Unirea Principatelor Romane- Dubla algere a lui Alexandru Ioan Cuza

 In aceasta postare voi prezenta cateva pagini din Istoria Romanilor, referitoare la unificarea din secolul XIX a doua dintre teritoriile locuite de romani, Moldova si Muntenia. Postarea va cuprinde 3 titluri:

                    I. PERIOADA PAŞOPTISĂ (1848-1856) ŞI DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE (1856-1866)


-Conventia de la Balta Liman si Activitatea Emigratiei Romane (1849-1856).
-Problema Românească, Problemă Europeană.
-Adunările AD-HOC (1857).
-Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858).
-Dubla Alegere a lui Al.Ioan Cuza.


                    II. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA ( 1859-1866)

-Acţiunea Politică şi Lupta Diplomatică pentru Recunoaşterea Unirii Depline (1859-1861).
-Domnul şi Adunarea Electivă, Două Forţe Opuse în Opera de Edificare a României Moderne.
-Guvernul Mihail Kogălniceanu (1863-1865). Secularizarea Averilor Mănăstireşti. Legea Rurală. Lovitura de Stat din 2 Mai 1864.


                    III. EPOCA MARILOR REFORME 


-Domnia Autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza. Marile Reforme: Legea Electorală, Legea Rurală, Legea Instrucţiunii, Codul Civil.
-Anii 1865-1866. Declinul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi Îndepărtarea sa la 11 Februarie 1866.
-Rolul Istoric al lui Alexandru Ioan Cuza şi al Generaţiei Paşoptiste în
 Înfăptuirea Unirii şi a României Moderne.   




( Comentariu adaugat pe 12 ianuarie 2012 -Va urma şi lecţia numită 

PRINŢUL STRĂIN ŞI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866.  )

                     IV.  PRINŢUL STRĂIN ŞI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866

-DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN LA PRINŢUL STRĂIN.
-PRELIMINARIILE ŞI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866.
-PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ , PRINCIPII, SISTEM ELECTORAL. 



Comentariu adaugat pe 25 ianuarie 2014- vedeti si ultima mea postare, cu pozele unor documente importante pentru aceasta perioada a Romaniei. Poza Monitorului oficial in care s-a anuntat dubla alegere, declaratiile lui Cuza, recunoasterea Dublei Alegeri si a Unirii de catre Puterile Garante si de catre Poarta Otomana:
http://andradadaciana.blogspot.com/2014/01/155-de-ani-de-la-dubla-alegere-lui_24.html




De aici începe prezentarea pe larg a subiectelor:




I. PERIOADA POSTPAŞOPTISTĂ (1848-1856) ŞI DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE(1856-1866)


-Conventia de la Balta Liman si Activitatea Emigratiei Romane (1849-1856).
-Problema Românească, Problemă Europeană.
-Adunările AD-HOC (1857).
-Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858).
-Dubla Alegere a lui Al.Ioan Cuza.

1. CONVENŢIA DE LA BALTA LIMAN ŞI ACTIVITATEA EMIGRAŢIEI ROMÂNE (1849-1856)
  
    Înăbuşirea revoluţiei, reinstaurarea domniilor regulamentare nu au pus capăt mişcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumătatea anului 1849. În vederea reprimării acestor acţiuni, a fost folosită forţa armată, s-au constituit comisii speciale pentru urmărirea şi anchetarea celor implicaţi în acţiunile politice ale anului anterior. A fost asfel instituită o Înală curte criminalistică, la 18 aprilie 1849, pentru judecarea celor arestaţi, şi s-a interzis, printr-un firman al sultanului, intrarea în ţară a unui număr de 34 de revoluţionari.       Plecaţi din cele două Principate, exilaţii români s-au împrăştiat în întreaga Europă: Paris, Viena, Londra, Constantinopol, Triest sau Brussa. ,,Ei îşi asumau o sarcină de mare responsabilitate-aceea de a călăuzi poporul la luptă, în ceasul deşteptării."
    Dar cele două puteri, suverană şi ,"protectoare", în dezacord cu interesele poporului român dar arogându-şi dreptul de a dispune de soarta acestuia, încheiau la Balta Liman- în primăvara anului 1849- o Convenţie, valabilă pe termen de şapte ani, care ştirbea grav suveranitatea Principatelor.
    În cuprinsul ei se modificau substanţial unele prevederi ale Regulamentelor Organice, hotărându-se:
-domitorii celor două ţări române, consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman, erau numiţi direct de către sultan, cu acordul puterii "protectoare"(Rusia) pe timp de şapte ani;
-Adunările obşteşti ordinare şi extraordinare se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau de Divanuri ad-hoc, formate din boierii cei mai notabili şi mai demni de încredere.
-Staţionarea în Principate a 25.000-30.000 de soldaţi pentru fiecare din cele două ţări, până la "restabilirea liniştei", era prelungită.
 -În baza Convenţiei, au fost numiţi domni pe perioada stabilită: Barbu Ştirbey, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova.
    Împotriva celor decise la Balta-Liman, emigraţia română a adresat un protest Adunării Naţionale a Republicii Franceze şi, din iniţiativa lui C.A.Rosetii, s-a constituit la Paris, la începutul lunii iunie 1849, Comitetul Democratic Român.
    În aceeaşi direcţie, Nicolae Bălcescu sosea în capitala Franţei pentru a concentra activitatea emigraţiei revoluţionare române.
Grupată în jurul revistei ,,România viitoare", emigraţia română considera revoluţia europeană generală drept singura cale pentru înfăptuirea statului naţional român. Penteru pregătirea ei, în iulie 1850, la Londra a fost constituit Comitetul Democratic European condus de Giuseppe Mazzini. Organizarea revoluţiei române era încredinţată unui Comitet cu sediul la Paris, deviza ei fiind: Dreptate! Frăţie! Unitate!. Foile volante răspândite în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania conţineau apeluri la unitate şi proclamaţii revoluţionare. Data de 13 iunie, a noii revoluţii, se estima a coincide cu expirarea mandatului preşedintelui francez, Ludovic Bonaparte când, din Franţa, revoluţia urma să se extindă în toată Europa.
    Dar, desfăşurarea evenimentelor a luat un alt curs. La 2 decembrie 1851, printr-o lovitură de stat, acesta s-a proclamat preşedinte pe viaţă şi apoi împărat sub numele de Napoleon al III-lea. Curtea de la Viena abroga, la 31 decembrie 1851, constituţia proclamată la 4 martie 1849. Nu peste mult timp, la Palermo, se stingea din viaţă, la 28 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu.
    În fine, declanşarea în cursul anului 1853 a conflictului armat între Imperiile Rus şi Otoman, îndeobşte numit al Crimeii, a avut importante consecinţe pe plan european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa şi Anglia. Înfrângerea Ţarului a creat perspectiva unui nou echilibru european, care să îngăduie abordarea problemei româneşti ca problemă europeană. Este, în această direcţie, meritul marilor personalităţi paşoptiste care au acţionat concertat, atât în ţară cât şi în străinătate, în sensul unei noi tactici de luptă. Cum o nouă revoluţie europeană, nu se mai putea realiza, rămânea ca fiecare dintre popoarele oprimate să îşi aleagă, singur, calea spre unitate şi dezrobire.
    Începutul Războiului Crimeii a transformat Ţările Române în teatrul de desfăşurare a unor mari operaţiuni militare urmate de perioade lungi de ocupaţie. Trupele ruse, sosite aici în iulie 1853, erau obligate să părăsească Principatele, în aprilie 1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane şi austriece, acestea din urmă prelungindu-şi şederea până la 30 martie 1857.

  2. PROBLEMA ROMÂNEASCĂ, PROBLEMĂ EUROPEANĂ:

    Atâta vreme cât propaganda prounionistă era sânjenită în Principate, emigraţia politică română şi-a concentrat toate eforturile pentru captarea interesului diplomaţiei europene şi a opiniei publice internaţionale.
    Încă din fazele preliminare ale Congresului de la Paris, din 1956, reprezentantul Franţei a abordat problema unirii celor două Principate. Noul stat ar fi format o barieră naturală în calea expansiunii Rusiei ţariste şi ar fi apărat, în acelaşi timp, integritatea Imperiului Otoman.
    La aproape un an de la retragerea trupelor ţariste din Ţările Române cei doi domni îşi recuperau tronurile la sfârşitul lunii septembrie 1854: Barbu Ştirbey, în Ţara Românească, a manifestat o atitudine defavorabilă mişcării unioniste sperând să obţină o noua candidatură la tron. În Moldova însă, Grigore Alexandru Ghica a înlesnit editarea unor publicaţii ca "România literară" şi "Steaua Dunării", cu rol important în pregătirea spiritelor pentru Unire, în formarea conştiinţei naţionale.
    În acelaşi timp, s-a militat pentru conştientizarea opiniei publice şi atragerea unor personalităţi europene precum Împăratul Napoleon al III-lea, contele Walewski, ministrul de externe al Franţei, premierul englez Palmerston. Porţii Otomane i-au fost trimise repetate memorii de protest în care erau înfăţişate realităţile româneşti şi dorinţa unanimă de înfăptuire a statului naţional. Au fost antrenate în sprijinul acestei idei şi spiritele alese ale vieţii publice şi culturale europene, între care s-au remarcat Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillant şi mulţi alţii, care au pledat cu căldură pentru cauza noastră.
    Publicaţiile presei europene a timpului ilustrează solidaritatea opiniei publice cu cauza nobilă a poporului român. Astfe, când Congresul de Pace de la Paris şi-a început lucrările, problema românească avea deja anvengură europeană. Reprezentanţii Marilor PUteri s-au pronunţat însă în conformitate cu interesele lor. Astfel, Franţa a cerut înfăptuirea Unirii sub un principe străin; Rusia a susţinut-o, dar cu dorinţa dezbinării concertului european, iar Prusia şi Sardinia, din raţiuni care priveau propriile lor obiective politice; Anglia nu s-a pronunţat, lăsând problema deschisă. Împotriva Unirii au fost, de la început, din motive lesne de înţeles, Poarta şi Austria. Ca urmare, la sugestia puterilor favorabile Unirii, Congresul a hotărât ca statutul Principatelor să fie stabilit prin consultarea locuitorilor din cele două ţări. Poarta trebuia să se îngrijească de convocarea în cele două Principate a unor Adunări ad-hoc care urmau să exprime dorinţa românilor în chestiunea Unirii, nici una dintre puteri neavând dreptul să intervină cu forţa armată decât în urma unui acord general între ele. În continuare, prin Tratatul de Pace încheiat la Paris, la 30 Martie 1856,
-Principatele Române rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar treceau, totodată, sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare;
-se stabilea libertatea de navigaţie pe Dunăre şi se hotăra crearea unei noi Comisii permanente, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane;
-se înapoiau Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad, ce au constituit, timp de douăzeci de ani, un permanent subiect de animozitate între Rusia ţaristă şi Principate. 
-Se statua întrunirea la Bucureşti a unei Comisii alcătuită din reprezentanţii celor şapte Mari Puteri, pentru a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri care priveau reorganizarea lor.


3. ADUNĂRILE AD-HOC (1857)

    Anii 1853-1858 s-au arătat hotărâtori şi în plan intern. Paşoptiştilor moldoveni, cărora li se interzisese de către domn să susţină cauza statului naţional român, li se vor adăuga şi cei munteni, reîntorşi, masiv, în ţară, spre sârşitul domniei lui Barbu Ştirbei.
    În ambele Principate, conducătorii mişcări unioniste s-au organizat în câte o formaţiune politică denumită "partida naţională". După ce în Moldova şi în Ţara Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forţelor social-politice ale societăţii să fie reprezentate.
    La expirarea perioadei de domniei a lui Grigore Al. Ghica şi a lui Barbu Ştirbei, Poarta a desemnat drept caimacami (locţiitori de domni) pe Teodor Balş şi apoi pe Nicolae Vogoride, în Moldova, şi pe Alexandru Ghica în Ţara Românească.
    Alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei au fost falsificate de caimacamul N.Vogoride, cu sprijinul direct al consulului Austriei la Iaşi. În contextul reacţiei stârnite de această situaţie, demisia pârcălabului de Galaţi, Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat un act cu puternic răsunet intern şi internaţional. Puterile favorabile Unirii au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta. Problema românească era pe punctul de a provoca un conflic european. Pentru a se evita acestă situaţie era necesară intervenţia Angliei care, după Congresul de la Paris, se arătase potrivnică Unirii.
    În august 1857, împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Anligiei s-au întâlnit la Osborne. S-a ajuns la un compromis în virtutea căruia Anglia consimţea la anularea alegerilor falsificate; în schimb, Franţa renunţa să sprijine Unirea deplină a Principatelor sub un principe străin şi se declara doar pentru o simplă unire legislativă. Poarta a fost nevoită să accepte noua consultare care a asigurat victoria deplină a unioniştilor în ambele Principate.
    Lucrările Adunărilor s-au deschis în septembrie 1857. Pentru prima oară erau aleşi şi deputaţi ţărani, chiar dacă ei se aflau în minoritate în raport cu boierii. Pentru prima oară în istoria ţării, toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe într-o chestiune crucială pentru viitorul României. În zilele de 7-8 octombrie /19-20 octombrie Adunările ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti au votat Rezoluţii asemănătoare, exprimând unanim voinţa lor de unire. Celelalte dorinţe erau neutralitatea, autonomia, prinţul străin şi Adunarea reprezentativă. Prezenţa deputaţilor pontaşi a adus în discuţie desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea. Cum în rândul "Partidei Naţionale" se aflau şi numeroşi mari proprietari funciari, al căror vot favorabil unirii era foarte necesar, rezolvarea acestor din urmă cereri a fost amânată. Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti s-a pronunţat pentru aceleaşi deziderate.


4. Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858). 
Cererile celor două Adunări, cuprinse într-un Raport al puterilor europene, au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante întrunite în Conferinţa de la Paris, din 10/22mai-7/19 august. Înţelegerile asupra celor două convenite au fost incluse într-o Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor. Fără să ţină seama de dorinţele formulate în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată.
    Statutul astfel rezultat urma a se numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar cu excepţia a două instituţii cu adevărat unice-Comisia centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele mai înalte foruri legislative şi juridice, ambele cu reşedinţa la Focşani, în cele două ţări ar fi trebuit să funcţioneze domni, adunări şi guverne separate. Spre a fi cât mai aproape de adevăr, este necesar să spunem că textul Convenţiei nici nu incuraja, dar nici nu descuraja "Partida Naţională" din cele două ţări în aspiraţia ei spre Unire, întrucât nicăieri nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate trebuiau să fie persoane separate. Era astfel deschisă calea unei acţiuni îndrăzneţe, care ne-ar fi putut deschide perspectiva imediată a atât de doritei uniri depline: alegerea aceluiaşi domn atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti.
    Convenţia de la Paris stipula o serie de principii importante, precum abolirea privilegiilor şi a monopolurilor, şi obliga la statornicia raporturilor dintre proprietari şi ţărani pe baze noi, moderne. Legea electorală prevedea însă un cens ridicat.
    Cu plusurile şi cu minusurile sale, actul constituţional adoptat la Paris a reprezentat un cadru propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti; nu degeaba Vasile Boerescu afirma că " depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim unirea". " Europa ne-a ajutat", rostea acelaşi om politic, "rămâne să ne ajutăm noi înşine".
    Conform Convenţiei de Pace de la Paris, au fost numiţi trei caimacami în fiecare din cele două ţări, care aveau misiunea de a pregăti şi efectua alegerile pentru adunările elective.     


5. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. 

În Adunarea electivă a Moldovei, "Partida Naţională" nu a prezentat, de la început, un candidat pe care să-l opună grupărilor conservatoare care aveau de ales între Mihai Sturdza, fostul domn regulamentar, şi Grigore Sturdza, fiul acestuia. În cele din urmă, la 3/15 ianuarie 1859, aceasta a propus pe Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi ( 5/17 ianuarie 1859).
    Întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească, iar Europa să fie pusă în faţa faptului împlinit. De altfel, o delegaţie moldovenească, care s-a oprit la Bucureşti în drum spre Constantinopol, unde trebuia să comunice înscăunarea lui Al.I. Cuza, nu a fost străină de aceste planuri. La 17 ianuarie 1859 ziarul "Românul" consemna că " nici o putere omenească nu va putea în viitor despărţi ceea ce Dumnezeu a unit pentru eternitate".
    Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate; de aceea, victoria cauzei naţionale nu era posibilă fără intervenţia maselor, singurele în măsură să producă un deznodământ fericit.
    În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de peste 30.000 oameni s-a aflat în preajma Adunării în acele zile istorice. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata "să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o şedinţă secretă, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I.Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.
    Entuziasmul s-a transmis şi poporului. În mod firesc, în Capitală şi apoi şi în întreaga ţară, victoria forţelor naţionale a provocat o explozie de satisfacţie. Unanimă a fost şi în străinătate opinia, potrivit căreia, ziua de 24 ianuarie este o expresie a "voinţei puternice de unire" a românilor, cum s-a exprimat contele Walewski, ministrul de externe al Franţei. L.Kossuth scria: " un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau dacă a pierdut-o să şi-o recâştige".
    Perspectiva celor peste 150 de ani, care au trecut de la evenimentele din 1859, confirmă, în egală măsură, patriotismul, dar şi remarcabila abilitate a oamenilor politici ai timpului, care au ştiut, printr-o acţioune îndrăzneaţă, să pună Marile Puteri "în faţa faptului împlinit" şi să depăşească obstacolele pe care interesele contradictorii ale acestora le aşezau în faţa Unirii. De asemenea, ca în atâtea rânduri în istoria ulterioară a ţării, decizia finală s-a datorat excepţionalei abnegaţii pe care naţiunea română a arătat-o acestei cauze. Presiunea populară de la Bucureşti, din istoricele zile de 22-24 ianuarie 1859, plebiscita o mare aspiraţie şi-i dădea trăinicia eternităţii.

Rezoluţia în 5 puncte a Adunării ad-hoc a Moldovei, citită luni, 7 octombrie 1857, în a şaptea şedinţă publică. 
" cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării sunt:
1. Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă...
2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.
3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.
4. Neutralitatea pământului Principatelor.
5. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti adunări în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris."

***

A.D. XENOPOL despre Convenţia de la Paris

" Această convenţie este o lucrare foarte stranie, o silinţă supremă a combinaţiei diplomatice, care totdeauna a căutat să domine prin idei, adeseori prin cuvinte, interesele reale şi puternice ale vieţii. Ea este un amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care caută să se împace interesele deosebite ale puterilor (europene) pe capul poporului român. Necontenit i se arată unirea, dar i se pun stăvili pentru ca ea să nu se realizeze"...  



II. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866)

 -Acţiunea Politică şi Lupta Diplomatică pentru Recunoaşterea Unirii Depline (1859-1861).

-Domnul şi Adunarea Electivă, Două Forţe Opuse în Opera de Edificare a României Moderne.
-Guvernul Mihail Kogălniceanu (1863-1865). Secularizarea Averilor Mănăstireşti. Legea Rurală. Lovitura de Stat din 2 Mai 1864.
  

Uriaşul entuziasm stârnit de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, pretutindeni unde trăiau români, nu putea  în nici un fel să ascundă situaţia complexă în care se găsea noul stat.
    De la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza a acţionat în sensul voinţei Adunărilor ad-hoc. În plan internaţional el a declanşat o campanie diplomatică energică pentru recunoaşterea de către Marile Puteri a faptului împlinit la 24 ianuarie 1859, adică a dublei alegeri, şi pentru unirea deplină. Convins fiind că peste obstacole de tot felul Principatele vor obţine în cele din urmă statutul solicitat, Alexandru Ioan Cuza nu s-a temut să grăbească momentul aşteptat. Între anii 1859-1862 unificarea unor instituţii până atunci separate trebuia să avertizeze că ţara e dispusă să îşi ia soarta în mâinile proprii şi că actul e la 24 ianuarie este ireversibil.
    Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă numai pe durata domniei şi vieţii lui Cuza, eforturile sale s-au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de reforme care va edifica România modernă. Dar luptătorii de la 1848 se vor găsi acum pe poziţii diferite.
    Opoziţia marilor proprietari (temători de a-şi pierde o dată cu pământurile şi puterea politcă) se alătură celei " roşii", liberale, constituită din personalităţi politice care acţionaseră pentru Unire şi pentru dubla alegere a lui Alexandru I.Cuza, dar pe care acesta nu le cointeresase în marea sa operă politică.
    Domnul nu avea de ales; respinse de Adunarea electivă, reformele nu puteau fi impuse decât printr-un act de autoritate pe care Alexandru I.Cuza nu ezita să-l înfăptuiască. După ce secularizarea averilor mănăstireşti, legea electorală, legea rurală, legea instrucţiunii, legea comunală, legea organizării armatei şi Codurile civil si penal au devenit realitate, acesta a considerat că îi mai rămânea de înfăptuit doar, pentru a pune în practică integral hotărârile Adunărilor din 1857,instalarea prinţului străin.
    Scrisoarea către Napoleon al III-lea, din octombrie 1865, şi mesajul pentru cele două camere ale Parlamentului, de la începutul lui decembrie, arătau clar că domnul Unirii îşi îndeplinise misiunea. 


1.Acţiunea Politică şi Lupta Diplomatică pentru Recunoaşterea Unirii Depline (1859-1861)


Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar.Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-şi găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană, ce avea să devină, peste numai câţiva ani, capitala tuturor românilor.
Dar odată încheiate manifestările prilejuite de dubla alegere, Alexandu I.Cuza îşi dădea seama că Principatele aveau să rezolve grele şi complicate probleme, cea mai stringentă fiind recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea la Paris, 26 martie/7 aprilie- 25 august/6septembrie. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I.Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua şedinţă a Conferinţei(1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru I.Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina, armata moldov-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante. Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris(25 august/7septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei, atât în relaţiile cu Imperiul Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, îl determină pe Domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti(11septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24 ianuarie 859, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Este sarcina pe care domnia şi sfetnicii apropiaţi ai acesteia au reuşit s-o încheie cu succes la capătul a doi ani de insistente negocieri diplomatice şi de hotărâtă acţiune internă.
Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers cnsecinţele hotărârilor adoptate prin Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă din cursul anului 1859(martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două ţări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unităţi militare moldovene la Bucureşti şi muntene la Iaşi;tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi persoană-generalul Ion Emanoil Florescu-a fost numit în funcţia de ministru de război în ambele ţări. În serviciul telegrafului moldovean şi muntean este numit Cezar Librecht inspector general. La 26 octobrie/7 noiembrie 1860, domnul a inaugurat Universitatea din Iaşi, la început cu 4 facultăţi:drept, filosofie(litere), ştiinţe şi teologie.
La Focşani, nu fără dificultăţi, îşi începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenţiei de la Paris, trebuia să eleboreze legile, comune celor două ţări. În cei 3 ani de activitate (1859-1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă şi promulgate de domn, doar cele referitoare la Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii fiscale).
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră în trecut un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii "protectoratului") au fost bazate, încă din primii ani de ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, pe respectarea neştirbită a autonomiei ţării nou-constituite. Astfel, prezenţa militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să reunţe la paşapoartele solicitate cetăţenilor români, în mai multe situaţii, supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement duşmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile i pentru locuitorii cezaro-crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii şi polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejaţi de guvern si de domn în sprijinul dreptului la azil poltic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare. Cooperarea statului român cu emigraţia revoluţionară maghiară, în sensul unei acţiuni comune în Transilvania şi Ungaria, nu a dat rezultatele aşteptate întrucât a fost mereu condiţionată de buna înţelegere a conducătorilor unguri cu cei ai românilor de peste munţi.
Desigur, Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol, convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile. Într-o scrisoare către C. Negri, domnul afirma că sunt de aşteptat mari complicaţii interne şi că îşi declină răspunderea.
Fermitatea lui Alexandru I.Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a lui c. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante şi-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinţei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându-şi vechea poziţie.
Cu o zi înainte, 3/15 decembrie 1861, convins că Unirea deplină a fost recunoscută, Alexandru Ioan Cuza afirma că "Înalta Poartă şi toate puterile garante au aderat la Unirea Principatelor...Unirea va si aşa precum România o va simţi şi o va dori".




    2. Domnul şi Adunarea Electivă, Două Forţe Opuse în Opera de Edificare a României Moderne.




    Recunoaşterea internaţională a dublei alegeri şi a Unirii depline deschidea perspectiva înfăptuirii României moderne. O nouă lege electorală care să sporească accesul forţelor productive, a întreprinzătorilor în primul rând, la viaţa politică, o lege rurală al cărei conţinut principal- desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea- să dea ţăranilor sentimentul că au o patrie, legea instrucţiunii, prin care să se asigure accesul neîngrădit la învăţătură tuturor copiilor ţării şi, nu în ultimul rând, o lege a secularizăriii averilor mănăstireşti, care să restituie poporului român venitul unui sfert din suprafaţa ţării sale, îşi aşteptau înfăptuirea.
    Toată această excepţională operă juridică-fără precedent în trecut-trebuia realizată cu o Adunare alcătuită, în majoritate, din mari proprietari şi cu un guvern unic care avea în frunte un remarcabil bărbat de stat, conservatorul Barbu Catargiu. Era o probă de mare abilitate pentru domn, care menaja astfel susceptibilităţile Marilor Puteri autocrate- Rusia, Poarta şi Austria- dar şi un motiv de puternică nemulţumire populară, întrucât cu o asemenea conducere a afacerilor publice, programul de reforme era, din start, obstrucţionat. Era şi convingerea lui Mircea Mălăieru, repreentant al ţăranilor în Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti care, sprijinit de liberalii radicali, a antrenat un grup de ţărani din Ilfov şi Prahova să meargă la Bucureşti "să scape de boierii care îl împiedică pe Vodă să facă dreptate." În drum au maltratat mai mulţi arendaşi şi un subprefect. În capitală însă sătenii au fost opriţi de armată, care a operat 200 de arestări.
    Împotriva uni curent de opinie foarte larg guvernul Barbu Catargiu refuză să ia în discuţie o nouă lege electorală şi pune pe masa Adunării vechiul proiect de lege rurală, elaborat de Comisia Centrală încă în 1860, care lăsa practic neatinse bazele marii proprietăţi funciare. Nu se prevedea, deci, aşa cum se ceruse încă de la 1848, împroprietărirea ţăranilor pe loturile pe care le lucrau şi se acordau doar căte trei pogoane pentru fiecare cap de familie, din aşa-zisul pământ comunal, constituit exclusiv din vânzarea sau închirierea unor loturi pe moşiile statului sau ale instituţiilor publice.
    Printr-un magistral discurs, rostit la 6 iunie 1862-o capodoperă a oratoriei politice româneşti-M. Kogălniceanu deschidea discuţia în jurul proiectatei legi. Invocând Convenţia de la Paris, care cerea reglementarea pe baze noi a raporturilor dintre ţărani şi proprietari, vorbitorul afirma că prin adoptarea proiectului supus dezbaterii, primii vor fi definitiv spoliaţi de pământul pe care-l lucrează, pe care nu sunt chiriaşi şi asupra căruia au un drept de folosinţă. Apelul patetit, din finalul cuvântării, în favoarea ţărănimii, pe a cărei munca s-a aşezat averea boierească şi fără a cărei faptă ţara nu ar putea fi apărata, nu a fost luat în considerare de deputaţi. După un schimb de replici între Barbu Catargiu şi M. Kogălniceannu , contraproiectul propus de acesta, care stabilea împroprietărirea cu loturile în folosinţă, este respins de Adunare.
    Liberalii radicali, care susţinuseră consecvent poziţia lui M. Kogălniceanu, au hotărât că singura soluţie spre a se adopta legea atât de dorită de ţărani este apelul la mase.
    În această atmoseferă tensionată, puţină vreme după ce în amiaza zilei de 23 iunie 1862 primul ministru Barbu Catargiu se arăta gata să apere pacea internă cu orice preţ ("voi prefera moartea înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării"), zilele lui au fost curmate într-un atentat al cărui mister persistă până azi. Indiferent de raţiunile care au determinat-o, moartea sa a însemnat sfârşitul legii rurale dorite de majoritatea conservatoare din Adunare, care deşi adoptată la 26 iunie, nu a fost promulgată de domn, de teama firească a unei răscoale populare.
    Noul guvern, condus de doctorul N. Kretzulescu (24 iunie/6 iulie 1862-11/23 octombrie 1863), a continuat opera de unificare administrativă (cu serviciile sanitare din cele două ţări). A fost reorganizată Şcoala de silvicultură şi s-a instituit Direcţia Generală a Arhivelor Statului. 
    În noiembrie-decembrie 1862, împotriva protestelor Porţii, domnul şi guvernul au protejat tranzitul armelor sârbeşti pe teritoriul ţării, de la Bolgrad(Moldova) şi până la Crivina, pe Dunăre. De provenienţă rusească, ambalate în 500 de care de transport (63.000 puşti cu baionete, 10.000 carabine, 30.000 pistoale, săbii), erau destinate să întărească potenţialul militar al statului vecin cu care tânăra Românie întreţinea relaţii excelente. nu degeaba, după ce scandalul diplomatic prilejuit de acest eveniment s-a încheiat, prinţul Mihail Obrenovici a dăruit lui Alexandru I. Cuza o splendidă spadă împodobită cu pietre scumpe, pe a cărei lamă de oţel a fost gravată inscripţia " Amico certo in re incerta".

    Împotriva marilor realizări ale domnului, între care recunoaşterea internaţională a Unirii şi politica sa fermă de apărare şi consolidare a autonomiei ţării, în ianuarie 1863 se constituia, în Adunare, o alianţă imposibilă altfel, între dreapta conservatoare şi, care se temea de o reformă agrară după proiectul lui M. Kogălniceanu şi stânga radicală, nemulţumită de prudenţa domnului şi de reţinerea sa în a o solicita la putere. Scopul, mai mult sau mai puţin făţiş declarat, era îndepărtarea lui Al. I. Cuza şi întronarea prinţului străin, pentru realizarea integrală a hotărârilor Adunărilor ad-hoc din 1857. Un bun prilej pentru opozanţii domnului l-au constituit discuţiile la mesajul său, începute în Cameră, la 22 ianuarie 1863, cu un text eleborat de A. Panu care îl acuza pe Al.I. Cuza de a nu fi respectat Constituţia, de a fi solicitat Marilor Puteri o nouă  lege electorală şi de a fi tolerat starea precară a finanţelor ţării. Criticile au alunecat apoi spre miniştrii săi, făcându-se auzite şi voci de completă şi energică autoacuzare: " Ce-am făcut noi toţi până acum ca să punem ţara pe calea progresului? Ne-am sfâşiat între noi prin lupte şi intrigi de partid şi am sacrificat interesele cele mai vitale ale ţării în setea răzbunărilor personale". În pofida unei intervenţii argumentate a lui M. Kogălniceanu în favoarea domnului, la 2 martie Camera dădea un vot de blam cabinetului şi, indirect, lui Al.I.Cuza. 
    Din ce în ce mai hotărât să acţioneze-era şi sfătuit în acest sens de mulţi dintre apropiaţii săi- Alexandru I. Cuza a adresat Porţii un memoriu la 27 iunie 1863, prin care se pronunţa pentru un regim nou, de autoritate şi dreptate. Pentru aceasta ar fi fost necesară o nouă lege electorală care să limiteze puterea corpului legislativ. Prezentat ambasadorilor Angliei şi Franţei şi ministrului de externe otoman, memoriul devenea, în fapt, un proiect de constituţie care acorda domnului întreaga autoritate în stat (iulie-august 1863).



         3.Guvernul Mihail Kogălniceanu (1863-1865). Secularizarea Averilor Mănăstireşti. Legea Rurală. Lovitura de Stat din 2/14 Mai 1864.  


Deşi lovitura de forţă era aproape hotărâtă, Alexandru I.Cuza mai încercă încă o dată lupta constituţională, încredinţând conducerea guvernului, la 12/24 octombrie 1863, lui M.Kogălniceanu, a cărui energie şi capacitate politcă erau o garanţie că marile reforme puteau să înceapă.
    Auspiciile sub care şi-a început activitatea noul cabinet păreau să nu fie de bun augur. Publicarea imprudentă, într-un ziar străin, a proiectului de constituţie autoritară a lui Alexandru I. Cuza a provocat o vie nemulţumire în rândul opoziţiei; în schimb, dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti s-a dovedit a fi o bună ocazie de a reuni pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă vreme aşteptată.
    În text erau cuprinse mai întâi averile aşa-ziselor mănăstiri închinate, puse de ctitorii lor sub ascultarea Patriarhilor Orientului pentru a le asigura o mai bună gospodărire şi un prestigiu sporit,mai corect spus pentru că la data la care voevozii romani au făcut respectivele donaţii, nu exista încă o Patriarhie Română,iar la Sud de Dunăre existau comunităţi româneşti importante si comunităţi creştine importante, ajunse sub dominaţia turcilor musulmani. De aceeea voevozii români au făcut donaţii importante, ca să susţină creştinismul ortodox într-o lume ce ajunsese sub dominaţia musulmană şi era lipsită de posibilităţi financiare care să le asigure păstrarea indentităţii religioase şi etnice.
În Muntenia, bunurile ajunse în proprietatea străinilor reprezentau 11,14%, adică a noua parte din teritoriul naţional, iar în Moldova 12,16%. Adăungând şi suprafeţele deţinute de mănăstirile pământene, rezultă pentru cele două ţări române 25,6% din suprafaţa agricolă. Practic un sfert din bogăţia ţării aparţinea clerului, iar din aceasta o parte importantă era destinată a servi unor interese străine ţării.
     Încă de la sfârşitul lunii iulie 1863 se oferise drept despăgubire călugărilor greci o importantă sumă de bani la care se adăuga o alta separat, pentru construcţia unei şcoli laice şi a unui spital la Constantinopol. Oferta Statului Român fusese însă respinsă, în sprijinul celor expropriaţi aflându-se Poarta, foarte sensibilă când era vorba de venituri care "i se cuveneau", şi Rusia, "protectoarea tuturor ortodocşilor" din Imperiul Otoman. Spre a se evita şi alte complicaţii, Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu au grăbit dezbaterile şi adoptarea legii care, cu o majoritate foarte largă, a fost votată la 25 decembrie 1863.
    Domnul preciza că toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului, veniturile lor aparţinând bugetului, reînnoind oferta de despăgubire. Cu excepţia Franţei, care a avut, ca de obicei, o atitudine favorabilă, celelalte Puteri garante, cu deosebire Rusia, Austria şi Poarta, au protestat, desigur, în dorinţa de a asigura călugărilor greci o recompensă convenabilă. Pentru Alexandru Ioan Cuza, necesitatea acestei legi, ca şi sprijinul popular pentru înfăptuirea ei erau de la sine înţelese. Într-un mesaj către ministrul de externe otoman, căruia îi exlica raţiunea secularizării, Alexandru I. Cuza i-a scris : " În această chestiune, Alteţă, eu nu sunt principele românilor, sunt România însăşi ". Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, reunită în cele din urmă, a convenit asupra unei despăgubiri, pe care mănăstirile au refuzat să o primească.
    Cele 4 luni care separă adoptarea legii secularizării de lovitura de stat din 2 mai 1864, au fost caracterizate printr-o fecundă activitate legislativă: a fost înfiinţat, după model francez, Casa de Conturi pentru verificarea acterlor financiare ale statului, era adoptată hotărârea pentru realizarea unui împrumut extern, contactat la Londra cu Banca Stern, au fost votate legea organizării puterii armate şi legea instrucţiunii, care însă nu au fost sancţionate, a fost înfiinţat Consiliul de Stat, care va avea rolul său în noile structuri de putere, după lovitura de stat. Tot după exemplul francez, se adoptă legile contabilităţii, legea comunală şi, la 23 martie 1864, codul penal şi de procedură penală, urmat de legea organizării judecătoreşti. Dezbaterea proiectului de lege rurală propus de Kogălniceanu, încă în urmă cu doi ani, devenise inevitabilă mai cu seamă după publicarea sa care a provocat o vie efervescenţă la sate.
    Lupta parlamentară s-a declaşat pe 13/25 aprilie 1864. Guvernul susţinea desfiinţarea clăcii, împroprietărirea în funcţie de numărul de vite sau de puterea economică a ţăranilor, în schimbul unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu dobândă de 5%, în vreme ce majoritatea conservatoare se pronunţa pentru împroprietărirea cu un lot, acelaşi pentru toţi, egal cu 4 pogoane, contra unei despăgubiri ce urma a se plăti în 7 ani cu dobândă de 8%.
    În discuţiile care au urmat, M. Kogălniceanu s-a arătat inflexibil în chestiunea împroprietăririi, dar problema despăgubirii a lăsat-o deschisă. Teama de adoptarea legii rurale în varianta guvernamentală şi de o nouă lege electorală care tocmai urma să fie discutată, au determinat votul de blam împotriva cabinetului lui M. Kogălniceanu. Primul ministru îşi prezintă demisia care nu este acceptată. Alexandru I.Cuza a dizolvat, în aceste condiţii Adunarea, printr-o lovitură de stat, la 2/14 mai 1864.
                                                                             
                                                                               *
                                                                             *  *


    Vasile Boerescu scria în "Naţionalul" din 14/26 august 1858:

    "Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea cţ noi vom exista în viitor, că nu vom fi prada acelui care se va ridica pentru a ne înghiţi; însă restul nu depinde decât de noi. Depinde de noi, dacă vom şti să păstrăm drepturile strămoşilor noştri, de a şti să ne dăm cele mai bune legi şi să întărim ordinea socială şi morală, să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea."


                                                                               *
     La 17 februarie 1859 consulul francez la Bucureşti, raporta la Paris:

    "Noul Domnitor, cu faţa sa plăcută, aspectul său tineresc: expresia calmă şi hotărâtă a fizionomiei sale încântă mulţimea, care îl privea sărbătoreşte şi se îmbulzea în urma sa...Colonelul Cuza are, din ceea ce cred eu, una din calităţile cele mai rare şi în consecinţă cea mai preţioasă în această ţară, sinceritatea. Am găsit la el de asemenea bunul simţ şi modestia... Ar fi omul nou pe care îl cere situaţia sa cea nouă..."
    La a doua întânire, demnitarul străin remarcă : " un om cinstit plin de dragoste pentru ţara sa, sub nici o formă ameţtit de un succes neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică Unirea şi ideile sale de reformă şi de progres. Colonelul Cuza este vădit progresist dar este, în acelaşi timp, foarte devotat principiului de ordine..." 



                                                       III. EPOCA MARILOR REFORME

-Domnia Autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza. Marile Reforme: Legea Electorală, Legea Rurală, Legea Instrucţiunii, Codul Civil.
-Anii 1865-1866. Declinul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi Îndepărtarea sa la 11 Februarie 1866.
-Rolul Istoric al lui Alexandru Ioan Cuza şi al Generaţiei Paşoptiste în
Înfăptuirea Unirii şi a României Moderne.
 
   
     1. Domnia Autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza. Marile Reforme: Legea Electorală, Legea Rurală, Legea Instrucţiunii, Codul Civil.
 După evenimentele din 2 mai 1864 Alexandru I. Cuza a explicat motivele care l-au îndemnat spre această acţiune: în primul rând, neîmpăcată opoziţie întâlnită în Adunare, care l-a împiedicat să înfăptuiască reformele cerute de propăşirea României. Erau supuse, deci, aprobării poporului, printr-un plebiscit, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ( în fapt o nouă Constituţie) şi o nouă lege electorală. Statutul sporea considerabil prerogativele domnului care câştiga iniţiativa legislativă, dreptul de a numi un sfert din membrii Senatului-Corp Ponderator- şi pe preşedintele Camerei, dar scădea, în egală măsură, drepturile Adunării, al cărei regulament era alcătuit de Guvern. Elaborarea legilor cădea în seama Consiliului de Stat, dreptul de a primi petiţii îl avea numai Senatul.
    Legea electorală făcea să crească însă considerabil numărul alegătorilor, în principal de două categorii-primari, care votau prin delegaţie, şi direcţi, departajaţi prin posibilităţile censitare; reforma electoratului avantaja cu deosebire burghezia în formare. Desfăşurat între 22 şi 26 mai 1864, plebiscitul a confirmat regimul autoritar, peste 682.000 votanţi pronunţându-se afirmativ. Iniţial, cu excepţia Franţei, Marile Puteri garante au exprimat reacţii negative faţă de lovitura de stat. " Este imposibil să-şi bată cineva joc de tratatele şi deciziile Europei cu mai multă lipsă de jenă decât prinţul Cuza"- se putea citi într-un ziar franco-belgian, care exprima însă punctul de vedere al Imperiului Rus.
    După plebiscit, la jumătatea lui iunie 1864, Alexandru I. Cuza a făcut o călătorie diplomatică la Constantinopol, ocazie cu care s-a bucurat din nou de o primire deosebită, dar, a şi desfăşurat trei zile discuţii complicate cu reprezentanţii puterilor care îi erau ostile; rezultatele, consemnate în acordul din 28 iunie 1864, se arătau întru totul favorabile României. Alexandru I. Cuza se întorcea la Bucureşti cu recunoaşterea clară a autonomiei ţării.
    Înainte de aprobarea legii instrucţiunii, care votată de Adunarea dizolvată în mai nu fusese promulgată de Alexandru I. Cuza, era înfiinţată Universitatea din Bucureşti (iulia 1864) iniţial cu facultăţi de drept, ştiinţe şi litere. În acelaşi timp, ca expresie a puterii autoritare, un important număr de periodice, între care "Românul" şi "Libertatea", editate de  C.A. Rosetti, erau pe rând suprimate.
    La 14 iulie 1864, Consiliul de Stat odată numit îşi putea începe lucrarea cu vechiul proiect neadoptat al legii rurale pe care l-a încredinţat unei comisii, pentru ultima redactare. La 11/23 şi 12/24 august 1864, în două şedinţe plenare cu participarea domnului şi a guvernului, legea rurală a primit formularea definitivă, însoţită  de o Proclamaţie 26 august 1864, în care se putea citi, între altele: 
" De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ, proprietatea şi moşie a voastră;de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apărat"
    Textul prevedea ca sătenii din Muntenia să primească pământ în funcţie de puterea lor economică exprimată în numărul de vite posedat; se constituiau astfel trei categorii, după cum urmează:
cei cu 11 pogoane ( 5 hectare şi jumătate), 7 pogoane şi 11 prăjini ( o prăjină= 202,82 m2), respectiv 4 pogoane şi 15 prăjini;
în Moldova, 5 fălci ( o falcie= 1,42 hectare) şi 40 de prăjini (o prăjină=179,02 m2), 4 fălci şi 2 fălci şi 40 de prăjini-ceva mai mult, pentru ca în cele 3 judeţe din sudul Basarabiei să se ajungă la 6 fălci şi 30 de prăjini, respectiv 2 fălci si 70 de prăjini. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei expropriate, fără a se socoti pădurile, şi nu putea fi înstrăinat 30 de ani. Se desfiinţau pentru totdeauna claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet, carele de lemne şi alte asemenea sarcini datorate stăpânilor de moşii în natură sau în bani. Răscumpărarea acestor îndatoriri era eşalonată pe 15 ani şi se plătea diferenţiat pentru fiecare categorie de beneficiari.
    Aşa cum explicit susţine legea, răscumpărarea a avut în vedere claca şi celelate obligaţii, pentru ca de fapt, la acoperirea întregii sume, contravaloarea să echivaleze cu cea a pământului acordat. Marile greutăţi suportate ani de zile de ţărănime pentru plata acestei datorii ar fi fost mult diminuate de o instituţie de credit pentru ţărani pe care Alexandru I. Cuza, dacă împrejurările i-ar fi îngăduit-o, ar fi constituit-o, fără îndoială.
    Aplicarea legii rurale a întâmpinat o mulţime de dificultăţi. Nu a fost alcătuit un regulament clar, s-a lucrat prin circulare redactate, de regulă, de primul ministru; fiind puţini ingineri topografi, măsurătorile "pământurilor legiuite" s-au făcut cu greutate; în fine, s-au săvârşit abuzuri şi, în mai toate judeţele,  au rămas şi ţărani neîmproprietăriţi.
    Din punct de vedere economic, consecinţele imediate ale reformei au fost negative. Lipsiţi de clacă, proprietarii şi arendaşii nu au vrut să angajeze capitalurile necesare progresului agriculturii şi n-au putut face faţă dificultăţilor momentului. Cum şi împărţirea pământului stagna,  au fost şi mulţi săteni care nu au efectuat muncile agricole. Pe ansamblu, anul 1865, a însemnat sub aspectul producţiei un regres faţă de anii anteriori.
    Abia după 1867 lucrurile s-au schimbat radical, ambele categorii de proprietari-sătenii, pe de o parte, proprietarii de moşii, pe de alta-acum adaptaţi noii situaţii, au valorificat mai bine pământul. Din sporul de producţie care a determinat şi importante creşteri ale exportului s-au putut face acumulări semnificative-parte întrebuinţate pentru achiziţia de maşini agricole, parte pentru creşterea investiţiilor interne. Drumul spre societatea modernă, deschis încă la începutul secolului, a fost astfel mult înlesnit.
     În acelaşi timp, guvernul Kogălniceanu a obţinut un succes notabil. La 22 august 1864, casa Stern şi Banca Otomană acordau ţării noastre primul împrumut, cu dobândă de 12%, destinat iniţial despăgubirilor solicitate de legea secularizării, în cele din urmă finanţării instituţiilor României moderne.
    Organizarea alegerilor locale şi mai cu seamă a alegerilor de deputaţi pentru noua Cameră (24 -25 noiembrie 1864) au confirmat succesul deosebit al adepţilor politicii autoritare a lui Alexandru I. Cuza, care îngăduise înfăptuirea unei noi legi electorale şi a unei legi rurale paralel cu continuarea programului de reforme. Până la sfârşitul anului 1864 era adoptată, printre altele legea introducerii sistemului de unităţi şi măsuri metrice (septembrie), era înfiinţată Şcoala de poduri şi şosele, în fine, erau decretate legea instrucţiunii (25 noiembrie/ 7 decembrie 1864), legea organizării armatei (27 noiembrie/ 9 decembrie 1864) şi se adoptă codul civil (16 decembrie).Este de remarcat că în România, între primele ţări din Europa, instrucţiunea de 4 ani devenea gratuită şi obligatorie. Codul civil , al cărui model fuseseră precedentele napoleonian şi italian, introducea căsătoria şi divorţul civil, ambele obligatorii, şi crea posibiliatea împămîntenirii treptate prin acordarea de drepturi politice locuitorilor evrei ai ţării.
    Noua Cameră, într-o componenţă mult schimbată faţă de cea precedentă, s-a deschis la 18 decembrie 1864. Fapt cu totul excepţional, se va reuşi pentru prima oară votarea anticipată a bugetului pe anul următor.
    Din păcate, instalarea noilor corpuri legislative, a căror atitudine nu mai putea fi în nici un fel ostilă Domnului şi guvernului său,a coincis şi cu deteriorarea raporturilor dintre  Alexandru I. Cuza şi M. Kogălniceanu. Turneul triumfal al primului ministru în Oltenia, în august-septembrie 1864, fusese rău interpretat în anturajul principelui. Deşi pretutindeni M. Kogălniceanu a subliniat meritele lui Alexandru I. Cuza în înfăptuirea politicii de reforme a statului, succesul său personal nu a putut fi trecut cu vederea. S-au adăugat în timp o serie de animozităţi personale cu membri ai guvernului sau persoane apropriate domnului, totul culminând cu demisia primului ministru la 26 ianuarie 1865, pe care Alexandru I. Cuza a primit-o imediat. Era, incontestabil, o greşeală politică, în rândul colaboratorilor săi nu se găsea nici o altă personalitate de talia intelectuală şi politică a fostului său prim sfetnic.
    Rămâneau nerealizate, datorită, în primul rând, opoziţiei Porţii, mai multe proiecte pentru care Alexandru I. Cuza se arătase foarte insistent. Astfel, statul nu a câştigat dreptul de a acorda decoraţii şi alte distincţii şi nu s-a putut institui moneda naţională, romanatul. În această situaţie, pe teritoriul naţional aveau drept de circulaţie monedele ţărilor vecine, leul fiind o valoare de calcul şi nu un însemn financiar specific. 


2. Anii 1865-1866. Declinul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi Îndepărtarea sa la 11 Februarie 1866. Stabilizarea temporară a situaţiei politice şi-a arătat, pentru o scurtă perioadă, efectele atât înăuntrul ţării, cât şi în relaţiile noastre externe. Cele două camere au votat legea privind numirea de către domn a mitropoliţilor şi episcopilor, care, firesc, a provocat o mare emoţie la Constantinopol. Autocefalia Bisericii Române erau un alt semn al consolidării treptate a statului naţional şi al aspiraţiei sale spre independenţă.
    Oarecum împotriva cursului firesc pe care viaţa politică îl luase în primăvara anului anterior, opoziţia, lipsită de posibilitatea de a se exprima parlamentar sau în presă din ţară, a declanşat o nouă campanie împotriva domnului, fiind alertată de adoptarea de către Alexandru I. Cuza a primului dintre fiii săi naturali, semn, în opinia unora, că ar dori să devină rege şi să instituie o dinastie. Fie rău informat, fie convins că forţa reală a opoziţiei este neînsemnată, domul s-a retras o perioadă din viaţa publică, plecând la un tratament balnear la Ems, în Germania.
    E ceea ce probabil aşteptau opoziţioniştii - conservatori şi burghezia liberal-radicală -pentru a acţiona. E greu de crezut totuşi, că s-a dorit răsturnarea prin forţă a domnului în absenţa sa. Organiăarea unor tulburări discredita însă pe deţinătorul tronului şi putea grăbi îndepărtarea sa prin jocul concertat la Marilor Puteri.
    Incidentele din 15 august 1865 par a fi fost, deci, orchestrate din umbră de vechii adversari ai lui Alexandru I.Cuza care incontestabil au pregătit atmosfera prielnică unei asemenea dezlănţuri, fapt sesizat, de altfel, de observatorii străini aflaţi întâmplător la Bucureşti, în acele zile. Pretextul evenimentelor sângeroase care urmară l-a constituit o ordonanţă de urgenţă a Primăriei bucureştene prin care precupeţii de fructe şi legume erau obligaţi să închirieze gherete spre a face comerţ, vânzarea ambulantă fiind interzisă. În ziua de 15 august 1865, în semn de protest, mai sus-numiţii devastară piaţa şi, cu concursul celor care se adună în asemenea situaţii pentru jaf şi distrugere, intrară în localul Primăriei şi incendiară arhiva. Intervenţia forţelor de ordine a fost promptă, generalul Florescu,ministrul de interne, a cerut trupei ca răzmeriţa să fie imediat oprită. S-a tras şi, din rândurile devastatorilor, care nu aveau asupra lor arme de foc, au căzut 20 de morţi şi mulţi răniţi. Seara au fost arestaţi mai mulţi lideri marcanţi ai liberal-radicalilor, ulterior eliberaţi din lipsă de probe. Alexandru I. Cuza, reîntors în ţară de urgenţa, a ezitat să vină imediat la Bucureşti, parcă minimalizând gravitatea celor petrecute, părând să nu acorde tulburărilor nici o însemnătate.
    Din nefericire, acţiunea din 15 august 1865 a determinat numeroase complicaţii în raporturile României cu Puterile Garante. Acum se profilează foarte vizibil o răcire a relaţiilor cu Franţa, al cărei ministru de externe notifica, de altfel agentului României, că incidentele din 15 august 1865 erau efectul unei nemulţumiri generale, datorită dezordinei financiare şi a modului defectuos de aplicare a legii rurale.    
    Erau poate, întâmplător, aceiaşi termeni prin care marele vizir Fuad Paşa se adresase domnului, cu puţină vreme înainte. Reacţia internaţională puternic defavorabilă, dar mai cu seamnă atitudinea Franţei, care sprijinise  constant toate demersurile anterioare ale ţării noastre, spre unitate şi progres, l-au îngrijorat pe Alexandru I. Cuza.
    În această împrejurare va adresa el cunoscuta  scrisoare din 1 octombrie 1865 împăratului Napoleon al III-lea. Din rândurile ei răzbate intenţia de a părăsi tronul, dacă nu se mai află la înălţimea misiunii sale şi dacă Franţa nu îl mai sprijină. Lui Fuad Paşa însă principele i-a răspuns, la 10 noiembrie 1865, cu multă seninătate, pronunţându-se pentru apărarea ţării pe temeiul drepturilor pe care aceasta şi le-a câştigat în ultimii ani.
    Deşi părea că situaţia reintră în normal, la 5/17 decembrie 1865, în mesajul adresat Parlamentului la deschiderea noii sale sesiuni, Alexandru I. Cuza îşi descumpăni toţi susţinătorii prin afirmarea clară a dorinţei sale de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinţ străin. Îndoita lui alegere, expresie a voinţei statornice de unire, era considerată doar un depozit sacru, la care el poate oricând renunţa. 
    Desigur, mesajul lui Alexandru I. Cuza a încurajat forţele de opoziţie. Critica la adresa domnului-nesocotindu-se motivele reale care o determinaseră-care a neglijat situaţia financiară a ţării şi care, din păcate, se înconjurase de o camarilă, se îmbina cu atacurile la persoana lui Alexandru I. Cuza, a cărui viaţă privată era de mult subiect de comentarii şi bârfe.
    Pe fondul acestei acţiuni susţinute de defăimare s-a organizat complotul din 11 februarie 1866. Semne premonitorii se vădeau şi în cele două Camere unde renăştea, cu alţi participanţi, conflictul mai vechi între puterea executivă şi cea legislativă. Prin promisiuni de avansare şi prin relaţii de familie au fost atraşi mai mulţi ofiţeri, inclusiv şeful gărzii palatului domnesc, maiorul Lecca.
    Parcă pentru a încuraja în ultima clipă pe cei care doreau să îl răstoarne, la 30 ianuarie 1866 Alexandru I. Cuza a schimbat titularii ministerelor de război şi interne, doi generali care îi erau foarte devotaţi.
    Deşi în Bucureşi se ştia că se aşteaptă o lovitură de stat, zilele de 24 ianuarie (aniversarea Unirii) şi 8 februarie ( 7 ani de la intrarea lui Cuza în Bucureşti) au trecut în linişte. În seara zilei de 10 februarie, pe la orele 7, Alexandru I. Cuza a fost prevenit că împotriva sa se pregăteşte un complot. În această situaţie el a dat numai ordinul de a se dubla garda palatului, fără a şti că până şi aceasta fusese câştigată de complotişti. În dimineaţa rece a zilei de 11 februarie 1866, trupele unui regiment de linie şi două baterii de artilerie s-au îndreptat spre palat. Cu complicitatea trupelor de pază, mai mulţi ofiţeri şi civili au pătruns în palat şi l-au silit pe Alexandru I. Cuza să îşi semneze propria abdicare, "conform dorinţei naţiunii", formulare, firesc, de circumstanţă.
    În aceeaşi zi, o Locotenenţă domnească şi un guvern prezidat de Ion Ghica preluau puterea pe durata vacanţei tronului. Ulterior, Senatul şi Camera au proclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Acesta însă nu a acceptat coroana. Alexandru I. Cuza, care se pregătea să îşi urmeze destinul în exil, a avut tăria de caracter necesară pentru a rosti la plecare: " Să dea Dumnezeu să-i meargă mai bine ţării fără mine, decât i-a mers cu mine! Să trăiască România!"     



           3. Rolul istoric al lui Alexandru Ioan Cuza şi al generaţiei paşoptiste în înfăptuirea Unirii şi a României moderne  
Opera sa politică trebuie măsurată cu dimensiunea epocii căreia el şi poporul român i-au dat viaţă şi în care totul era de înfăptuit: o largă reformă care să asigure dreptul la vot , la proprietate şi la instrucţie, pentru categoriile sociale în trecut defavorizate. În continuarea ei, bunăstarea generală nu se putea clădi "fără a întemeia creditul public, a deschide drumuri, a face poduri, a împodobi şi a sănătăţi oraşele,a lărgi podurile,a înflori comerţul, a încuraja industria......a întinde linii de drumuri de fier...., a dezvolta toate stabilimentele publice." Totodată, era de consolidat statul naţional abia înfăptuit printr-o politică de eficace autonomie şi de chibzuită aşezare pe drumul independenţei depline.
    Meritul incontestabil al lui Alexandru I. Cuza este de a fi acţionat energic, în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român : independenţa şi unitatea deplină.


                                                                                *
                                                                             *    *


Din declaraţia lui Al.I.Cuza, la 5/17 decembrie 1865, la deschiderea Corpurilor legiuitoare

"Fiţi convinşi- că eu n-aş vrea o putere care nu s-ar întemeia decât pe forţă. Fie în capul ţării, fie alături de dumneavoastră, eu voi fi întotdeauna cu ţara, pentru ţară, fără altă ţintă decât voinţa naţională şi marile interese ale României.....Niciodată persona mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui aşezare am fost fericit a contribui."

                                                                               *

Într-o carte apărută la Paris, în 1930, istoricul francez Paul Henry afirmă:

"Independenţa în special şi unirea la tronul moldo-valah a provinciilor româneşti iridente...nu puteau fi luate în considerare decât după răsturnarea completă a statutului Principatelor şi numai un străin putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi în mod serios la aceasta."   
  


 IV.  PRINŢUL STRĂIN ŞI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866

-DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN LA PRINŢUL STRĂIN.
-PRELIMINARIILE ŞI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866.
-PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ , PRINCIPII, SISTEM ELECTORAL. 






  

1 Decembrie 1918- DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII STATULUI NAŢIONAL ROMÂN

              -CONTEXTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL.
              -UNIREA BASARABIEI, BUCOVINEI ŞI TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA, ACT CU CARACTER DEMOCRATIC ŞI PLEBISCITAR.
              -IMPORTANŢA ISTORICĂ A MARII UNIRI DIN 1918.
              -DECLARAŢIILE DE UNIRE CU ŢARA MAMĂ ALE ROMÂNILOR DIN BASARABIA, BUCOVINA, TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ


Va urma şi un capitol despre recunoaşterea internaţională a Marii Uniri de la 1918 şi despre Congresul de la Paris-Versailles



1. Contextul intern şi internaţional.

Intrarea României în războiul mondial, în vara anului 1916, alături de Antantă, a urmărit realizarea deplinei unităţi naţionale prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei şi Bucovinei, străvechi teritorii locuite de români. Luptele din anii 1916-1917 au pus în lumină, cu multă putere, durabilitatea sentimentului naţional şi convingerea că se apropie ziua înfăptuirii marelui act al unirii tuturor românilor.
    În ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918, şi a prezenţei trupelor străine pe o mare parte a teritoriului naţional, România, redusă teritorial la Moldova, prin retragerea armatei şi a autorităţilor, continuă să existe ca stat de sine stătător. În condiţiile în care, în 1918, pe fronturile de luptă, Puterile Centrale înregistrau înfrângeri categorice, imperiile multinaţionale, şi în primul rând Austro-Ungaria, s-au prăbuşit sub acţiunea unui avânt revoluţionar de proporţii, popoarele aflate sub dominaţie străină dorind să îşi decidă singure soarta. Paralel cu lupta politico-diplomatică şi militară a României pentru supravieţuire, s-a desfăşurat  lupta românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină pentru libertate naţională. Aceştia au hotărât, într-un cadru democratic reprezentat de adunările populare şi printr-o consultare largă a maselor populare, să se unească cu Ţara. Deplasarea armatei române în provincii s-a făcut doar la chemarea organelor reprezentative ale populaţiei româneşti şi numai atunci când hotărârea unanim aprobată a populaţiei majoritare a fost pusă în pericol de vreo posibilă intervenţie armată străină. Se încheia, astfel, un proces legic prin care românii s-au reunit în limitele unuia şi aceluiaşi stat naţional.


2. Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, act cu caracter democratic şi plebiscitar.

a. Unirea Basarabiei :
    Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărţirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. 
În 1917 s-a constituit în provincie Partidul Naţional Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul ''Cuvânt Moldovenesc''.
     Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/ 8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul Ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a anuntat autonomia Basarabiei. Preşedinte al său a fost ales Ioan Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei Drepturilor Popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării unităţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la Iaşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în Sudul Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române ce a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/ 26 ianuarie 1918 guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, relaţiile diplomatice cu România.
    În ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească şi-a proclamat la rândul său, la 4 februarie 1918 independenţa. La 27 martie/ 9 aprilie 1918 Sfatul Ţării, ce cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, -138 deputaţi- a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.  
    Desfăşurarea primei conflagraţii mondiale a adâncit şi criza de structură a regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite de către români, şi anume Bucovina şi Transilvania.

b. Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă : 
 Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolaţi în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. Numeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi prizoneri în Rusia, s-au înrolat în detaşamente de voluntari ce susţineau lupta pentru unitate naţională. La 27 mai/ 8 iunie 1917 a sosit la Iaşi primul detaşament de voluntari transilvăneni şi bucovineni.
    Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultima soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpînire a provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în aceste condiţii, la 14/ 27 octombrie 1918, o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, acum, practic prăbuşită. S-a ales un Comitet executiv şi un Consiliu Naţional. Lider politic a fost ales Iancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de orice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainiene l-a determinat însă pe Iancu Flondor să ceară sprijinul armatei române.
    În atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/ 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, şi anume al reprezentanţilor românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a participanţilor. La propunerea lui Iancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat cu o majoritate zdrobitoare, '' unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României ''. Reprezentanţii celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea românilor.

c. Unirea Transilvaniei cu România
    În Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor  române în Transilvania, în vara anului 1916, a fost salutată cu entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări  în lagăre, s-a recut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. În aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916-1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. În condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul ''Adevărul''. În ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg imperiul, puternice greve generale.
    În acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în SUA şi Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia, SUA, Italia, Suedia, între alţii, Take Ionescu, Simion Mândrescu, Ioan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918, a avut loc la Roma, Congresul popoarelor asuprite din Imperiul Austro-Ungar la care au participat din partea românilor, Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu, G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedenţia lui Take Ionescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, ce publica ziarul ''La Roumanie''.
    În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat astfel activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/ 12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama ''independenţa naţiunii române'' din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 13/ 16 octombrie 1918, împăratul Carol I, a făcut o ultimă încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul '' Către popoarele mele credincioase'', în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de asemenea, numeroase acţiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România. 
    Treptat, puterea locală a fost preluată de consiliile româneşti, denumite Sfaturi,care au dispus de sprijinul militar,al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/ 12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R) din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român- Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr - şi şase ai Partidului Social Democrat- Ioan Flueraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.
    Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/ 22 noiembrie 1918 Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. TRecandu-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-Iulia.   
    Adunarea naţională de la Alba-Iulia a avut loc la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100 000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm popular, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat ''unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România''. Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume Marele Sfat Naţional ce a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfiintit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.  
    Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. 
La 8 ianuarie 1919 Comitetul Săsesc a recunoscut la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918.
În acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), Congresul şvabilor de la Timişoara (august 1919), Consiliul Naţional Maghiar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. Într-un manifest din 3 noiembrie 1918 se sublinia că : '' Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Şi noi ne considerăm o naţiune reinnoită, o fortă acum eliberată pe ruinele monarhiei. Ne trezim uşuraţi la conştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupririi. Să traim unul lângă altul în pace...''. Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele ameninţări proferate de Bela Kun la adresa românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania si pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând forţele maghiare, a pătruns în Budapesta. 


3. Importanţa istorică a Marii Uniri din 1918  

Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al acţiunii românilor inşişi, S-a creat astfel un cadru favorabil dezvoltării societăţii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.
    Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ele au fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea,  au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. În noul cadru istoric de dupa anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării a sporit de la 137 000 km2 la 295 000 km2, populaţia de la 7 250 000 locuitori, înainte de 1918, la 18 052 896 la recensământul de la 1930. Au marcat creşteri importante, între altele, suprafaţa arabilă, de la 6,6 milioane hectare la 14,6 milioane hectare, suprafaţa acoperită cu păduri, de la 2,5 milioane ha, la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate, de la 4300 km la 11000 km. A avut loc integrarea deplină, social-economică şi politică, a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un progres economic real şi eficient, aplicarea unui program democratic de propăşire a ţării.
    Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi economice, după reformele din 1921-1923, s-a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social-politice, mutaţii in ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit în acelaşi timp  o lume a contrastelor, în care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea populaţiei, trăia relativ greu, deşi mai ales din gospodăriile proprii, iar Bucureştiul a devenit ''Micul Paris'',principala capitală din sud-estul Europei, un oraş modern, aliniat standardelor urbanismului internaţional. 
    Într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene noi, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar, violenţa, au avut loc conflicte sociale. Degradarea poziţiilor forţelor conducătoare a făcut loc manifestărilor de extremă stângă şi dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istorică, negative. Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă diplomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi a securităţii europene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial. În noile condiţii din deceniul al patrulea al secolului XX, marcate de ascensiunea fascismului, a tendinţei către autoritarism promovată de regele Carol al II-lea, România Mare s-a dezmembratîn vara anului 1940 sub loviturile de forţă ale puterilor totalitare, democraţia fâcănd loc regimurilor totalitare.   

4. VOR URMA DECLARAŢIILE DE UNIRE CU PATRIA MAMĂ ALE ROMÂNILOR DIN BASARABIA, BUCOVINA, TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ, textul original.
     
 Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martie/ 9 aprilie 1918

    ''În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară :
    Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, 
    În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să îşi hotărească soarta lor,
    de azi înainte şi pentru totdeauna
    se uneşte cu mama sa România.
    Acestă unire se face pe următoarele baze:
    1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român;
    2.  Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi administraţie proprie;
    3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor zemstvelor şi oraşelor; c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale, prin Organul său Împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern;
    4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;
    5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minorităţilor din Basarabia;
    6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia;
    7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român;
    8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi direct;
    9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct;
    10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constintuţie....''



Declaraţia de Unire a Bucovine cu România, la 15/ 28 noiembrie 1918 

    ''Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi, în 15/ 28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Suceavei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Modova, care în jurul ei s-a închegat ca stat, că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se gaseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; 
că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne;  
că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor;
că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei acârmuiri străine, care ii nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi întrăineze firea şi să-l învrăjbească cu alte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate;
că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din Biserică;
că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi depoiat în mare parte de vechea sa moştenire;
dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un singur stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
    Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeiile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul la liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se indreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nadejdea desrobirii noastre.
    Drept aceea
    Noi,
    Congresul General al Bucovinei,
    întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
    În numele Suveranităţii naţionale,
    Hotărâm:
    Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României '' .



Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918


      '' I. ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia, în 1 decembrie 1918, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI ŞI A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. 
      II.  ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă în baza votului universal.
      III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român Adunarea Naţională proclamă următoarele:
            1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.
            Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivii din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, în proporţie cu numărul indi-vizilor care îl alcătuiesc.
            2.Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
            3.Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret,pe comune, în mod proporţionat pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezenta-rea în comune, judeţe ori parlament.
            4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire,libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
            5. Reforma agrară radicală.
            Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidel comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o poate munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.
            6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state din apus.
      IV. Adunarea Naţională dă expresie voinţei sale ca, congresul de pace să înfăptuiască comunitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale.
      V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi de jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.
      VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în monarhia austro-ungară, anume naţiunile ceho-slovacă, austro-germană, jugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se aducă la cunostiinţa tuturor acelor naţiuni.
      VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea Naţiunii Române.
      VIII. Adunarea Naţională dă expresie mulţumirii şi admiraţiunii sale tuturor puterilor aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.
      IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română, oricând şi pretutindeni, faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii. ''

 
 
 
  
  
   
     

Despre rase si rasism

Dupa ce am postat filmele despre "Originea ungurilor bazata pe ADN", am primit numeroase mesaje rasiste. Eu nu sunt de acord cu rasismul si de aceea am decis sa scriu un articol pe aceasta tema a rasei si a rasismului, pentru ca oamenii sa nu mai cada in capcana teoriilor rasiste.
Religia sustine ca oamenii au fost creati de Dumnezeu si ca, deci, toti oamenii au aceeasi origine si cu totii sunt egali.
Astronomia sustine ca tot ceea ce exista in acest Univers are o origine unica, deci, si oamenii au o origine unica.
Biologia sustine ca oamenii se trag din maimute, inca nu au gasit din care anume maimuta, se fac tot felul de presupuneri, dar si concluzia biologiei este ca oamenii au aceeasi origine.
Genetica, pe baza markerilor din cromosomul Y si din cromosomul mitocondrial, a concluzionat ca oamenii provin cu totii dintr-un Adam si o Eva primordiala, adica toti oamenii au aceeasi origine.
In concluzie- atat religia, cat si astronomia, biologia si genetica sustin ca oamenii au aceeasi origine.
Cum se face insa ca oamenii nu sunt identici, ci unii sunt albi, altii negri, unii au parul blond, altii roscat, altii negru, unii au ochii albastri, iar altii negri? Raspunsul e foarte simplu- oamenii sunt adaptati la anumite conditii de clima, la fel cum si animalele, pasarile, pestii, plantele etc de pe aceasta planeta sunt adaptate la diferite conditii de clima.
Din punctul de vedere al unei persoane rasiste, ursul polar ar fi superior ursului brun, deoarece ursul polar este alb, in timp ce ursul brun are blana cafenie.
In realitate insa ursul polar e alb pentru ca s-a adaptat la conditiile vietii printre zapezi, iar blana lui imita culoarea din mediul sau, in timp ce ursul brun are culoarea maro deoarece s-a adaptat la conditiile de mediu din clima temperata.
Acelasi lucru este valabil si cu oamenii, doar ca in cazul lor culoarea pielii nu este o forma de camuflare in mediul inconjurator, ci este determinata de cantitatea de radiatie solara, specifica zonei climatice in care traiesc, si de cantitatea de vitamina D din alimentatie.
Astfel, prea multa radiatie solara distruge ADN-ul si duce la aparitia cancerului de piele. Pentru a impiedica distrugerea ADN-ului si a vietii, pielea produce un pigment inchis ce blocheaza trecerea razelor de soare. Asa apare ceea ce noi numim bronzul. Daca expunerea la soare este mult mai indelungata, bronzul acesta devine "permanent" in sensul ca pielea va produce o cantitate mare de pigment in mod obisnuit si o vom numi neagra. Oamenii cu pielea neagra sunt adaptati vietii intr-un mediu cu o cantitate mare de radiatie solara.
Daca dimpotriva, cantitatea de radiatie solara este foarte mica, pielea nu mai produce pigment si arata decolorat, ceea ce noi numim pielea alba. Oamenii foarte albi sunt adaptati traiului in zonele cu foarte putina radiatie solara, adica in zonele polare si subpolare.
Unii sustin in mod gresit ca "oamenii albi" ar fi superiori celorlalti oameni, deoarece albii sunt mai putini numeric. Acest mod de a gandi este gresit, deoarece asa am putea sa spunem si ca handicapatii, bolnavi de nu stiu ce boli grave, ar fi "superiori" pentru ca sunt mai putini numeric.
In realitate, numarul de oameni de o anumita culoare, este determinat de cat de favorabile sunt conditiile de mediu din zona sa. Viata are nevoie de caldura si de umiditate, din acest motiv in zonele calde si umede existand o abundenta de specii, in timp ce in zonele reci traiesc foarte putine specii.
Oamenii foarte albi au aparut/format/adaptat la conditiile climei subpolare, o clima foarte dificila, cu putina hrana, putine animale, pasari, plante. De aceea numarul oamenilor albi este foarte mic, pentru ca e greu sa se inmulteasca in acele conditii dificile.
Oamenii cu pielea inchisa la culoare sunt adaptati/au aparut/s-au format/au fost formati pentru o clima calda, cu o temperatura ce permite vietii sa se dezvolte.
Din acest motiv oamenii cu pielea mai inchisa sunt mult mai numerosi decat oamenii cu pielea foarte deschisa.
In concluzie- albii nu sunt superiori negrilor, ci sunt adaptati la alte conditii de clima.

Sustinatorilor rasismului le place si sa vorbeasca si despre diferentele culturale, psihologice, fizice etc dintre oameni, pentru a justifica ideea ca unele popoare ar fi superioare, iar altele inferioare. Acest punct de vedere este iarasi gresit, pentru ca ei nu tin cont de faptul ca rasa umana este un tot unitar, tot asa cum si corpul uman este un tot unitar. Corpul uman este format din organe diferite, fiecare avand o anumita functie in corp. Nu putem spune ca ficatul e superior inimii sau plamanilor, putem spune doar ca intr-adevar sunt organe diferite, insa aceste organe impreuna formeaza corpul uman. Daca unul din organe lipseste, atunci intregul corp este in pericol. Acelasi lucru este valabil si pentru diferite popoare- exista anumite diferente intre ele bazate pe genetica, pe psihologia colectiva, religie, conditii de mediu etc, insa toate popoarele impreuna formeaza un intreg unitar, denumit rasa umana.

Sustinatorilor rasismului le place sa vorbeasca despre faptul ca "albii" sunt superiori pentru ca ar fi mai dezvoltati tehnologic. In realitate, tehnologia "albilor" a fost folosita pentru a distruge natura, pentru a extermina mii de specii de plante, animale, pasari, pesti, insecte si pentru a omora sute de milioane de fiinte umane. Din punctul de vedere al ecosistemului numit Planeta Albastra, tehnologia si "albilor" reprezinta un adevarat dezastru si un adevarat pericol. Pentru Planeta Albastra, faptul ca unii se plimba cu masini super poluante, ca folosesc in mod iresponsabil resursele naturale, ca otravesc solurile cu tot felul de chimicale, ca otravesc apele si aerul, nu reprezinta o chestie ce denota "superioritate", ci reprezinta un adevarat pericol ce origineaza in orgoliul nemasurat, egoismul si inconstienta respectivilor.

Si concluzia mea- rasismul, ca si satanismul, isi are originea in orgoliu si egoism si in neintelegerea scopului omului pe Pamant.