveni mai jos, acest text a fost reprodus sau rezumat de catre presa romaneasca exact in ziua cind apareau si rezultatele ultimului «eurobarometru», din care aflam ca romanii sint cei mai ferventi partizani ai Uniunii Europene (80%).
O alta coincidenta – interesanta, de data aceasta – o constituie prezenta printre memorandisti (in numar de 13!) a D-lui Gusztav Molnar. Consecvent, el era, inca din 16 iunie 1989, unul din initiatorii «Declaratiei de la Budapesta»
– text in care Transilvania era definita ca un «spatiu de complementaritate», revendicindu-se garantarea dreptului «la o reprezentare politica autonoma si la autonomie culturala a fiecarei natiuni». Ceea ce, evident, se referea la minoritatea maghiara. Faptul de a-l gasi pe Dl Molnar si in grupul de semnatari din 1989 si in cel de azi nu face decit sa confirme filiatia intre cele doua texte si, totodata, sa reveleze vechimea ideilor prezentate astazi drept noi.
In sfirsit, ultim detaliu privitor la genealogia memorandumului, autorii sai sint fie membri, fie colaboratori ai redactiei revistei P r o v i n c i a, sprijinita financiar de «Fundatia pentru o societate deschisa» a lui George Soros, el insusi foarte interesat de subiecte ca disparitia frontierelor, regionalizarea, structurile transnationale si supranationale, toate studiate in universitatea si publicatiile pe care le finanteaza.
Inca de la primul punct al memorandumului, autorii avertizeaza ca «proiectul contructiei regionale a Romaniei nu are nimic in comun cu secesionismul sau cu iredentismele de orice natura», ceea ce, fara indoiala, e laudabil. Ei proclama pe un ton de Cod Penal ca «orice abordare in acest sens este simplista si urmareste sa deturneze diversionist discutiile». Cu alte cuvinte, textului nu i se poate aplica decit un singur tip de analiza – cea care coroboreaza gindirea autorilor. «Cine nu e cu noi, e impotriva noastra», spunea Lenin…
Asumindu-mi riscul de a «deturna diversionist» ideile cuprinse in memorandum, voi incerca sa analizez aceasta ingrijoratoare initiativa de pe pozitii radical opuse celor pe care se situeaza semnatarii.
Prima nedumerire ce se naste, inevitabil, in spiritul cititorului acestui text priveste utilitatea lui. Care este motivul pentru care trebuie neaparat sa regionalizam sau sa federalizam R o m a n i a ? E drept, ni se vorbeste despre «dezvoltarea armonioasa» a tarii, ni se dau exemple nu tocmai fericite (Scotia, Flandra si Valonia) sau nesemnificative (Bavaria) de regiuni mai mult sau mai putin autonome, ni se spune ca prin «modelul regional» ne vom redobindi iden- titatea europeana (?), se confunda descentralizarea cu regionalizarea – dar nu ni se arata ce va cistiga Romania, ca entitate statala, si poporul roman de pe urma acestei enorme rasturnari.
Desigur, ne-am putea mindri cu faptul de a fi fost primii intrati in «modernitatea europeana» – concept birocratic lipsit de substanta intelectuala –, dar pretul platit pentru satisfacerea acestui orgoliu ar fi excesiv de mare.
Se evita, apoi, explicarea demersului care i-a condus pe autori la certitudinea ca a c e a s t a este solutia ideala pentru viitorul Romaniei. Pe ce argumente este fondata increderea lor in infailibilitatea solutiei pe care o propun? Ce documentare a stat la baza memorandumului? E vorba, totusi, despre o decizie istorica.
Poate fi ea luata cu adevarat in serios, in lipsa unor referinte si argumente temeinice, numai pentru ca a facut obiectul unor discutii in cadrul unui grup r e s t r i n s ?
La punctul 5 se explica in mod foarte vag ca noua impartire teritoriala «poate porni de la regiunile de dezvoltare sau de la provinciile istorice». Introducind expresia regiuni de dezvoltare, autorii se gindesc, evident, la Transilvania, cit de cit prospera, izolata (ferita) de un r e s t mizerabil.
Discriminatorie, ideea e, in plus, schioapa: ea nu are nici un continut juridic – ceea ce ar fi fost util in cadrul discutiei despre decupajul unei tari – si se bazeaza exclusiv pe rezultatele economice. Memorandistii par sa uite faptul ca, in acest domeniu, performantele sint adesea conjuncturale: prosperitatea de azi se poate transforma maine in stagnare sau chiar in recesiune. E greu, deci, de imaginat ca s-ar putea incepe dezmembrarea Romaniei pe baza acestui «concept fluctuant».
In citeva cuvinte, punctul 8 al memorandumului rezuma – sub forma de argument incitativ – intreaga confuzie, intreaga malignitate ce sta la baza ideologiei europene. Este vorba despre «asumarea pe baze civice a identitatilor regionale». Mai multe generatii de politicieni si tehnocrati au conceput evolutia Uniunii Europene animati de o tenace aversiune fata de tot ce este n a t i o n a l.
De la bun inceput, scopul urmarit a fost disparitia statelor-natiuni prin integrarea si apoi diluarea lor intr-o vasta si cit se poate de abstracta federatie. (Dar oare nu ne invata Marx ca istoria va sfirsi prin a aboli statele? Si nu preconiza Lenin integrarile regionale si guvernele supra-statale ca tehnica de dominare continentala si apoi mondiala? Cit despre Regiunea Mures Autonoma Maghiara, nu a fost ea o inventie a regimului comunist?)
Incorporarea treptata a statelor in magma federala nu poate fi, insa, completa, ireversibila, atita timp cit mai persista vreun vestigiu al sentimentului national. Vointa – poate ca t a c t i c a ar fi un cuvint mai potrivit – de anihilare a acestui sentiment explica acerba lupta dezlantuita in ultimii zece ani impotriva «nationalismului» – o «crima» de care, pentru a adinci confuzia, sint acuzati, de-a valma cu xenofobii vindicativi, toti cei care au imprudenta de a-si revendica atasamentul fata de o tara si un popor.
Pentru aceleasi motive, patriotismul a fost transformat intr-o notiune depasita, ridicola, daca nu chiar putin periculoasa, recomandindu-se insistent de la o vreme stimularea «patriotismului european». O rezolutie a Parlamentului european din primavara anului 2000 arata «ca Europa trebuie sa se elibereze de ideea unei culturi fundamental albe (s i c) si cere redefinirea “natiunii” in beneficiul Comunitatii». Insusi faptul ca deputatii europeni pun cuvintul natiune intre ghilimele este suficient de elocvent!
In schimbul vechilor repere – si pentru ca individul nu-si poate pierde atit de usor obisnuinta (si, probabil, chiar nevoia) de a se defini prin apartenenta la un spatiu si la un grup – se propune (iar, peste citiva ani, se va impune) crearea identitatilor regionale, adesea perfect artificiale, de altfel.
Memorandumul de care ne ocupam recomanda alegerea acestei cai. Potrivit autorilor, noua identitate va trebui «asumata» – si inca «pe baze civice». O formulare din care rezulta cum nu se poate mai limpede caracterul contrafacut, fortat chiar, al reidentificarii. Cel care s-a nascut roman (sau turc, sau polonez…) nu are nimic de asumat si se poate lipsi de «baze civice» in afirmarea apartenetei sale.
Lucrurile sint mai putin simple, mai putin n a t u r a l e, in cazul identitatilor regionale impuse. Care va fi, de pilda, apartenenta unui buzoian stramutat pentru zece ani la Baia Mare?
Acelasi punct 8 asigura ca identitatile regionale «contribuie, in regiunile multietnice cum sint Banatul, Transilvania sau Dobrogea, la formarea unei identitati transetnice». Acest straniu concept – care va entuziasma desigur pe birocratii de la Bruxelles – se talmaceste, banuiesc, astfel: romanii din Transilvania nu vor mai fi romani, ci transilvaneni; in acelasi timp, ungurii din Transilvania (care vor avea legitimatie de unguri si vor continua sa fie reprezentati in Parlament de un partid etnic) nu vor mai fi unguri, ci tot transilvaneni.
In afara de eventualitatea adoptarii limbii esperanto, unii dintre acesti transilvaneni, care nu stiu romaneste, se vor afla in imposibilitatea de a se intelege cu alti transilvaneni, care nu stiu ungureste. Insa, prezic autorii, aceasta situatie va ajuta sa fie «depasite atit nostalgiile, temerile sau escaladarile extremist-nationale, cit si nationalismele voalate». Fara indoiala!… Ajunge sa dezmembram o tara si sa inventam noi identitati pentru a trai in armonie. Caci «proiectul constructiei regionale a Romaniei» – alta formulare ciudata! – nu va putea fi pus in aplicare decit d u p a ce tara va fi fost d e c o n s t r u i t a.
Memorandistii propun, asadar, impartirea Romaniei intr-un numar inca nedefinit de entitati, ceea ce implica, in primul rind, modificarea in profunzime a Constitutiei si eliminarea articolului 1, in care se afirma caracterul national si unitar al statului. Potrivit D-lui Miklos Bakk, acest prim articol al legii fundamentale ar trebui, mai degraba, sa proclame ca «Romania este stat federal bazat pe unitatea civica a cetatenilor».
Cind Dl Bakk va putea sa transpuna in termeni juridici traditionali notiunea de unitate civica a cetatenilor si cind va explica – fara a recurge la himerele eurocratilor de la Bruxelles – in ce mod poate ea sa serveasca drept temelie unui stat, atunci discutia va deveni, cu siguranta, mai limpede. La rindul sau, Dl Molnar afirma ca regiunea este conceputa in sens civic, fara insa a face abstractie de existenta mai multor entitati nationale.
Opinia publica, explica el, trebuie obisnuita cu conceptul de «regionalism civic». Dincolo de dificultatea de a intelege subtilitatea acestui concept, faptul ca opinia publica «trebuie obiSnuita» cu el, sugereaza o situatie nefireasca, impusa cu forta. Pe de alta parte, in scrisoarea pe care au adresat-o primului ministru Adrian Nastase, memorandistii afirma ca «unitatea tarii este si ea regindita in acord cu noile valori ale democratiei consensuale si participative si se consolideaza mult mai mult prin constructia unor solidaritati locale».
Dar de ce trebuie cu tot dinadinsul r e g i n d i t a unitatea tarii? Si, la urma urmei, unitatea nu e de mai multe feluri – ea exista sau nu. Atunci, cum poate fi ea regindita? Nu trebuie oare, in loc de «regindita», sa citim «reformulata» – adica r e v i z u i t a sau chiar c o n t e s t a t a? Si apoi, cum poate fi consolidata unitatea tarii prin «constructia unor solidaritati locale»? Lasind la o parte faptul ca solidaritatile c o n s t r u i t e nu pot fi decit artificiale si deci efemere, e ciudat sa se pretinda ca inmultirea identitatilor poate fi un factor de unitate.
In sfirsit, memorandistii isi exprima convingerea ca «Romania poate iesi din zodia nefasta a tensiunilor interetnice prin acest demers transetnic care adauga solidaritatii etnice una regionala». Altfel spus, un roman si un ungur care, traind in Romania, se antipatizeaza, vor deveni cei mai buni prieteni indata ce vor trai in regiunea federata Transilvania. Greu, foarte greu de crezut. Cu atit mai mult cu cit in Romania nu exista doar romani si unguri.
Chiar daca textul pare a fi conceput anume pentru cazul Transilvaniei, ar fi interesant de stiut cum se gindesc autorii sa includa tiganii in noua «identitate transetnica» regionala – mai cu seama in lumina recentului sondaj care scoate la iveala opiniile la fel de negative ale romanilor si ungurilor despre aceasta numeroasa minoritate, instabila geografic si reticenta la asimilare.
*
Atit in textul memorandumului cit si in explicatiile date ulterior de autori, principalul argument adus in sprijinul acestei initiative este crearea in Romania a unui «consens cu dezbaterea care se desfasoara la nivel european despre viitorul Europei unite». Vrem, adica, neaparat – si cu orice pret! – sa facem placere ideologilor de la Bruxelles, adepti inflacarati ai regionalizarii. E bine, in acest caz, sa stim de unde a pornit aceasta idee, care i-a fost evolutia in timp si cine sint promotorii ei de azi.
Inca din secolul XIX, un text politic german evoca «principiul nationalitatii, al autonomiei si al descentralizarii» in virtutea caruia «substratul etnic trebuie degajat de coaja statala inainte de a proceda la alte combinatii»1. Julius Fröbel, militant pentru constituirea unei Germanii mari, este, in a doua jumatate a secolului XIX, inca si mai explicit: «Salvarea Europei depinde de posibilitatea de a impune sistemul federativ.»
Sistem in fruntea caruia s-ar afla, desigur, Germania. Ideea de a transforma regiunile locuite de minoritati germane in entitati autonome, avanposturi in Europa centrala si orientala ale R e i c h-ului a devenit astfel o constanta a gindirii politice berlineze. In 1925, Gustav Stresemann, ministru de Externe al Germaniei, propune reunificarea tuturor acestor regiuni intr-un singur stat german. Faptul ca o astfel de manevra ar implica anexarea unor vaste teritorii locuite de populatii alogene nu pare sa constituie un impediment in viziunea lui Stresemann, care sugereaza ca aceste regiuni sa obtina un statut de autonomie in cadrul R e i c h- u l u i .
Pe de alta parte, incepind cu deceniul al doilea al secolului XX, ideea nationala, care se aflase la baza formarii majoritatii statelor europene, este din ce in ce mai contestata. In primul rind, de bolsevicii rusi si, la incitarea lor, de comunistii din celelalte tari. Apoi, in ordine cronologica, de catre fascistii italieni.
Giuseppe Bottai, ministru al Invatamintului in timpul lui Mussolini, considera cs nationalismul constituie «o frina in calea progresului general al civilizatiei». Exact ce se spune si azi! Colegul lui, ministrul de Finante Alberto de Stefani, era convins ca «nationalitatile nu formeaza o baza solida pentru noua ordine»2. Nazistii nu vedeau nici ei cu ochi buni manifestarile nationaliste, iar Hitler emitea pareri cit se poate de virulente in legatura cu acest subiect3. Evident, si in cazul comunistilor si in cel al fascistilor sau al nazistilor – animati cu totii de o gindire imperiala violenta –, intoleranta se manifesta numai fata de nationalismul altora.
Dar, venind din directii atit de diferite si emisa de surse atit de puternice, ideea deznationalizarii statelor si, apoi, a disparitiei lor, nu putea sa nu se intinda de- a lungul si de-a latul continentului. Nu mai raminea decit sa fie lansat principiul contopirii intr-o cit mai intinsa entitate depersonalizata.
Primul care a sugerat constituirea unei vaste federatii euro-asiatice, inca de la mijlocul anilor 30, a fost Trotki. Sub numele de Statele unite europene sovietice (s i c), acest conglomerat avea ca prim scop contrarea dominatiei economice americane. Citiva ani mai tirziu, Hitler s-a aratat si el un partizan fervent al integrarii europene.
«Popoarele europene reprezinta o familie in aceasta lume. [...] Nu e foarte inteligent sa ne inchipuim ca intr-o casa atit de strimta cum e Europa, o comunitate de popoare poate mentine pentru multa vreme sisteme legale diferite si conceptii diferite asupra legii.»4 Hitler se exprima astfel in 1941. Dar am putea regasi aceleasi cuvinte in orice discurs pronuntat saptamina trecuta la Bruxelles. Trebuie notata, de asemenea, referinta la casa europeana, repusa in circulaTie, 50 de ani mai tirziu, de Gorbaciov. Tot in 1941, ministrul fascist Alberto de Stefani propunea crearea unei Uniuni europene (s i c !) care sa nu fie influentata de fluctuatiile politicii interne a statelor membre. In 1942, nazistii organizau o conferinta intitulata «Comunitatea economica europeana» (s i c !), in cadrul careia «comunitatea de destine» a popoarelor continentului – inca o expresie care a redevenit moderna – a fost pe larg dezbatuta.
In martie 1943, guvernul nazist incheia redactarea unui plan pentru infiintarea unei Confederatii europene, unul dintre obiectivele propuse fiind instituirea unei uniuni monetare (sic !). Vizionar, Joseph Goebbels, profetiza cu aceasta ocazie ca «peste cincizeci de ani [...] in gindirea popoarelor tarile nu vor mai fi un reper»5. Iar Hitler declara ca «germanii [...] trebuie sa constituie nucleul imprejurul caruia se va federa Europa»6.
Incepind cu anii 90, guvernul de la Bonn a insistat mult pentru ca Uniunea europeana sa se structureze imprejurul unui nucleu dur format din Germania si Franta. Adaugarea adjectivului «dur» si cooptarea Frantei in rolul de partener-alibi e singura schimbare fata de proiectul initial.
«Aceasta staruinta [a Germaniei, n. a.] de a crea o Europa unita s-a concretizat in redactarea unei harti a Europei federale a regiunilor [...]. Examinind-o cu atentie, constatam ca statul european formeaza un bloc unit, compus doar din regiuni. Acestea din urma beneficiaza de o autonomie regionala si culturala totala. Marile subiecte (diplomatia, politica de aparare, principalele probleme economice…) sint tratate la virful acestui stat european federal al regiunilor. Conceptorii acestui proiect ideal au fost Sefii Waffen SS. »7
O paternitate uimitoare si nu tocmai onorabila pentru ideea – atit de «moderna» in timpul din urma… – a Europei regiunilor. In acelasi timp, o paternitate pe care oficialitatile zilelor noastre, dind dovada de o discretie lesne de inteles, prefera s-o treaca sub tacere. Desigur, in 1945, prin invingerea Germaniei, proiectul a intrat intr-o faza de latenta. Urma sa fie readus destul de repede in actualitate de catre o seama de intelectuali occidentali de stinga.
Expresia «Europa regiunilor» a fost re-utilizata in 1962 de catre eseistul elvetian Denis de Rougemont. In cadrul unui colocviu desfasurat la Aix-en-Provence (Franta), el a afirmat ca deschiderea Pietii comune – predecesoarea actualei Uniuni Europene – trebuia sa conduca la «o devalorizare a cadrului national» si la «o eliberare a diversitatilor regionale». Un an mai tirziu, Guy Héraud, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg si militant federalist european, publica o carte intitulata Europa etniilor.
In sfirsit, intre 1965 si 1967, un grup de lucru condus de catre Denis de Rougemont a dat o forma definitiva temei «Europa regiunilor». Potrivit conceptiei regionaliste si federaliste nascuta atunci, statul-natiune este o entitate artificiala care oprima diversitatile interne. O dubla evolutie ar duce la depasirea statului de jos in sus (prin regiuni) si de sus in jos (prin constructia Europeana).8
Asadar, atit fenomenul regionalizarii cit si Uniunea Europeana tind in mod fatis sa diminueze statul, sa-l puna intre paranteze, reducindu-l la stadiul de abstractie inutila, etapa ultima fiind disparitia lui. Tehnica de expansiune si dominare imperiala conceputa de o Germanie ce cauta sa-si plaseze jaloanele in cadrul extinderii catre Est, regionalizarea a fost preluata de Uniunea Europeana, animata si ea de confuze si nemarturisite idei imperiale. In acest nou cadru si continuind temeinca traditie evocata mai sus, Germania si-a arogat condu- cerea operatiunilor de regionalizare si federalizare.
Plecind de la lucrarile unei organizatii care se declara europeana desi este pur germana, Uniunea federalista a comunitatilor etnice europene (Föderalistische Union Europäischen Volksgruppen), Uniunea Europeana a adoptat in anii 80 si 90 patru texte fundamentale: Carta europeana a limbilor regionale si minoritare, Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor, Protocolul aditional la Conventia europeana a drepturilor omului si Conventia speciala pentru drepturile la autonomie.
Toate sint de inspiratie germana iar ministerul de Interne de la Berlin e direct implicat in punerea lor in practica. Pe baza acestor texte, Germania obtine adoptarea unor documente care vor da peste cap structurile statelor nationale. Este vorba despre Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera (Carta de la Madrid), Carta autonomiei locale si Carta autonomiei regionale.
Conventia-cadru privind cooperarea transfrontaliera a fost elaborata de Asociatia regiunilor frontaliere europene, o institutie creata si condusa de germani, avind drept scop constituirea «euroregiunilor» – entitati teritoriale aflate de o parte si de alta a frontierelor de stat.
Doua astfel de artificii de inspiratie euro-germanica au fost inaugurate in timpul regimului Constantinescu: «euroregiunea Prutul superior», compusa din judetele Suceava si Botosani (in Romania), regiunile Balti si Edinet (in Republica Moldova) si regiunea Cernauti (in Ucraina); cea de-a doua este «euroregiunea Dunarea de jos», compusa din judetele Galati, Tulcea, Braila (in Romania), regiunea Odesa (in Ucraina) si regiunea Cahul (in Republica Moldova).
Textele fondatoare ale Asociatiei stipuleaza, de altfel, ca «obiectivul actiunii conduse in cadrul regiu- nilor transfrontaliere si scopul urmarit prin cooperarea transfrontaliera este [...] depasirea frontierei sau, cel putin, reducerea importantei ei la o simpla frontiera administrativa»9.
Rolul politic, istoric al frontierei se sfirseste odata cu aceasta initiativa. Gorbaciov nu spera altceva, in decembrie 1989, cind propunea «permeabilizarea» si apoi «spiritualizarea» frontierelor. Conceptul sovietic al «casei comune europene» – lansat de Brejnev in 1981 si preluat de Gorbaciov in 1985 – a fost adoptat de intreaga clasa politica vest-europeana, astfel incit identitatea ideilor in privinta suprimarii frontierelor nu are de ce sa ne mire.
Dupa Carta autonomiei locale, redactata tot de un functionar german, Carta autonomiei regionale, de aceeasi provenienta, tinde sa desavirseasca dezmembrarea statelor prin acordarea unei autonomii complete si in toate domeniile entitatilor regionale.1 0
Ajunsa in acest stadiu, regiunea nu are decit doua posibilitati de evolutie: fie o noua dizolvare – de data aceasta nu in masa nationala, ci in cea, absolut impersonala, a Uniunii Europene –, fie revendicarea independentei, repetind, in acest caz, experienta «reusita» din K o s o v o .
Generalul Pierre M. Gallois, «parintele» sistemului francez de aparare nucleara, a semnala existenta «Centrului european pentru problemele minoritatilor», al carui sediu se afla in localitatea germana Flensburg, si care e finantat de guvernul de la Berlin. Principalul obiectiv al acestei institutii este stimularea revendicarilor autonomiste ale minoritatilor est- si vest-europene. In momentul in care aceste revendicari ajung sa produca situatii conflictuale, solutia propusa e federalizarea.
Desigur, acolo unde frontierele au disparut si, odata cu ele, autoritatea statala centrala, revendicarile nu mai au, teoretic, nici o ratiune de a fi. Ceea ce se uita, insa, in calculul simplist care sta la baza viitoarei integrari europene, este ca micile entitati nu ofera nici o garantie de stabilitate. Dimpotriva: inmultirea lor conduce in mod inevitabil la inmultirea motivelor de neintelegere.
In plus, nimic nu garanteaza ca, dupa ce au refuzat autoritatea statului de care s-au rupt, regiunile (si minoritatile) vor accepta mai usor cealalta autoritate, indepartata, imateriala si mult mai centralizata, a structurilor comunitare de la Bruxelles. Regionalizarea, urmata imediat de integrarea europeana, nu va insemna pentru aceste regiuni (si minoritati) decit o subordonare de alta natura.
Ceea ce va implica, probabil, continuarea revendicarilor. Trecerea din structurile statului in cele ale supra-statului european nu reprezinta «un salt calitativ», ci doar inlocuirea unei autoritati centrale cu alta.
Referindu-se la rolul Germaniei in Europa, fostul ministru de externe Klaus Kinkel afirma cu stupefiant cinism: «Sintem [Germania, n . a .] predestinati sa tragem principalele foloase de pe urma intoarcerii acestor tari [fostul bloc socialist, n . a .] in Europa. In exterior, trebuie sa reusim acolo unde am esuat de doua ori.»1 2 Cu alte cuvinte, ceea ce Germania n-a putut obtine prin doua razboie mondiale va fi dobindit prin intermediul integrarii europene.
Marturisirea fostului demnitar este perfect coerenta cu numeroasele declaratii ale oamenilor politici germani, de la Kohl la Schröder, potrivit carora natiunea este «un obstacol» in calea constructiei europene, iar suveranitatea «un concept depasit». In toate aceste domenii, nici o ruptura fata de gindirea italiana si germana din anii 30 si 40 (v. s u p r a).
Transferul treptat al suveranitatii nationale catre centrul federator care este Uniunea Europeana – transfer inaugurat prin Tratatul de la Maastricht – nu este altceva decit o forma de aservire fata de o guvernare imperiala. Cucerirea juridico-birocratica a inlocuit, pur si simplu, cucerirea militara. Iar politica de regionalizare nu este decit o transpunere a vechiului precept: divide et impera.
Pentru moment, acest imperiu care nu-si spune numele are un motor: Germania. Dar, in scurt timp, posibila aderare a Rusiei va schimba sensul tuturor calculelor care au fost facute pina acum si va surprinde pe multi dintre actualii entuziasti ai integrarii.
*
Miscarile regionaliste si federaliste din Romania, al caror punct culminant este memorandumul propus recent dezbaterii publice, se inscriu in «logica europeana» descrisa mai sus. Asadar, chiar daca ele vor fi combatute in interiorul tarii, institutiile europene le vor privi cu simpatie si chiar le vor sprijini. Odata lansata, dinamica dezmembrarii nu va putea fi usor oprita. Cu atit mai mult cu cit o parte considerabila a clasei politice internationale, preluind fara sa-si dea seama ideile din anii 20 ale Kominternului, considera ca Romania este un stat asupritor.
Sa nu uitam ca «depasirea spiritului de la Versailles» este un obiectiv din ce in ce mai raspindit in Europa, sprijinit cu fermitate de catre Germania. Si sa nu uitam ca recunoasterea precipitata a independentei Croatiei si Sloveniei de catre Germania – care a reusit sa impuna aceasta optiune intregii Uniuni Europene – a dus la descompunera Iugoslaviei si la declansarea unui razboi care, poate, nu s-a sfirsit inca.
Ideea regionalizarii si federalizarii Romaniei nu este noua. In octombrie 1992, o parte din UDMR cerea organizarea unui referendum pentru constituirea unei regiuni autonome in centrul tarii. Pe 7 octombrie 1994, avocata vieneza Eva Maria Barki, presedinta Aliantei Transilvane, era declarata persona non grata de catre autoritatile de la Bucuresti tocmai pentru ca activa in sensul inlocuirii actualei forme a statului printr-o federatie.
In septembrie 1998, «Forumul din Tinutul Secuiesc» adopta un document prin care se cerea autonomia regiunii in conformitate cu Carta autonomiei regionale (v. s u p r a). Tot in septembrie 1998, D-na Eva Maria Barki declara in cadrul unei conferinte la Miercurea-Ciuc: «Cum vad eu viitorul vostru pe Pamintul Secuiesc si in Transilvania. Sint multe rani deschise pe trupul nostru, rani care, nici dupa 80 de ani de la Diktatul de la Trianon, nu s-au cicatrizat. [...] Nu exista alta alternativa decit autodeterminarea maghiarimii, autonomia si federalizarea Romaniei. [...] Ma bucura nespus de mult ca sint si romani care sustin ideea federalizarii si autonomiei Transilvaniei. [...] Viitorul nostru e intr-o Romanie federalizata.
Fiindca Ardealul si Vechiul Regat nu au o istorie comuna.» In iulie 2001, Liga Pro Europa organiza la Alba Iulia o masa rotunda – «Rolul Transilvaniei intr-o Europa a regiunilor» – la care participau si citiva dintre actualii memorandisti. Cu aceasta ocazie, Dl Gusztav Molnar impartasea publicului viziunea sa despre viitoarea Europa Centrala, alcatuita din «fragmente de tari» si in care ar putea fi inclusa si Transilvania. Idee din care reiese ca Transilvania va face parte din «noua» Europa Centrala, iar restul tarii din altceva, o zona geografica (si, desigur, culturala) deocamdata nedefinita.
La rindul sau, copresedinta Ligii Pro Europa, D-na Smaranda Enache – numita de Emil Constantinescu in functia de ambasadoare, adica reprezentanta a statului – afirma ca «trebuie sa reflectam la o rearanjare a statului», adaugind ca Romania trebuie reformata (?) in conformitate cu standardele europene1 3.
Orice sinteza a discutiilor privind federalizarea tarii duce in mod inevitabil la o evidenta: ele pornesc sistematic si cu obstinatie de la statutul Transilvaniei. Chiar si Dl Simirad, ale carui idei de autonomie moldoveneasca si-au pierdut o parte din vigoare, poate fi considerat un plagiator al regionalistilor ardeleni.
Acestia din urma si-au gasit in ideologia europeana un argument si un sprijin pentru a milita in favoarea revenirii la o Romanie feudala (Dl Ovidiu Pecican a subliniat necesitatea pastrarii anumitor autonomii istorice: Tara Oasului, Bania Craiovei, Tara Vrancei, etc.1 4). Aceasta Romanie, dotata cu o sumedenie de guverne regionale si parlamente provinciale – ceea ce, in viziunea memorandistilor, va elimina birocratia – va fi reconstruita politic «in consens cu principiile de baza ale constitutiei europene, in curs de elaborare».
Asupra acestui punct, se cuvine sa atragem atentia autorilor ca daca tot si-au asumat sarcina titanica de a demonta o tara si a o remonta apoi «altfel», ar fi util sa se informeze in legatura cu evolutia modelului lor: constitutia europeana nu este nici pe departe «in curs de elaborare».
Pur si simplu Gerhard Schröder si Jacques Chirac fac eforturi supraomenesti pentru a convinge opinia europeana ca un astfel de text legislativ este indispensabil. Dar cum adoptarea ei ar insemna un pas in plus pe calea pierderii suveranitatilor nationale, entuziasmul fata de acest demers e limitat.
Dupa cum limitata e si increderea locuitorilor din tarile membre ale Uniunii Europene fata de entitatea supra-statala in care traiesc (49%). Acest procentaj minoritar nu exprima nimic altceva decit faptul ca Uniunea Europeana si-a pierdut legitimitatea si ca, daca existenta ei ar fi conditionata de organizarea unui referendum, ar trebui s-o vedem, pur si simplu, disparind.
Teama, insa, de a se afla in fata unui rezultat negativ – asa cum s-a intimplat de mai multe ori in tarile scandinave sau, recent, in Irlanda – determina autoritatile comunitare sa refuze cu indaratnicie organizarea unui astfel de referendum, cu pretul unei grave limitari a democratiei.
Acesta este straniul model pe care va fi asezata viitoarea Romanie federala! Cat despre entuziasmul romanilor pentru structurile comunitare, el este, in sine, o ilustrare a necunoaSterii acestor structuri.
Dincolo insa de preluarea fara discernamint a ideilor inoportune, frecventa dezbaterilor despre federalizarea Romaniei si amploarea pe care acestea o iau este, fara indoiala, simptomul unui rau ce s-a instalat in corpul societatii. Faptul ca minoritatea maghiara din Transilvania revendica un statut de autonomie – dar ce se va intimpla, in acest caz cu ungurii din Bucuresti? – nu are de ce sa mire.
Ceea ce tulbura e usurinta cu care grupuri din ce in ce mai importante de romani isi insusesc aceasta revendicare si militeaza in numele ei. Imaginea pe care, inaintea actualilor memorandisti, au dat-o miscarile D-lor Simirad si Gherman este aceea a unei Romanii care poate nu tine cu tot dinadinsul sa se dezmembreze, dar nici nu stie daca mai vrea sa-si pastreze integritatea.
Demersul de azi al intelectualilor de la revista P r o v i n c i a poate fi invinuit de agravarea confuziilor. El are, insa, meritul paradoxal de a scoate in evidenta adincile rani care mutileaza societatea, marile rupturi care o ameninta. Este rolul guvernantilor, oricare vor fi ei, sa asigure coeziunea nationala si integritatea teritoriala a tarii. Dar pentru aceasta nu trebuiesc promisiuni electorale nerespectate sau discursuri sterile, ci o politica inteligenta, eficace, ale carei rezultate sa dea poporului certitudinea ca Romania merita sa supravietuiasca si sa ramina intreaga.
Note
1 Citat in Jean Nurdin, L’idée d’Europe dans la pensée allemande à l’époque bismarckienne, Berna, Ed. Peter Lange, 1980, p. 139.
2 Citate extrase din John Laughland, The Tainted Source, Londra, Ed. Little, Brown and Company, 1997, pp. 17-18.
3 Adolf Hitler, Libres propos sur la guerre et la paix, Paris, Ed. Flammarion, 1952.
4 Ibid.
5 Citate extrase din John Laughland, op. cit., pp. 13-30.
6 Adolf Hitler, op. cit., p. 317.
7 Pierre Hillard, «Requiem allemand sur l’Europe», in Géostratégiques, Nr. 4, aprilie 2001, Paris.
8 Franaois Saint-Ouen, L’Europe des régions, Centre européen de la culture / Actes Sud, 1995.
9 Charte européenne des régions frontalitres et transfrontalitres, Ed. ARFE, 1981, 1985.
10 Pentru ultimele trei paragrafe, v. Pierre Hillard, op. cit.
11 Balkans-Infos, aprilie 1997.
12 Citat in Michel Collon, Poker menteur, Bruxelles, EPO, 1998.
13 Ziua, 16 iulie 2001.
14 Ziua, 12 decembrie 2001.

Accesări:

Publicat Joi, 01 noiembrie 2012

Scrisoarea adresata la 19 mai 1993 de catre Patriarhul Teoctist Patriarhului Alexei al II-lea

Scrisoarea adresata de Prea Fericitul Patriarh Teoctist Patriarhului Alexei al II-lea al Rusiei, vorbeste despre relatiile tensionate romano-ruse si despre politica imorala si necrestineasca pe care Rusia a dus-o fata de poporul roman, inclusiv prin intermediul Bisericii Ortodoxe Ruse.



Sanctitatea Voastră,
Prea iubite frate în Domnul nostru Iisus Hristos,

Cu dragoste frăţească, Vă aducem la cunoştinţă că am primit scrisoarea Sanctităţii Voastre din 24 decembrie 1992, care ne-a produs mâhnire şi durere multă. Aceasta pentru faptul că Sanctitatea Voastră consideraţi Actul Sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privitor la binecuvântarea reactivării Mitropoliei Basarabiei, ca „ingerinţă anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Sanctitatea Voastră! În conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.

Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numele de Ţara Moldovei.

În anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT. Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric. Drept consecinţă, potrivit legislaţiei bisericeşti, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanţi a fost amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova o dată cu trupele ruseşti.

După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist înfiinţează un „exarhat” ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel, s-a întâmplat şi cu mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se „instituţionalizează” prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist. Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ. Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. În plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de întreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnică îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legat de neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.

Urmare acestei anexări politice nedrepte s-a înfiinţat, în teritoriul ocupat de armatele ţariste, Eparhia Chişinăului de către Biserica Ortodoxă Rusă, în 1813. Fără a fi consultat clerul şi credincioşii, a fost sfâşiat teritoriul jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei, înfiinţată cu peste patru veacuri înainte, şi al Episcopiei Huşilor. În scrisoarea Sanctităţii Voastre din 6 octombrie 1992 justificaţi această acţiune prin faptul că la acea dată Biserica Ortodoxă Română nu era încă o Biserică autocefală. Este adevărat că recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a avut loc după înfiinţarea Eparhiei de Chişinău, într-un teritoriu ce nu cuprindea această eparhie. Dar, se impune a fi subliniată o constatare: în 1448 Biserica Ortodoxă Rusă a fost recunoscută de Patriarhia de Constantinopol ca Biserică autocefală, dar fără a avea jurisdicţie asupra creştinilor ortodocşi români din Basarabia.

Actul anexării Basarabiei la imperiul ţarist şi înfiinţarea Eparhiei de Chişinău a dus, nu la „eliberarea de sub stăpânirea otomană a Moldovei”, cum afirmaţi Sanctitatea Voastră în aceeaşi scrisoare, ci a însemnat trecerea de la robia turcească la robia rusească mai aspră şi mai neîndurătoare. Turcii ne-au respectat tradiţiile, limba şi specificul naţional. Au acceptat voievozi şi ierarhi de acelaşi neam cu poporul păstorit. Imperialismul rus însă, folosindu-se de ierarhi ruşi înscăunaţi în Basarabia fără a cere acordul clerului şi credincioşilor români locali, absolut majoritari, a exercitat asupra acestora un necruţător proces de rusificare, manifestat în diferite feluri.

Astfel, dintre toţi chiriarhii aşezaţi de Biserica Rusă în scaunul episcopal de la Chişinău, numai unul a fost de acelaşi neam şi de aceeaşi limbă cu clerul şi credincioşii păstoriţi. Aceştia, adică românii, conform unui recensământ din 1817, reprezentau 86% din locuitorii Basarabiei. În 1813 a fost înfiinţat un seminar teologic, dar şi acest fapt, binecuvântat în sine, a fost transformat în mijloc de deznaţionalizare a românilor şi de îndepărtare a lor de fraţii din dreapta Prutului. Amintim în acest sens că, în prima perioadă a funcţionării acestui seminar, din 25 de profesori numai unul a fost român. Limba rusă a devenit de asemenea singura limbă de predare la Seminarul din Chişinău, conform Regulamentului Seminariilor din 1840, impus de ţarul NICOLAE I.

În acelaşi timp, mănăstirile moldovene au fost supuse şi ele rusificării prin încercarea de a se înlocui limba română cu limba slavonă la oficierea slujbelor bisericeşti. Cărţile româneşti de slujbă au fost de asemenea distruse, aşa cum s-a întâmplat mai ales în timpul păstoririi arhiepiscopului PAVEL LEBEDEV (1871-1881).

În această situaţie tragică a fost găsită Basarabia în anul 1918, când popoarele din imperiul ţarist au putut să-şi recapete libertatea. Ne-a mâhnit adânc afirmaţia Sanctităţii Voastre că în „anul 1918 Basarabia a fost ocupată de armatele române” (scrisoarea din 6 octombrie 1992). Vă amintim doar că în 5 martie 1918 se primise la Chişinău o telegramă oficială de la Petrograd în care se spunea că „Basarabia nu mai este în imperiu şi că de acum înainte toţi se pot bucura de libertate”. În duhul acestei libertăţi şi fără prezenţa armatei române în Basarabia, s-a organizat Moldova suverană şi independentă şi s-a realizat apoi revenirea ei la sânul Patriei Mame, România. Cum era firesc, s-a reparat atunci şi nedreptatea săvârşită în 1808 pe plan bisericesc, clerul şi credincioşii din Basarabia revenind în matca Bisericii Mame Ortodoxe Române.

Normalizarea situaţiei bisericeşti n-a durat însă multă vreme căci, în 1940 şi apoi în 1944, în urma ocupării Basarabiei de către trupele sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă şi-a impus, din nou, abuziv şi necanonic, jurisdicţia sa asupra credincioşilor ortodocşi români din acest străvechi pământ românesc, fără a încerca măcar un dialog cu Biserica Ortodoxă Română. Consecinţele acestui act sunt binecunoscute: distrugerea sau închiderea majorităţii bisericilor sau mănăstirilor de către regimul sovietic ocupant, numirea unei ierarhii străine de neamul şi limba clerului şi credincioşilor români moldoveni, desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, înfiinţată de Patriarhia Română în 1925.

Suflul sfânt al dorinţei de libertate şi demnitate naţională a făcut ca o parte din Basarabia străbună să-şi dobândească suveranitatea şi independenţa în cadrul Republicii Moldova, începând cu august 1991. Ca urmare, apare firesc şi sfânt, reluarea legăturilor cu fraţii de acelaşi neam şi limbă din România pe diverse planuri, inclusiv cel bisericesc.

Ceea ce însă ne produce un adânc sentiment de tristeţe, este atitudinea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, acum Mitropolit de Chişinău, faţă de clerul şi credincioşii ce-şi manifestă dorinţa legitimă a unor legături mai strânse cu Biserica Mamă – Patriarhia Română. Deoarece un mare număr de preoţi şi credincioşi, în frunte cu Prea Sfinţitul Episcop PETRU de Bălţi, şi-a manifestat, în mod sincer, aceste sentimente cu totul sfinte, au fost supuşi unei prigoane barbare, Prea Sfinţia Sa fiind chiar îndepărtat violent şi samavolnic din reşedinţa sa din oraşul Bălţi. Şi din acest motiv, Prea Sfinţitul Episcop PETRU a făcut apel la Patriarhia Română, după ce el s-a plâns Sanctităţii Voastre, dar fără rezultat.

Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR a manifestat, de asemenea, atitudine de nerespect faţă de obligaţia canonică de a nu avea nici un fel de legături cu grupurile schismatice, rupte din trupul Bisericii Ortodoxe. Astfel, el a invitat, ca oaspeţi de onoare, în luna noiembrie 1992, doi „arhierei” schismatici din România. Această atitudine contravine flagrant cu declaraţia de la Constantinopol, din 15 martie 1992, care prevede că „este necesar ca toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale, fiind în solidaritate deplină unele cu celelalte, să condamne aceste grupuri schismatice şi să se abţină de la orice comuniune cu ele, oriunde s-ar afla acestea”.

Situaţia bisericească din Republica Moldova a devenit şi mai tensionată prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, din 5 octombrie 1992, privind acordarea „independenţei Bisericii Ortodoxe din  Moldova”. Această hotărâre a fost luată în ciuda celor discutate la întâlnirea Noastră de la Constantinopol şi a intervenţiei adresată de Noi Sanctităţii Voastre, la 2 aprilie 1992, prin care Vă arătam „că nu este momentul potrivit a se lua în discuţie problema Bisericii din Moldova”, „afirmaţie justă”, recunoscută chiar de Sanctitatea Voastră în scrisoarea ce Ne-aţi adresat la 6 octombrie 1992.

De aceea, în contextul acestei hotărâri unilaterale, precum şi al atitudinii antiromâneşti a Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR şi persecuţiilor de tot felul la care au fost supuşi cei care întreţineau legături cu fraţii şi neamurile lor din România, Prea Sfinţitul Episcop PETRU, scos afară de la Bălţi, după ce s-a adresat Patriarhiei Moscovei, a fost nevoit să se adreseze Bisericii Neamului său. Clerul şi credincioşii, supuşi aceloraşi persecuţii din partea Înalt Prea Sfinţitului VLADIMIR, constituindu-se în Adunarea eparhială, au reactivat statutar vechea Mitropolie a Basarabiei, l-au ales ca locţiitor de mitropolit pe Prea Sfinţitul PETRU şi au cerut oblăduirea canonică a Bisericii Ortodoxe Române. Biserica noastră a luat act cu binecuvântare de dorinţa şi hotărârea lor, recunoscând autonomia cerută, precum şi păstrarea calendarului vechi şi a tradiţiilor bisericeşti locale.

În scrisoarea Sanctităţii Voastre sunt invocate o serie de canoane pentru susţinerea opiniei cu privire la aşa-zisa „ingerinţă anticanonică din partea Patriarhiei Române în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova”.

Mai întâi, precizăm că invocarea canonului 8 al Sinodului III ecumenic nu poate, în nici un caz, justifica extinderea jurisdicţională a Patriarhiei Moscovei asupra Bisericii româneşti din Republica Moldova. Prin acest canon se recunoaşte tocmai îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca „nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti”.

În spiritul acestui canon putem aprecia că tocmai Biserica Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei.

Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de la Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, cum bine afirmaţi şi Sanctitatea Voastră, „episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin binecuvântarea acordată reactivării Mitropoliei Basarabiei, nu a făcut altceva decât să restabilească adevărul istoric şi dreptatea canonică ce fuseseră încălcate de atâtea ori prin extinderea necanonică a jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra unei părţi a Mitropoliei Moldovei. O astfel de extindere este, conform canonului 13 al Sinodului de la Cartagina, „nulă” de drept, iar repararea unei nedreptăţi se impune cu necesitate.

Invocarea canonului 59 al Sinodului de la Cartagina este, de asemenea, fără obiect, neavând legătură cu problema în cauză.

Canonul 15 al Sinodului local de la Constantinopol prevede nu numai interdicţia ca un episcop „să nu se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh”, ci şi posibilitatea ca episcopul respectiv „să se despartă pe sine de comuniunea cu Întâistătătorul său”, dacă acesta propovăduieşte un lucru nedrept şi necanonic. Nedreptatea şi lipsa de canonicitate caracterizează tocmai hotărârile Bisericii Ortodoxe Ruse de a extinde şi menţine jurisdicţia sa asupra unei etnii, alta decât cea rusă, în speţă asupra românilor ortodocşi din Basarabia.

Prevederile canonului 16 ale aceluiaşi Sinod, ce interzic numirea de episcopi într-o eparhie al cărei titular este încă în viaţă, n-au fost nici acestea încălcate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin recunoaşterea Prea Sfinţitului Episcop PETRU, ca Locţiitor de Mitropolit al Basarabiei, conform hotărârii organelor canonice ale acestei eparhii. Mitropolia Basarabiei este o altă eparhie decât cea condusă de Înalt Prea Sfinţitul VLADIMIR, căci Înalt Prea Sfinţia Sa, conform normelor canonice, poate avea jurisdicţia numai asupra credincioşilor ortodocşi ruşi din Republica Moldova, atâta vreme cât se supune jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei. În lumina aceluiaşi canon 16 de la Constantinopol şi ca o încălcare a prevederilor acestuia, constatăm cu tristeţe că, de multe ori, în decursul timpului, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Amintim, spre exemplificare, cazul deja menţionat al Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI, obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808, şi cel al Mitropolitului EFREM ENĂCHESCU, înlocuit de Biserica Rusă în 1940 şi 1944, pe când era încă în viaţă. Înalt Prea Sfinţia Sa a fost silit să se refugieze peste Prut, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

La cele de mai sus, rugăm frăţeşte pe Sanctitatea Voastră a lua în considerare canoanele: 8 al Sinodului III ecumenic şi 34 apostolic, în lumina cărora se poate evalua corect decizia Sfântului Sinod al Bisericii Noastre din 19-20 decembrie 1992.

Canonul 8 al Sinodului III ecumenic a reglementat raportul dintre două Biserici surori. Biserica Antiohiei voia, contrar tradiţiei canonice, să-şi întindă jurisdicţia asupra unei etnii diferite ce forma Biserica Ciprului. Sfinţii Părinţi ai Sinodului III Ecumenic de la Efes (431) au socotit nelegală şi necanonică această tendinţă şi au impus respectarea principiului etnic în raporturile dintre Biserici. Acest principiu s-a menţinut în istorie şi mai târziu când, din cauza năvălirii islamice arabe şi apoi otomane, teritoriile jurisdicţionale s-au păstrat intacte pe bază etnică.

În acelaşi sens, se pot înţelege şi prevederile canonului 34 apostolic. Acesta stabileşte modalitatea de conlucrare între „episcopii fiecărui neam” şi se statorniceşte principiul sinodalităţii în cadrul unei etnii bine definite. Se prevede aici ca episcopii fiecărui neam să aibă un Întâistătător al lor, pe care să-l consulte, iar acesta să hotărască împreună cu ei lucrurile mai importante. Acest principiu canonic fundamental în conducerea bisericească ortodoxă s-a perpetuat de-a lungul istoriei, în ciuda tendinţelor imperiale de hegemonie romano-bizantină sau de altă natură, şi el este valabil şi azi în toate Bisericile autocefale, care nu fac abstracţie de realitatea istorică a unui popor sau neam. Aşa se explică faptul că, în majoritatea cazurilor, însăşi titulatura oficială a Bisericilor Ortodoxe autocefale conţine numele etniei sau neamului pe care îl slujeşte Biserica respectivă. De aceea, pretenţiile unei Patriarhii Ortodoxe a unui neam sau popor anume, de a avea jurisdicţie peste ortodocşi de alt neam, care au propria lor Patriarhie, sunt necanonice şi nedrepte, fiind motivate secular-politic, nu spiritual-pastoral.

Sanctitatea Voastră,

Suntem datori să nu uităm că, până nu de mult, atât Biserica Ortodoxă Rusă, cât şi Biserica Ortodoxă Română, au avut de suferit vreme îndelungată din pricina unor stăpâniri lumeşti, fără credinţă în Dumnezeu, care au prigonit pe toţi cei credincioşi şi au impus ura şi dezbinarea între neamuri.

Acum însă, mulţumind Bunului Dumnezeu care ne-a dăruit puterea de a ne elibera de sub această robie potrivnică credinţei, ne revine responsabilitatea de a îndrepta nelegiuirile săvârşite de stăpânirea sovietică atee, care, între altele, a încercat să îndepărteze pe românii ortodocşi din Basarabia şi Bucovina de Nord de fraţii lor de acelaşi neam şi limbă.

De aceea, ne exprimăm încredinţarea că vom găsi la Sanctitatea Voastră şi la Biserica Ortodoxă Rusă înţelegerea necesară cu privire la actul de binecuvântare acordat de Biserica noastră reactivării Mitropoliei Basarabiei.

Considerând că lămuririle de mai sus sunt pe deplin edificatoare pentru a înţelege în mod just, dar şi cu dragoste, drepturile sfinte ale clerului şi credincioşilor din Republica Moldova de a avea legături duhovniceşti cu Biserica Mamă, ne exprimăm dorinţa şi speranţa că relaţiile frăţeşti dintre Bisericile noastre vor continua, spre întărirea Ortodoxiei noastre sfinte.

În spiritul celor de mai sus, suntem gata a continua discuţiile pentru a lămuri problemele şi neînţelegerile şi a dovedi astfel că, în relaţiile dintre două Biserici surori, nu trebuie să domine considerentele vremelnice de până acum, ci comuniunea frăţească a Sfintei noastre Ortodoxii.

Încredinţându-Ne rugăciunilor Sanctităţii Voastre, Vă îmbrăţişăm frăţeşte în Hristos Domnul nostru,

† TEOCTIST,

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

See the english version of this letter:

+ T H E O C T I S T E

PATRIARHCH

OF THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

Aleea Patriarhiei, 2

70526 / BUCHAREST 4

R O M A N I A

His Holiness ALEXEY II,
Patriarch of Moscow and all Russia

No.959/19.05.1993

YOUR HOLINESS,
BELOVED BROTHER IN OUR LORD, JESUS CHRIST,

With brotherly love, We would like to confirm the receipt of Your Holiness’ letter of December 24, 1992 and, at the same time, to express our deep sorrow because of its content. That is so, because Your Holiness regard the Synodal Act of the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church whereby it gave its blessing to the reactivation of the Metropolitan Sec of Basarabia, as an “anticanonical interference into the internal affairs of the Orthodox Church in Moldova”.

Your Holiness! Throughout the centuries, in the consciousness of humankind, in general, and in that of Christians, in particular the universally accepted principle that injustice, abuse and force could never create any lawful right to the perpetrator was permanently observed. Those unjust circumstances can last for centuries, but when the conditions allow for it the historical justice requires that injustice be repaired and truth be restored, together with all the rights deriving from that restoration.

According to that principle, the exercise of the Russian Orthodox Church jurisdiction over the Romanian Orthodox faithful living in Basarabia, during the following periods of time: 1769-1774, 1707-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992 was an unjust and abusive act, both from the point of view of historical reality and of that of canon law principles, since it was the result of various political abuses, which disregarded the historical truth.

According to historical witnesses, the Gospel of Christ has been preached on the territory which Romanians inhabit today, ever since the first Christian centuries. The preaching of the Gospel on this territory took place at the same time with   the   birth   of the Romanian people. Thus, the Romanian people became one of the first Christian people of Europe and that took place long before the Christianization of the Slavs.

Christian life had a permanent continuity on this territory, the Romanian Orthodox faithful always asserting their attachment to the Eastern Orthodox Church.

As soon as historical conditions allowed for it, the Romanian Orthodox faithful were granted the right to elect native bishops. That right, which is based on the canonical tradition of the Church, was demanded insistently from the Patriarchate of Constantinople, particularly by the Romanian Orthodox believers living on both sides of Prut river, which together constituted a Romanian principality known in Europe by the name of the Country of Moldova.

In 1401, the Prince of Moldova asked that the native Metropolitan. IOSIF MUŞAT was recognized by the Patriarchate of Constantinople as the head of the Church administration in that country. By that very act, the Metropolitan See of Moldova was recognized as spiritually assisting a distinct nation, within a well defined territory both geographically and historically. Consequently, according to canonical ecclesiastical legislation, which is different from the one proper to ever changing peoples and empires, nobody would ever have the right to abolish, change or divide into halves a jurisdiction in the area which belongs to a certain authority ever since its foundation and which is canonically acknowledged.

Unfortunately, in the second half of the 18th century, the normal state of things has been interrupted by the occupation of the Romanian land in the Country of Moldova by the Russian armies (l769-1774; 1787-1791). Among the steps abusively taken by the invaders was the brutal interference into the affairs of the Church of Moldova by the appointment, in 1789, to the Metropolitan See of Moldova, as Locum Tenens of a Metropolitan, named Ambrozie, who was of Russian extract ion and who came to Moldova together with the Russian troops.

The annexation had no value and was null by law, because Turkey had no territorial rights over the Romanian land, its power over that territory being only that of suzerainty, and not of sovereignty. Moreover, that annexation was an immoral unfaithful act against the   whole   of   the   Orthodox  Church   as   the   Orthodox  Russia  was abusively   extending   its   domination   over   the   Romanian  Orthodox people living on the land between Prut and Dniester rivers,  who were   staunch   Christians   for   such   a   long   time,   being   closely related  with   those   living   on   this   side   of   Prut   river   and belonging, through their language and culture, to the same nation.

It is true that the recognition of the Romanian   Orthodox    Church   autocephaly    took    place    after    the foundation of   the   Bishopric   of   Chisinau   and   it   refers   to   a territory which did not comprises that bishopric. Nevertheless, there is one thing which must be emphasized in connection to that: in 1448, when the Patriarchate of Constantinople recognized the Russian Orthodox Church as an autocephalous Church,   the Russian Orthodox Church had no jurisdiction over the Romanian Orthodox faithful living in Basarabia.

The annexation of Basarabia  to the  tsarist  empire  and the setting up  of  the  Bishopric  of  Chisinau  did not  mean, as Your Holiness affirm in the same latter “the liberation of Moldova from the Ottoman domination”, but it was just a change from one kind of slavery to an even harsher one. The Turks, at least, nave respected our traditions, language and national specificity. They accepted princes and hierarchs who were born of the same nation with those under their authority. The Russian imperialism, on the contrary, appointed Russian hierarchs to the See of Basarabia without having the consent of the native Romanian clergy and faithful, who formed the great majority of the population. Moreover, the Russian imperialism exerted upon them a merciless process of russification, which was done in various ways.           I

Thus, among the diocesan bishops appointed by the Russian Orthodox Church to the Bishopric of Chisinau, there was only one native bishop who was of the same language with those under his pastoral care. According to the census of 1817, the Romanians represented 86% of all the inhabitants of Basarabia. In 1813, a theological seminary was founded in Chisinau, but even that act, beneficial in theory, became a means whereby both denationalization of the Romanians from Basarabia and their estrangement from their brothers and sisters living on the other side of Prut river were performed. In this context, it is worth noticing that in the beginning, for a while, there was only one Romanian professor out of   the   25 professors teaching at that seminary. The Russian language became the only language used for teaching at the Seminary in Chisinau, as stipulated by the Rule for the Seminaries imposed by tsar NICHOLAS I, in 1840.

At  the same time, the Moldavian monasteries were also submitted to russification by replacing the Romanian with the Slavonic language in the religious services. The Romanian books used for religious services were destroyed, as it happened especially during the rule of archbishop PAVEL LEBEDEV (1071-1882).

That was the tragic situation in Basarabia in 1918, when the peoples of the tsarist empire were able to regain their freedom. We were very upset by Your Holiness’ assertion that “in 1918 Basarabia was occupied by the Romanian army” (Letter of 6 October, 1992). We would only like to remind You that on the 5th of March, 1917 an official telegram was sent from St Petersburg to Chisinau saying   that   “Basarabia   is   no   longer   part   of   the   empire   and therefore from now on everyone may enjoy freedom”. It was in the spirit of that freedom and without the presence of the Romanian army in Basarabia that the sovereign independent state of Moldova organized itself and, later on, carne back to its Mother Homeland, Romania. As a natural consequence, the religious injustice done in 1808 was then repaired, the clergy and the faithful living in Basarabia coming back into the Romanian Orthodox Mother Church.

But the normalization of the religious situation did not last long. In 1940 and then in 1944, after the Soviet troops occupied Basarabia, the Russian Orthodox Church has again abusively and uncanonically imposed its jurisdiction over the Romanian Orthodox faithful living in that ancient Romanian land, without even trying to have a dialogue with the Romanian Orthodox Church. The consequences of that fact are very well known: the destruction or the closing down of most of the churches and monasteries by the occupant Soviet regime, the appointment of a hierarchy foreign to the nation and to the language of the Romanian clergy and faithful living in Basarabia, the dissolution of the Metropolitan See of Basarabia, which was set up by the Romanian Patriarchate, in 1928.

In August 1991, the holy wish of national freedom and dignity created the opportunity for a part of historical Basarabia to become sovereign and independent, under the name of the Republic of Moldova. Therefore, it was natural that the relations with brothers belonging to the same nation and language from Romania be resumed in various ways, including also the religious ones.

But, what causes us a profound sense of sadness is the attitude which the present Metropolitan of Chisinau, Archbishop VLADIMIR shows towards the clergy and the faithful who manifest their legitimate wish to have closer relations with the Mother Church – the Romanian Patriarchate. All those who have sincerely shown such intentions, such as His Grace Bishop PETRU of Balti, together with a large number of priests and faithful have been submitted to a barbarian persecution. His Grace was violently and arbitrarily removed from his residence of Balti. It was for that reason that Bishop PETRU appealed to the Romanian Patriarchate, after complaining to Your Holiness, but with no result.

At the same time, Metropolitan VLADIMTR did not observe his canonical obligation, namely that of not entering in any kind of relations with schismatic groups,   which are separated from the body of the Orthodox Church. Thus, he invited, as guests of honor, in November 1992 two schismatic “hierarchs” from Romania. That attitude flagrantly contradicts the statement which all the Primates of the Orthodox Churches made in Constantinople on March 15, 1992, which stipulates that it is necessary “…that all the local holy Orthodox Churches being in full solidarity with one another condemn these schismatic groups and abstain from all communion with such schismatic groups ‘until they return’ wherever they may be found”.

The religious situation in the Republic of Moldova became even more critical after the decision adopted by the Holy Synod of the Russian Orthodox Church, on October 5, 1992 whereby “the independence of the Orthodox Church in Moldova” was granted. That decision was taken in spite of both the discussion We had had in Constantinople and the appeal We had made to Your Holiness, on April 4, 1992, in which We explained to You that it was “not the right moment to tackle the issue of the Church in Moldova”, a “just assertion” which Your Holiness Yourself agreed with in the letter sent to Us on October 6, 1992.

That is way, in the context of the above-mentioned unilateral decision of your Holy Synod, as well as because of both the anti-Romanian attitude of Metropolitan VLAD1MIR and of the various persecutions exerted against all those suspected to foster relations with their brothers and sisters from Romania, His Grace, Bishop PETRU, who was removed from Balti, after complaining to the Moscow Patriarchate, had to appeal to the Church of his own people. The clergy and the faithful – who were subjected to the same persecutions exerted by Metropolitan VLADIMIR – formed the Diocesan Assembly, and then statutorily reactivated the old Metropolitan See of Basarabia electing His Grace, Bishop PETRU, as Metropolitan Locum Tenens of Basarabia, asking to be under the canonical jurisdiction of the Romanian Orthodox Church. Our Church took notice of and gave its blessing to their decision, acknowledging their autonomy, as requested, as well as the fact that they will continue to follow the old calendar (stile) and the local church traditions.

In Your Holiness’ letter, there are several references to some of the canons which were used in order to support the view of so called    “anti canonical interference of the Romanian Patriarchate) into the internal affairs of the Orthodox Church in Moldova”.

That canon actually specifies the duty of a particular Church of a nation (the Church of Cyprus) to organize itself from the ethnic point of view, independently   of   the   Church of   another nation   (the   Church of Antioch). That canon also stipulates the principle that “no bishop is to take over another diocese, which has never been under his jurisdiction or under that of those who preceded him. And in case someone would take over another diocese and forcibly brought it under his rule, he must give it back to its former jurisdiction, as the Fathers’   canons arc neither to be infringed upon nor to nave,  under the cover of a blessed work,   a sneaking  in of  the pride of this worldly rule”.

It is in the spirit of that canon that we can assert that the Russian Orthodox Church is precisely the one who, due to the well known political circumstances, has taken over jurisdictionally a great part of the ancient Metropolitan See of Moldova, which was founded at the end of the 14th century. The imperialistic annexation (tsarist and then communist) of the Romanian territory in the eastern side of Prut river, from the Polish border down to the Black Sea, could not justify, in any way, the ecclesiastical jurisdictional extension of the Moscow Patriarchate over the jurisdictional territory of the Metropolitan See of Moldova,

Canons 13, 21 and 22 of the Council of Cartages, as well as canon 2 of the Second Ecumenical Council forbid, as Your Holiness also rightly assert, that “the bishop of a certain diocese extend hi s authority over another diocese”. The Holy Synod of the Romanian Orthodox Church, by giving its blessing to the reactivation of the Metropolitan See of Basarabia, did nothing but it restored to it the historical truth and canonical right, which were in so many circumstances infringed upon by the uncanonical expansion of the Russian Orthodox Church over a certain part of the Metropolitan See of Moldova. Such an expansion is, according to canon 13 of the Council of Cartages, “null” by law, and the reparation of such an injustice becomes an absolute necessity.

The reference to canon 59 of the Council of Cartages has no meaning in the context of our discussion here, since it has no connection with the issue concerned.

Canon 15 of the local Council of Constantinople stipulates not only the interdiction for a bishop “to separate himself from the communion with his own patriarch”, but also the possibility that that bishop might “separate himself from the communion with his primate” in case the primate of that Church teaches something unjust and uncanonical. Injustice and canonical non-observance are the characteristics of the decisions as taken by the Russian Orthodox Church, namely to extend and maintain its jurisdiction over a certain nation, other than the Russian nation, i.e., over the Romanian Orthodox faithful living in Basarabia.

Furthermore, the provisions as stipulated by canon 16 of the same local Council of Constantinople, which forbid the appointment of bishops in a diocese where the primate is still alive, were not infringed upon by the decision taken by the Holy Synod of the Romanian Orthodox Church, namely to recognize Bishop PETRU as Metropolitan Locum Tenens of Basarabia, according to the decision taken beforehand by the canonically elected authorities of that diocese. The Metropolitan See of Basarabia is a different diocese altogether from the one headed by His Eminence, Metropolitan VLADIMTR, for, according to canonical principles, His Eminence, as long as he is under the jurisdiction of the Moscow Patriarchate, can have jurisdiction only over the Russian Orthodox faithful living in the Republic of Moldova. In the light of the same canon 16 of the local Council of Constantinople and as a direct infringement upon its principles, we noticed, with much sadness, that many times over the centuries the Russian Orthodox Church has repeatedly appointed bishops in Basarabia, while the legitimate bishops were still alive. We could mention, for example, the already mentioned case of Metropolitan VENIAMIN COSTACHI, who was forced to leave his Metropolitan See in Iasi (Jassy) in 1808, or that of Metropolitan EFREM ENACHESCU, who was replaced by the Russian Church in 1940 and 1944, while he was still alive. As a direct consequence of the Ribbentrop-Molotov Pact, His Eminence was forced to take refuge over the Put river.

Besides  of  what We  have  already  said until  now,   We  would brotherly ask Your Holiness to take into consideration canon 8 of the Third Ecumenical Council and the 34 Apostolic canon, in the light of which one can correctly asses the decision which was taken by the Holy Synod of Our Church, on 19-20 December, 1992.

Canon 8 of the Third Ecumenical Council stipulates the principles which the relationship between two sister Churches should be based upon. The Church of Antioch, contrary to canonical tradition, wanted to extend its jurisdiction over another nation, which made up the Church of Cyprus. The Holy Fathers of the Third Ecumenical Council of Ephes (431) considered that tendency as unlawful and uncanonical and, therefore, stipulated that the ethnic principle in the relations between Churches should always prevail and be observed. That principle remained in force throughout centuries, even later on during islamic Arabic and, afterwards, Ottoman invasions, when the jurisdictional territories were kept intact, as based on the ethnic principle.

The provisions set by the 34 Apostolic canon can be understood in the same sense. That canon stipulates both the way “the bishops of the same nation” should collaborate with one another and also the principle of synodality, within a well defined nation. The above mentioned Apostolic canon stipulates that the bishops of each nation should have a Primate of their own, whom they must consult with, and who is then to take decisions, concerning major issues, together with the rest of the bishops. That basic canonical principle regarding the Orthodox Church leadership became a permanent feature of canon law throughout the centuries – in spite of imperialistic tendencies of Roman-Byzantine hegemony or that of another kind – and it is still valid today in all autocephalous Churches, which do take seriously into account the historical reality of a people or nation. That is why, in most cases, the very title of the autocephalous Orthodox Churches comprises the names of the people or nation, which those Churches serve. Therefore, the claims of a certain Orthodox Patriarchate, belonging to a certain nation or people, to have jurisdiction over the Orthodox faithful of another nation, which have their own Patriarchate, are uncanonical and unjust, for such claims are not spiritually and pastorally motivated, but, on the contrary, based on political and secular reasons.

Your Holiness,

We must not forget that until recently both the Russian Orthodox Church and the Romanian Orthodox Church had to suffer for a long period of time, due to a secularized atheistic authority, which persecuted all the faithful and brought with it hatred and division amongst nations.

But, now, thanks to our Good and Almighty God, Who gave us the strength to liberate ourselves from this faithless bondage, we have the responsibility to repair the atrocities committed by the Soviet atheistic regime, which, among other things, has tried to lead astray the Romanian Orthodox in Basarabia and Northern Bucovina from their brothers and sisters belonging to the same nation.

Therefore, we would like to express our hope that Your Holiness and the Russian Orthodox Church will understand the reason for the blessing which our Church has given to the reactivation of the Metropolitan See of Basarabia.

While hoping that the above-mentioned explanations are sufficiently enough for You in order to rightly and thoughtfully understand the sacred rights of both clergy and faithful in the Republic of Moldova to have spiritual relations with their Mother Church, We express Our wish and hope that brotherly relations between our two Churches will continue for the strengthening of our Holy Orthodox Church.

Hence, we are willing to continue and deepen our discussions on this matter, in order to clarify those points which are still unclear and to solve the disagreement which may still exist between us. It is by so doing that we can prove that the relationships between two sister Churches need be dominated not by those temporary circumstances of recent times, but by brotherly communion, in our Holy Orthodox Church.

We entrust ourselves to Your   Holiness’ prayers, and We brotherly embrace You in Jesus Christ, our Lord.

+ T H E O C T I S T E

PATRIARHCH

OF THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

Ce fel de politica mai fac serviciile romane de informatii?

Ce fel de politica mai fac serviciile romane de informatii? se intreaba generalul Aurel Rogojan.

http://www.cotidianul.ro/ce-fel-de-politica-mai-fac-serviciile-romane-de-informatii-163950/

Ce fel de politică mai fac serviciile române de informaţii?

de Aurel I. Rogojan

 

În concepţia "părinţilor fondatori" ai serviciilor române de informaţii, noilor structuri informative ale sistemului naţional de securitate li s-a pus condiţia să fie "echidistante politic".
În accepţiunile generoase ale limbii române, "echidistanţa" se înţelege ca fiind menţinerea aceleiaşi atitudini, egale, faţă de toate ideile, mişcările şi formaţiunile eşichierului politic. În sensul că toate sunt emanaţia unor grupuri ale comunităţii şi au parte de acelaşi tratament în ceea ce priveşte acţiunile ori inacţiunile lor, cu impact în planul securităţii naţionale.
Din păcate, însă, "echidistanţa politică" a fost interpretată şi aplicată, cel puţin într-o primă etapă, ca "rezervă" sau "abţinere" faţă de ceea ce fac sau se întâmplă în partidele politice.
Cu o asemenea eroare conceptuală la geneză, serviciile au intrat pe un drum care nu a dus decât în bezna unor impardonabile confuzii.
A te situa la aceeaşi "distanţă" faţă de partidele din coaliţia de putere, de partidele din opoziţie, dar şi de partidele extremiste, antinaţionale sau cele care atentează făţiş împotriva Constituţiei, nu poate fi decât o viziune tembelistă a unora care au plăcerea de a pescui în ape tulburi.
În primul rând, legiuitorul, prin primul articol al Legii nr. 51 din 26 iunie 1991 privind siguranţa naţională a României, obligă sistemul informativ secret să cerceteze premisele stabilităţii politice şi să furnizeze informaţiile necesare "menţinerii stării de echilibru şi stabilitate politică, economică şi socială".
Stabilitatea politică este, în primă şi ultimă instanţă, rezultatul jocului actorilor scenei politice. Pe cale de consecinţă, ce se întâmplă pe această scenă trebuie atent observat. Altfel, surprizele nu vor întârzia să apară.
Din motive lesne de înţeles, serviciile diplomatice şi, deopotrivă, sau mai cu seamă, cele secrete ale statelor care au interese în România, monitorizează mediul politic şi-i cultivă pe cei care le pot veni în întâmpinare.
Suntem martori, de câteva zile, la o agitaţie politică mai specială în interiorul Partidului Social Democrat, al cărui membru de vază şi preşedinte al Senatului este pe cale să fie exclus din partid. Picătura care a umplut paharul este o vizită a acestuia în SUA. Despre contactele realizate la Washington cunoaştem doar ce ne-a comunicat cel implicat, cu sau fără concursul unor agenţii de presă.
Personajul în cauză a făcut vizite şi la Moscova. În calitate de candidat la funcţia de preşedinte al României. Acolo, după cum a reieşit din descifrarea comunicărilor diplomatice (şi nu numai!) codate, s-a pus la "totala dispoziţie". Numai că nu a fost să fie primită oferta.
Aşadar, dacă avem în vedere chiar şi numai această recentă turbulenţă politică, nu se poate să nu observăm că serviciile speciale, ale tuturor părţilor implicate, nu au cum să fie echidistante. Ar fi impotriva raţiunilor majore de securitate naţională. A lor, dar şi a noastră.
"Stofa de trădător" a candidatului la excludere din Partidul Social Democrat, evaluată de Ion Iliescu, a cărui expertiză în materie este mai presus de orice îndoială, nu se poate să nu fi fost măsurată de croitorii câtorva servicii în căutare de specimene rare. Un specimen rar dă bine în panoplia de trofee, atât a spionajului, dar şi a contraspionajului.
Pe vremurile prunciei noilor servicii ale securităţii naţionale, regretatul senator (PUNR) Radu Ceontea povestea cum un director de serviciu apărea şi se strecura ca o nălucă pe culoarele primului parlament postdecembrist, vânturând un top de documente pentru dornicii să înregistreze un partid naţionalist. După ce a înţeles miza proiectului, senatorul a făcut remarca : "(...), cred că tu ar trebui să ştii cel mai bine că dacă se va înfiinţa acest partid, el va fi un fluture pe lampa rusească". Era un proiect care, odată devenit funcţional, i-a servit pe tavă Moscovei pe toţi cei care aspirau la deplina reîntregire naţională.
O bună vreme, partidul în cauză a fost în afara celebrului principiu al echidistanţei politice. La începuturile sale a fost prea mult răsfăţat, pentru ca după aceea să intre sub tirul operaţiunilor speciale secrete de compromitere şi destructurare. Operaţiuni de sorginte autohtonă, dar cele mai consistente şi distrugătoare de sorginte externă. Şi cum partidului respectiv i s-au pus etichetele ameninţătoare ale şovinismului, antisemitismului şi totalitarismului, s-au creat tot atâtea motive de apariţie a mişcărilor şi reacţiilor adverse, dar şi de punere a României la colţ.
Consecinţa: astăzi, când filonul naţional, chiar cel radical, ar trebui să prindă, atât cât este necesar, din vântul favorabil, el ne apare compromis între "dragostea" sau ostilitatea serviciilor de aici şi de aiurea, care s-au interferat în mascarada politicii dâmboviţene.
Această paralelă în timp este un avertisment. Lipsa vigilenţei şi intransigenţei politice în partidele politice din România (cu excepţia partidelor maghiarilor) este o greşeală care le vulnerabilzează şi le pune la îndemână aventurierilor politici, care le folosesc pentru atingerea unor scopuri exterioare intereselor naţionale.
Altfel nu aş putea găsi explicaţie faptului că preşedintele în funcţie al unui partid este chemat la ordine cu dosarul de ofiţer acoperit sau că trădarea cunoscută a altuia este ascunsă sub muşama.
O astfel de politică a securităţii naţionale nu este decât un factor major de insecuritate.
Războaiele agenţilor secreţi infiltraţi în partide nu sunt decât expresia la vedere a bătăliei subterane dintre înaltele patronate ale agenţilor. Victima sigură: România.
Şi, din astfel de motive, întreb: "Ce fel de politică mai fac serviciile române de informaţii?!".

Accesări: 

Aurel I. Rogojan
Publicat Marţi, 15 noiembrie 2011

Tradarea de tara a facut ca Romania sa ajunga o colonie

http://www.cotidianul.ro/tradarea-de-tara-a-facut-ca-romania-sa-devina-o-colonie-193547/

Mihai Goţiu, jurnalist de investigaţii:
"Trădarea de ţară a făcut ca România să devină o colonie!"
Acasă » Interviu




Care este soarta unui jurnalist de provincie neînregimentat, care nu vrea să trăiască din „firimiturile” vreunui baron local, indiferent de culoarea politică a acestuia?

E greu, trebuie să strângi din dinţi şi să încerci să rezişti până la capăt în perioada asta nu tocmai fericită, când presa a fost o zonă foarte afectată de criză şi bătălia politică. E greu să rezişti, să ai coloană vertebrală... Eu zic că am mers bine şi dacă am rezistat până acum, în aceste condiţii, sunt convins că va fi mai bine în viitor. Iar faptul că „baronii locali” există peste tot, mai ales în provincie, nu face decât să-mi dea de lucru.

Ai trecut peste faza cu sucu’, berea, păpica la sindrofii şi pliculeţul la buzunar în diverse ipostaze. Cum ai rezistat?

Foarte simplu, acum mai bine de zece ani, când am început să fac jurnalism de investigaţie mai aprofundat, cred că materialele pe care le-am scris şi mesajele pe care le-am transmis au dat de înţeles că nu este cazul să vină cineva cu pliculeţul la mine. Am aflat la un moment dat, în urma unei anchete, că mă căuta un fost baron local, actualmente preşedintele unei federaţii sportive internaţionale, să-mi dea pliculeţul. Ce să-i faci, n-a fost să fie, nu m-a găsit atunci... he, he! Era vorba de Marius Vizer, ce să ne mai ascundem după deget?! Supărare mare că omul lui nu m-a găsit, dar eu cred că a fost spre binele lui că nu m-a găsit atunci! În rest, cred că un jurnalist îşi face treaba atunci când transmite un mesaj destul de clar că nu poate fi „apelat”, iar riscul de a fi deturnat este două ori mai mare decât cel al apariţiei articolului.

Ai demarat în ultima perioadă o serie de anchete privind devalizarea resurselor vitale ale României. În mare, dezbaterile publice s-au canalizat pe Roşia Montană, gazele de şist - Bârlad, Roşia Poieni... Se pare - ceea ce bănuiam de mult şi fără să folosesc cuvinte mari - că „sediul materiei” este cedarea pe nimic a tuturor resurselor ţării, cu complicitatea serviciilor de informaţii...

Există o lege a tăcerii în presă, se ştiu multe lucruri, există o grămadă de informaţii pe care foarte puţini le fac publice. Într-adevăr, la nivelul percepţiei opiniei publice, e „la modă” Roşia Montană. S-a atras de atâtea ori atenţia că Roşia este doar vârful de lance, proiectele fiind mult mai multe, aproape toţi Apusenii fiind „acoperiţi” şi nu doar Apusenii. Avem Baia Mare, ajungem la Arad, apoi Caraşul... e vorba de o întreagă strategie de vânzare pe doi bani a resurselor naturale ale României, pe de altă parte - nu mi-e frică s-o spun - trădarea de ţară a făcut ca România să devină o colonie. Cineva, bazându-se pe câţiva baroni locali care iau firimituri, profită la maximum de resursele naturale ale unei ţări. Ba mai mult, se ajunge inclusiv la înstrăinarea terenurilor agricole, o altă resursă vitală.

Cum suntem măcinaţi mărunt?

Pot spune că anul de pornire a fost 1995 şi personajul în jurul căruia se învârt multe dintre aceste afaceri este Frank Timiş. Deloc întâmplător, în 1995 el punea primele „balize” atât pe Roşia Montană, pe Certej, în domeniul aurului, însă trecea şi în partea cealaltă, obţinând şi licenţele pentru gazele de şist de la Bârlad. Le-a vândut apoi în 2011 către Chevron prin Regal Petroleum. Nu poţi să nu te-ntrebi cum e posibil ca un individ urmărit, condamnat pentru trafic de stupefiante în Australia, ajunge să deţină informaţii-cheie în toate domeniile ce ţin practic de siguranţa naţională. Când vorbim de aur-argint, de gaze de şist, de metale şi materiale rare, nu mai putem discuta de o scurgere accidentală de informaţii! Logic, totul s-a oferit de către cel sau cei care au centralizat informaţiile la vârf!

De unde atâtea firme canadiene „strategice”?

Schema e un pic mai complexă; majoritatea acestor firme sunt listate în Canada şi sunt subsidiare ale unor firme-mamă, cu acelaşi nume, înmatriculate în paradisuri fiscale bananiere. E o întreagă încrengătură, nici Fiscul american n-a reuşit să le pună cap la cap. Pe de-o parte, există firme din Barbados, din Cayman, Insulele Virgine şi-aşa mai departe, iar pe de altă parte, ele sunt listate cu acelaşi nume la Bursa din Canada. Alegerea Canadei ca loc de funcţionare a firmelor miniere, de fapt e vorba doar de sediul administrativ, e pentru că acolo nu există lege care să reglementeze funcţionarea acestor companii în afara ţării. La începutul lui 2010, 60% dintre companiile miniere erau înregistrate în Canada şi ele deţineau peste 40% din totalul exploatărilor din lume. De ce au „puişori” în paradisuri fiscale? E foarte simplu, acolo dispare profitul! O să vezi că există un Deva Gold cu sediul în Deva, dar mai există un Deva Gold cu sediul în Barbados, practic o subsidiară a European Goldfields, preluat de Eldorado Gold, care e acum deţinătorul a 80% din proiectul de la Deva. La fel cum există un Gabriel Resources (care deţine 80% din proiectul RMGC de la Roşia Montană) la Toronto, un Gabriel Resources în Insulele Jersey şi unul în Barbados.

Vorbim acum de reprezentanţi ai statului român care au aruncat o firmă „momeală” gen Minvest, care va dispărea cu totul în firma investitorului „strategic”... Dincolo de teoria conspiraţiei, se pare totuşi că asasinii economici există şi sunt pe ultima sută de metri...

În ecuaţie apare Barrick Gold, care preia tot mai multe procente din exploatările aurifere, concern aflat şi în culisele încercării de preluare a Cuprumin. Are în România trei firme pe care le controlează; Carpathian Gold, Valhalla, Samax... sunt preluate deja teritorii imense în Hunedoara, la Rovina, Cireşata şi Colnic - ultimele două denumiri de dealuri de fapt. Există şi neconcordanţe, să nu le spun altfel, între ceea ce ne prezintă Agenţia Naţională a Resurselor Minerale şi licenţele de explorare şi exploatare prezentate de aceste firme pe propriile site-uri oficiale. Avem cazul Băişoara, lângă Cluj, despre care RMGC nu ne spune nimic, dar care apare cu licenţă de explorare pe site-ul ANRM! Neconcordanţe existau şi pe site-ul European Goldfields - tot a lui Frank Timiş, practic „frăţiorul” RMGC (Gold Corporation) -, preluată de Eldorado Gold la începutul acestui an, beneficiara contractului de la Certej. Acţionar important de la sfârşitul anului trecut la European Goldfields e emirul din Qatar, cel căruia, pe 29 iulie, după anunţarea rezultatului referendumului, Băsescu îi... transmitea salutări prin intermediul corespondentului Al Jazeera... În ceea ce priveşte legalitatea acordului de mediu primit, mie mi se pare cel puţin dubios faptul că o agenţie regională a ajuns să dea avize de mediu pe un proiect de interes naţional.

Putem întocmi o hartă a secătuirii resurselor vitale ale României?

Încercăm! Tot în Alba, lângă Roşia Montană, se derulează un al doilea proiect, la Bucium, pentru care există licenţă de exploatare. Un alt proiect este la Băişoara, în Cluj, unde există deocamdată doar licenţă de explorare. Astea ar fi ale RMGC-ului. Vine apoi Eldorado Gold, despre care v-am vorbit ceva mai devreme, care a preluat European Goldfields; ei au exploatarea de la Certej... toate le au în judeţul Hunedoara. Au concesionat acolo 59 de kilometri pătraţi, apoi au în jurul oraşului Brad concesiune de 338 de kilometri pătraţi, sub numele de New Brad, şi o alta, New Deva-Muncel, o concesiune lângă Deva, de 137 de kilometri pătraţi. Deci ei au concesionat o treime din judeţul Hunedoara! După care apare Carpathian Gold, cu explorare la Rovina, tot în Hunedoara...

Carpathian e o firmă listată la bursă, în spatele căreia se află de fapt Barrick Gold. Tot Barrick mai e implicat în Transilvania Minerals, care, în asociere cu Valhalla, au licenţă de explorare în Arad (Bratosin) şi Caraş-Severin. Însă la ANRM nu mai apare nimic despre Severin! În Maramureş apare exploatarea deşeurilor din iazurile de decantare cu nişte firme ruseşti pe care încă n-am apucat să le verific. Apoi Băiţa, în judeţul Bihor, unde apare o licenţă de explorare pentru un zăcământ mixt care conţine şi aur şi argint, dar şi metale şi materiale rare.

Care este legătura cu gazele de şist?

Sunt două legături. Prima e numele lui Frank Timiş, care a preluat practic aurul Apusenilor prin cele două proiecte care sunt într-un stadiu avansat - Roşia Montană şi Certej - şi gazul de şist de la Bârlad, vândut acum Chevron-ului. Se pare că deja şi-a vândut toate afacerile din România până la urmă... A doua ţine de aceeaşi ”reţetă” de tip colonialist de exploatare a resurselor naturale ale ţării.

Unde duce reţeaua după intermedierile şi „vânzările succesive” ale lui Timiş?

Din informaţiile mele, merg către fosta reţea de Securitate...

Fosta şi actuala reţea... oare în mâna cui o fi, a lui Antonescu?

Ha, ha... parcă nu se ştie?! Dar în poveste apare şi Arpad Paszkany... Cine sunt acţionarii şi principalele nume din spatele firmelor „canadiene”? Pe de-o parte sunt firme miniere - cum e de exemplu Newont-ul sau Barrick sau Benny Steinmetz Group (BSG), cu exploatări în Sierra Leone -, iar pe de altă parte sunt „greii” de pe Wall Street: John Paulson, Tomas Kapplan, George Soros, principalii jucători la bursă pe minele de aur. BSG are o legătură cu Videanu de pe vremea când era primar, au dezvoltat un mare proiect imobiliar, Planorama, în Capitală, nu ştiu dacă e finalizat nici până astăzi.. Asta ar fi o filieră... Revenind la Barrick, ei au investit mai mult în acţiuni ale firmelor ce se ocupau cu aurul în România, după ce, anul trecut, pe 14 iulie, s-a primit acordul pentru descărcarea de sarcină arheologică pentru Cârnic (Roşia Montană). După patru zile Barrick cumpăra masiv acţiuni. La Carpathian a cumpărat 9% cu posibilitatea de a-şi mări pachetul. Preşedintele Barrick Gold este Peter Munk, unul dintre principalii acţionari la TriGranit, care-l are ca asociat şi administrator în România pe Arpad Paszkany. Au fost şi fotografiaţi amândoi la inaugurarea Polus Center din Cluj.

Arpad Paszkany cel reevaluat de Băsescu?!

Da, dar să nu uităm că tatăl său, tot Arpad, făcea parte dintr-un grup din care mai făceau parte un domn Voiculescu, un domn Columbeanu-tatăl, un domn Demian Şandor, şeful TriGranit care, înainte de 1989, avea nişte ocupaţii similare în Ungaria cu cei pe care i-am enumerat până acum în România.

Înseamnă că Irinel Columbeanu-fiul nu şi-a făcut averea vânzând telefoane în faţă la Inter...

Şi Paszkany spune că şi-a făcut avere din bişniţă cu deodorante...

Mai era unu’ Cataramă, care zicea prin anii 90’ că s-a pricopsit după ce vânduse vreo şase motociclete...

He, he...

Se mai simplifică lucrurile... Înţelegem de ce funcţionează atât de bine Diktatul axei Bruxelles -Washington...

Pot da doar o parte din informaţii, pentru că mai am o parte în verificare. Acte prin care se vede cum firme de lobby şi public-relation din New York recomandă companiei Gabriel Resources să lucreze cu nişte firme germane, una producătoare de cianură, alta specializată în închiderea minelor, pentru a se obţine sprijinul ambasadorului Germaniei în România.

Aceste fiind zise, mai avem ceva de făcut când Serviciile au luat-o „pe arătură”?

Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne opunem, aşa cum s-a întâmplat în cazul Roşia Montană. Foarte multă lume e acum disperată şi demoralizată după acest aviz de mediu de la Certej, dar trebuie continuată lupta în justiţie şi mai ales pentru aplicarea hotărârilor judecătoreşti. Povestea de la Roşia era terminată de mult dacă se respectau hotărârile definitive şi irevocabile...

Dar mai avem judecători neşantajabili cu dosare din arhiva SIPA?

Da, mai avem şi oricum, până la urmă, presiunea publică din România a oprit o lege specială de expropiere în favoarea companiilor miniere care trecuse de Senat şi ar fi trebuit să fie votată încă de anul trecut în Camera Deputaţilor. Peste 100.000 de semnături şi fiecare deputat contactat (mail, telefon etc.) şi avertizat de zeci, sute, mii de cetăţeni din colegiilor lor că dacă votează legea se vor „arde” definitiv, uite că i-a oprit, cel puţin până la ora la care vorbim. Uite că nici la Certej n-au toate proprietăţile pe care ar trebui să-şi desfăşoare proiectul. Oricum, oamenii de acolo, care se opun, trebuie să ştie că vor fi sprijiniţi de cei din societatea civilă care au luptat şi până acum la Roşia Montană, de la profesori universitari şi academicieni până la (nu în ultimul rând) he, he... membri ai galeriilor de fotbal.

Nu ţi-e un pic frică, sau mai bine zis, ai ce pierde din toată povestea asta? Cum stai cu declaraţia de avere?

Am o maşină de litraj mic căreia i-au tăiat de trei ori cauciucurile până acum. A fost şi atacată cu ouă la Roşia Montană de agenţii de pază de la RMGC - nu ştiu ce i se poate întâmpla mai mult, că e o maşinuţă de 1,2, acum i s-a spart şi toba, dar ”opera” asta din urmă îmi aparţine, pe drumurile din Roşia. Despre conturile mele, dacă găsesc hackerii ceva prin ele, îi felicit, măcar să-mi spună şi mie c-am avut ceva. Oricum, mai bine te lipseşti de orice ban numai să vezi ceva unic în lume. În Muntele Cârnic, sub pământ, ce vor ăştia să distrugă... să-ţi imaginezi doar peşterile din Moria, din ”Stăpânul Inelelor”. Ei, aşa ceva există în realitate! De la galeriile romane şi până la exploatările recente, închipuie-ţi camerele cu coloane pe 24 de etaje. Şiruri, şiruri de coloane şi de camere, şi labirinturi... Ca înălţime sunt câteva blocuri turn unul peste altul.. E un palat interior. Aşa ceva nu există nicăieri în lume!
Accesări:
Marcel Bărbătei
Publicat Vineri, 07 septembrie 2012