AndradaDaciana

Ce puteti citi pe acest blog

2012-03-03T17:24:00.000-08:00

Ca să fie mai uşor de accesat materialele de pe acest blog, voi prezenta un scurt sumar al celor mai importante titluri şi linkuri către acestea:

1. SUBIECTE ISTORICE:

-Despre Alexandru I. Cuza- dubla alegere, opera de unificare a Moldovei şi Munteniei, legea agrară, electorală,secularizarea averilor mănăstireşti, legea instrucţiunii publice, coduri civil, penal etc, îndepărtarea lui Al. I. Cuza
http://andradadaciana.blogspot.com/2011/01/unirea-principatelor-romane-dubla.html
-Despre Unirea de la 1918 şi România Mare:
http://andradadaciana.blogspot.com/2010/11/1-decembrie-1918-desavarsirea-nationala.html
-Despre situaţia teritoriilor locuite de români şi despre lupta lor pentru unificare:
http://andradadaciana.blogspot.com/2011/12/pro-terra-nostra-despre-teritoriile.html
-Despre situaţia românilor din Harghita, studiu realizat de Academia Română în colaborare cu câteva universităţi din România:
http://andradadaciana.blogspot.com/2011/11/romanii-din-harghita-si-covasna-o.html

2.SUBIECTE ŞTIINŢIFICE - STUDII GENETICE DESPRE UNGURI

-http://andradadaciana.blogspot.com/2011/06/studii-genetice-despre-unguri.html
-http://andradadaciana.blogspot.com/2009/06/studii-genetice-despre-unguri.html
-http://andradadaciana.blogspot.com/2010/11/despre-rasa-si-rasism.html
-http://andradadaciana.blogspot.com/2009/06/despre-unguri.html

3. SUBIECTE POLITICE:

Cine sunt membrii Guvernului Ungureanu

2012-02-14T14:41:00.000-08:00

Un articol interesant despre cine sunt membrii Guvernului condus de Mihai Razvan Ungureanu:

http://www.cotidianul.ro/ce-nu-stiu-romanii-despre-grupul-beizadelelor-si-acoperitilor-din-palatul-victoria-172764/

Senatorul Valer Marian face anatomia guvernului Ungureanu
Ce nu știu românii despre grupul beizadelelor și acoperiților din Palatul Victoria?
Acasă » Politica

GRUPUL PARLAMENTAR PSD

DECLARAŢIE POLITICĂ

Senator: VALER MARIAN

Circumscripţia electorală: SATU MARE

Colegiul electoral: 1

Grupul parlamentar: PSD

Şedinţa Senatului din: 13.02.2012

Titlul declaraţiei: De la şeful scorpionilor la şeful spionilor

Guvernul Ungureanu nu este nici un guvern nou-nouţ nici un guvern al tinereţii, competenţei şi probităţii, cum încearcă să-l prezinte opiniei publice tutorele acestuia de la Palatul Cotroceni. Nu este un guvern nou-nouţ pentru că jumătate din membrii săi, respectiv 9 dintre aceştia, au făcut parte şi din Guvernul Boc. Este vorba de vicepremier şi de trei miniştri aparţinând UDMR (Marko Bela, Kelemen Hunor, Laszlo Borbely, Ladislau Ritli), de cei doi miniştri aparţinând UNPR (Gabriel Oprea, Cristian Diaconescu), de miniştrii dependenţi Cătălin Predoiu şi Leonard Orban şi de secretarul de stat Cătălin Baba, care a fost promovat ministru al Educaţiei.

Cabinetul Ungureanu nu este din păcate niciun guvern al competenţei sau competenţelor. Dimpotrivă, este un guvern de rezerve sau de clone, de pile sau de pupile, de slugi sau de marionete, de fiţe sau de beizadele, de valeţi, de travestiţi sau de traseişti. Astfel, miniştrii Gabriel Oprea şi Cristian Diaconescu provin din PSD, în timp ce miniştrii Gabriel Berca, Cătălin Predoiu, Cătălin Baba şi Leonard Orban au debutat în PNL ori au fost apropiaţi acestui partid. Noul ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului, Cristian Petrescu, este cunoscut drept un fan şi un serv al fostei ministrese Elena Udrea, care l-a răsplătit cu contracte de peste 1 milion de euro de la acest minister. Petrescu a fost mecanic auto (una din profesiile pe placul preşedintelui Băsescu) şi a reuşit să absolve o facultate, respectiv Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, abia la vârsta de 34 de ani. Fără nicio competenţă sau experienţă managerială, a ajuns marele patron al infrastructurii din România. Noul ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale, Claudia Boghicevici, este pupila primarului Aradului, Gheorghe Falcă, fiind numită la hotelul în care locuieşte în Bucureşti „blonda celor trei muşchetari portocalii de la Arad" (deputaţii Iustin Arghir Cionca, Lucian Rivis Tipei şi Adrian Henorel Niţu). Cea mai consistentă experienţă a doamnei Boghicevici a fost cea de învăţătoare la Casa de fete din Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Arad. Aceasta se laudă cu licenţa în ştiinţe economice (finanţe-bănci) şi cu patru mastere, dar majoritatea acestora au fost obţinute la contestata Universitate de Vest Vasile Goldiş din Arad. Noul ministru al Finanţelor Publice, Bogdan Drăgoi, este protejatul fostului ministru al Economiei, vicepreşedintele PDL Adrian Videanu (care este prieten de afaceri şi de concedii de lux cu tatăl său), şi nu s-a remarcat în mod deosebit ca secretar de stat Ministerul Finanţelor în ultimii doi ani, decât poate cu autoturismul marca Jaguar ultimul răcnet cu care venea la minister. Noul ministru al Transporturilor, Alexandru Nazare, este pupila fostului ministru de resort, Anca Boagiu, fiind din 2009 până în prezent subsecretar de stat respectiv secretar de stat la Ministerul Transporturilor, unde nu s-a remarcat prin nimic deosebit. Noul ministru al Comunicaţiilor, Răzvan Mustea – Şerban, are licenţă şi doctorat în economie, dar n-a avut experienţă managerială decât la firmele tatălui său, miliardar din Focşani şi sponsor important al PDL, şi a avut şansa să facă studii în SUA, împreună cu domnişoara prezidenţială EBA. Acest ministru s-a remarcat mai mult prin declaraţia sa de avere, care conţine o vilă în Bucureşti, o vilă în Voluntari şi un autoturism Porsche ultimul răcnet, dar nu conţine o vilă pe care o deţine la Miami (SUA). Noul ministru al Agriculturii, Stelian Fuia, s-a remarcat prin studii de marketing la Harvard, dar şi prin promovarea produselor agricole modificate genetic în România şi prin hăcuirea unor staţiuni de cercetare agricolă.

Noul ministru al Economiei, Lucian Bode, este promovatul şi protejatul fostului consilier economic al premierului Emil Boc, Andreea Paul Vass, amândoi fiind originari din judeţul Sălaj. Bode şi-a început cariera politică ca şi consilier local în comuna natală Valcău de Jos şi a fost promovat tot de Andreea Paul Vass în funcţia de preşedinte al Organizaţiei judeţene Sălaj a PDL, la care aceasta deţine şefia organizaţiei de femei. Bode a absolvit o facultate obscură de electronică din Oradea şi a ajuns lider sindical şi şef serviciu la Sucursala Zalău a SC Electrica SA, unde a condus câteva echipe de electricieni căţărători pe stâlpi. Foşti ofiţeri SRI din Zalău afirmă că Bode a fost informator la miliţie înainte de 1989 şi la serviciul secret al MAI (doi şi un sfert) după, precum şi că împreună cu Andreea Paul Vass l-a susţinut pe actualul director general al DGIPI, comisarul şef Cristian Gheorghe Laţcău, originar tot din Sălaj, atât cu ocazia numirii acestuia în funcţie, în decembrie 2010, de către fostul ministru de interne Constantin Traian Igaş, cât şi în toamna anului trecut când fostul premier Emil Boc a solicitat să fie eliberat din funcţie, în urma unor semnale venite din partea altui serviciu secret.

Noul ministru al Educaţiei, Cătălin Baba, este valetul fostului premier Emil Boc, care l-a promovat şef al Cancelariei primului ministru şi apoi secretar de stat la Educaţie. Facultatea de bază a lui Cătălin Baba este Medicina Veterinară, dar ulterior a absolvit şi Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative, unde a ajuns conferenţiar şi decan, calitate în care s-a remarcat prin tot felul de promovări dubioase, inclusiv ale soţiei şi cumnatului său. Astfel, printr-o declaraţie elaborată de Colegiul Senatului şi Consiliul Academic al Universităţii Babeş – Bolyai, Cătălin Baba a fost acuzat de nepotism, în anul 2009, după numirea sa în funcţia de secretar de stat la Educaţie. O primă acuzaţie a fost aceea că soţia sa Alina Baba, fostă Cherecheş, originară din Satu Mare şi licenţiată iniţial a unei facultăţi de drept private, pe care a absolvit-o cu media 7,16, la Universitatea Vasile Goldiş, a absolvit ulterior extensia Satu Mare a Facultăţii de Administraţie Publică a Universităţii Babeş - Bolyai, la care soţul său era decan, cu media 10, dar colegii săi sătmăreni au afirmat că n-au văzut-o la faţă în cei trei ani de studii, nici la cursuri şi nici la examene. O a doua acuzaţie era că, în calitate de decan, a solicitat derogare de medie pentru soţia sa şi pentru cumnatul Răzvan Cherecheş pentru ca aceştia să poată ocupa posturile de asistent la Drept constituţional, respectiv asistent la Sănătate publică la facultatea pe care o conducea. O a treia acuzaţie era că Baba nu are lucrări de unic autor (articole, studii, recenzii, s.a.), puţinele sale scrieri fiind în colaborare cu alţi autori. O a patra acuzaţie era aceea că, deşi norma didactică a lui Cătălin Baba cuprinde discipline din domeniul ştiinţelor politice şi politicilor publice, acesta se ocupa de disciplina de sănătate publică, calificarea sa fiind de medic veterinar.

Guvernul Ungureanu nu este nici un guvern integru, mai mulţi miniştri, inclusiv dintre cei noi, având probleme de probitate. Astfel, ANI s-a sesizat în cazul ministrului Sănătăţii, Ladislau Ritli, după ce acesta şi-a promovat fiul pe postul de director al spitalului pe care l-a condus până ce a fost cooptat în Guvern. Ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Cristian Petrescu, a avut contracte cu ministerul pe care l-a preluat. Ministrul Comunicaţiilor, Răzvan Mustea Şerban, nu şi-a declarat o vilă pe care o deţine la Miami în SUA. Ministrul Educaţiei, Cătălin Baba, s-a aflat în stare de incompatibilitate întrucât a deţinut concomitent atât funcţia de secretar de stat la Educaţie cât şi calitatea de membru al Consiliului de Administraţie al Televiziunii Române. În plus, mai mulţi primari din Regiunea de Dezvoltare de Nord-Vest s-au plâns că aproape toate proiectele cu finanţare europeană au fost intermediate şi taxate de soţia lui Baba. În acelaşi timp, ministrul Mediului, Laszlo Borbely, are dosar la DNA pentru fapte de corupţie, iar ministrul Apărării Naţionale, Gabriel Oprea, are dosar la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru fapte de abuz în serviciu. Pe de altă parte, ministrul Afacerilor Externe, Cristian Diaconescu, are probleme legate de colaborarea cu Securitatea.

Nici şeful noului şi magnificului Guvern, mult-lăudatul Mihai Răzvan Ungureanu, nu corespunde criteriilor de etică şi de competenţă reclamate de o asemenea funcţie. Deşi acum se declară dreapta, chiar cu o anumită fervoare şi ostentaţie, Ungureanu a avut o tinereţe comunistă timpurie, fiind şeful UTC pe Liceul Negruzzi din Iaşi şi fiind cooptat încă din anii de liceu în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist, sub comanda Prinţişorului Nicu Ceauşescu. Ungureanu a ţinut să se remarce cu orice preţ la Congresul al XII-lea al UTC, când a rostit o cuvântare elogioasă la adresa secretarului general al PCR, Nicolae Ceauşescu, care a fost publicată de ziarul ''Scânteia tineretului'' din 19 mai 1985. De asemenea, Ungureanu s-a remarcat şi la ultimul congres al Partidului Comunist Român (Congresul al XIV-lea) care a avut loc în luna noiembrie 1989. Potrivit unor colegi de facultate a fost atât de ataşat comunismului încât nu numai că nu a participat la Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989, dar în perioada 17-22 decembrie şi-a monitorizat cu atenţie colegii şi a întocmit liste cu studenţii protestatari, probabil cu scopul de a-i trage la răspundere cu mânie revoluţionară comunistă dacă revoluţia anticomunistă eşua. După ce Convenţia Democrată a câştigat alegerile parlamentare şi prezidenţiale în România în 1996, Ungureanu s-a înscris în PNL, partid care l-a promovat în funcţiile de secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (1998- 2001) şi de ministru al Afacerilor Externe (2004-2007).

Din păcate, în fruntea diplomaţiei române, Mihai Răzvan Ungureanu nu s-a remarcat prin nimic favorabil României şi românilor. Primul lucru pe care l-a făcut când a devenit ministru de externe a fost montarea portretului Anei Pauker fost ministru comunist de externe, (primul şi principalul comisar al comunismului sovietic în ţara noastră, distrugătoarea României postbelice) pe holurile Ministerului Afacerilor Externe. Ultimul lucru pe care l-a făcut ca ministru de externe a fost dublarea, printr-o ordonanţă de urgenţă, a salariului pe care urma să-l primească (8 000 de euro lunar) în postul pe care urma să plece la Viena (coordonator adjunct la Iniţiativa de cooperare pentru Europa de Sud-Est). Între acestea, Ungureanu a făcut mult rău României şi românilor din ţară şi din jur. La scurt timp după investirea sa ca ministru de externe, Ungureanu a semnat în 2005, cu ministrul de externe rus Serghei Lavrov, cel mai păgubos act din istoria postdecembristă a României, respectiv „Legea pentru ratificarea Protocolului dintre România şi Rusia privind inventarierea relaţiilor bilaterale". Şeful diplomaţiei române a declarat atunci că „Nu există probleme între România şi Rusia", prin actul respectiv uitându-se atât problema Basarabiei cât şi problema tezaurului românesc confiscat de Lenin în 1918. Fostul ambasador al României la Moscova, Dumitru Prunariu, a declarat în acest sens următoarele: „La numirea mea ca ambasador în Federaţia Rusă în 2004, reprezentanţi ai Parlamentului României au insistat pe o misiune permanentă a noastră legată de Federaţia Rusă, şi anume urmărirea problemei Tezaurului României, confiscat de bolşevici în 1918. Total surprinzător şi de neînţeles pentru mine nici acum, în aprilie 2005 am primit ordin scris de la MAE, trimis de dl. Leuştean în numele lui Mihai Răzvan Ungureanu, să nu mai abordez în niciun fel şi sub nicio formă problema Tezaurului". Ungureanu i-a dezamăgit pe românii din Basarabia şi când a declarat, în mai 2006, că cetăţenii din Republica Moldova vorbesc „o variantă a limbii române", un fel de „light Romania", dând astfel apă la moară celor care susţin că acolo nu trăiesc români ci moldoveni. Ungureanu i-a supărat şi pe românii din Ucraina (din Bucovina de Nord, din Ţinutul Herţa, precum şi din regiunile Odessa şi Transcarpatia) pentru că nu s-a preocupat nici măcar de implementarea puţinelor şi firavelor prevederi privind prezervarea limbii şi identităţii naţionale din ruşinosul tratat încheiat cu Ucraina în 1997, prin care România a renunţat la orice discuţii şi pretenţii teritoriale. Actualul său mentor politic, preşedintele Traian Băsescu, a acuzat într-o emisiune la TVR, în 31 martie 2008, politicienii care au negociat şi au semnat tratatul cu Ucraina în 1997 că ar fi lăsat interesul naţional după uşă, adăugând că din cauza proastei negocieri de atunci, România se judecă acum la Haga cu ţara vecină. Traian Băsescu a precizat că politicienii respectivi nu au ştiut să negocieze cu Ucraina şi au semnat în grabă şi după dictare un tratat dezavantajos, deşi cu alte ţări nu au fost semnate documente similare.

Şi românii din Ungaria şi din Transilvania sunt supăraţi pe Mihai Răzvan Ungureanu pentru modul mişelesc şi păgubos în care a negociat recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu din Budapesta, cu destinaţie testamentară pentru bursele românilor ortodocşi din Transilvania şi din Ungaria. În primul său an de ministeriat, Ungureanu a negociat pe furiş şi a semnat pe sub masă „Acordul referitor la înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare Gojdu", prin care a fost exclus moştenitorul testamentar, Biserica Ortodoxă Română. Acordul a fost semnat la Bucureşti, în data de 20 octombrie 2005, cu ocazia unei reuniuni comune a guvernelor României şi Ungariei, de către ministrul român de externe Mihai Răzvan Ungureanu şi de către omologul său ungar Ferenc Somogy, fiind ratificat de partea română prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 183/2005. Acest acord a fost negociat, semnat şi ratificat după ce, în decembrie 2004, Curţile Gojdu din Budapesta au trecut în proprietatea companiei israeliene Autoker Holding Rt, fiindu-i vândute de Primăria sectorului 7 din Budapesta.

Avocatul Aurelian Pavelescu, pe atunci deputat al principalului partid de guvernământ (PDL), a declarat într-o emisiune la Radio România Actualităţi că Mihai Răzvan Ungureanu a prejudiciat statul român şi Biserica Ortodoxă Română de miliarde de dolari, susţinând că întreg acordul este de inspiraţie maghiară şi că poate fi calificat drept un act de hoţie şi de trădare naţională. Inspiraţia maghiară şi trădarea românească sunt confirmate de o declaraţie făcută în şedinţa Parlamentului Ungariei din 21 noiembrie 2005 de către deputatul FIDESZ, Nemeth Zsolt (secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe în primul guvern Viktor Orban şi ministru de externe în actualul guvern de la Budapesta): „Acordul dintre Ungaria şi România asupra problemelor averii Gojdu pune punct discuţiei prelungite de mulţi ani. Exemplul acestei probleme este că România renunţă la revendicarea bunurilor materiale, pe care a formulat-o în 1998, ba chiar şi anterior, în legătură cu averea lui Gojdu. Acest lucru înseamnă în acelaşi timp că partea română a acceptat punctul de vedere al Ungariei, conform căruia, în 1953, Tratatul de drept material a rezolvat chestiunea averii lui Gojdu". Mihai Răzvan Ungureanu a fost lăudat şi pentru că ar fi semnat Acordul privind acordarea unor facilităţi militare Statelor Unite ale Americii în România, primul acord în baza căruia au fost aduse trupe americane în ţara noastră (la baza aeriană Mihail Kogălniceanu din judeţul Constanţa), dar acest acord a fost negociat de doi miniştri din Guvernul Adrian Năstase, respectiv de ministrul de externe, Mircea Geoană, şi de ministrul Apărării Naţionale, Ioan Mircea Paşcu.

Fostul purtător de cuvânt al Serviciului Român de Informaţii, scriitorul Nicolae Ulieru (care a avut cel mai lung mandat în acest sens după revoluţie, ocupând acest post sub directorul Virgil Măgureanu) a declarat public, în toamna anului 2009, că directorul SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, este agent străin – practic, o acuzaţie de trădare naţională – precizând că e gata să ofere probe în acest sens dacă va fi audiat de comisiile parlamentare de control ale SRI şi SIE. Ulieru a declarat că şeful SIE „a avut o ascensiune fulminantă pentru condiţia lui de tânăr istoric anonim de la Iaşi. A fost adus de Pleşu secretar de stat în Ministerul de Externe, a rămas secretar de stat şi în Guvernul Năstase, apoi a fost numit ministru de externe de către liberalul Călin Popescu Tăriceanu, recuzat de acesta pentru că nu i-a dat nişte documente, şi după ce a fost recuzat de premier, preşedintele l-a numit şeful SIE. Eu, când am auzit numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu la SIE, am avut o tresărire. Am spus: oare preşedintele chiar nu ştie cine-i omul acesta, sau SRI nu l-a informat?". Suspect a fost şi faptul că, în calitate de şef al SIE, Ungureanu a făcut intervenţii ca un avocat, cunoscut ca exponent al unui grup israelian de lobby şi ca şi colaborator al Mossad, să aibă acces de trei ori la teroristul Omar Hayssam în celulă fără ca procurorul de caz să-i dea aprobare, lucru care, în opinia lui Ulieru, nu face decât să confirme apartenenţa lui Ungureanu la un serviciu străin. Probabil aşa se explică că, printr-o hotărâre de guvern pe care a iniţiat-o şi a contrasemnat-o în calitate de director la SIE (HG nr. 665 din 3.06.2009, pentru modificarea valorii de inventar a unor imobile înscrise în domeniul public al statului şi aflate în administrarea SIE, publicată în Monitorul Oficial nr. 406/06/2009), Mihai Răzvan Ungureanu a desconspirat prosteşte (sau, poate, cu rea credinţă) 41 de locaţii secrete ale SIE din capitală şi din ţară.

În concluzie, preşedintele Traian Băsescu a schimbat tusea cu junghiul prin desemnarea diplomatului istoric Mihai Răzvan Ungureanu în funcţia de prim ministru al Guvernului României în locul juristului filosof Emil Boc. A schimbat un democrat liberal actual cu un fost liberal. A schimbat un ardelean (din Cluj) cu un moldovean (din Iaşi). A schimbat un doctor în filosofie cu un doctor în istorie. A schimbat un utecist fruntaş, care a fost cooptat în anii studenţiei în Comitetul Central al UASCR, cu un utecist şi mai fruntaş, care a fost racolat în Comitetul Central al UTC din anii de liceu (amândoi servind sub comanda Prinţişorului Nicu Ceauşescu). A fost schimbat un profitor mai mic (care şi-a plimbat o fiică şi o nepoată cu un elicopter guvernamental) cu un profitor mai mare, având în vedere că soţia lui Ungureanu (stabilită ani buni la Viena) a primit o pleaşcă de 85 000 euro pe an de la OMV AG Austria (cumpărătoarea pachetului majoritar la Petrom) pentru servicii închipuite de consultanţă medicală. A fost schimbat şeful scorpionilor (portocalii) cu şeful spionilor (rozalii).

Cu ce altceva s-a remarcat până acum Mihai Răzvan Ungureanu? Ca secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe şi apoi ca ministru de externe a ieşit în evidenţă doar prin limbajul său preţios, îmbibat cu neologisme şi sofisme, încât mulţi interlocutori români sau străini n-au prea înţeles ce vroia să spună. Singura lui cucerire pe plan extern este Bodo Homobach, înaltul comisar pentru Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est, pe care l-a fermecat profund (la Viena, probabil pe valsurile Dunării). Ca politician (de dreapta, cu origini în PNL) s-a remarcat prin trădarea primului său binefăcător politic, premierul liberal Călin Popescu-Tăriceanu, în favoarea noului său binefăcător politic, preşedintele (de la stânga la dreapta) Traian Băsescu. Ca director al SIE, respectiv ca şef al spionilor români, s-a remarcat doar prin deconspirarea prostească a locaţiilor din ţară ale serviciului secret pe care-l conducea şi prin tăiatul frunzelor la câini. Îndeosebi la câinii generalului Predoiu, primul său adjunct şi şeful de facto al serviciului secret în fruntea căruia a fost plasat formal şi subliminal de binefăcătorul său de la Cotroceni.

Preşedintele Băsescu ar trebui să ia aminte că, cu un an în urmă, omologul său autocrat din Egipt, Hosni Mubarak, a încercat să se salveze numindu-l vicepreşedinte al statului şi, totodată, şef al guvernului pe şeful suprem al serviciilor sale secrete, generalul Omar Suleiman (cel mai vechi şi mai apropiat colaborator al său şi omul CIA la Cairo), dar nu i-a fost de niciun folos.

Senator

Valer Marian

PS: Pentru iluminarea mea şi a românilor pe care-i guvernează, îi adresez proaspătului premier Mihai Răzvan Ungureanu şi câteva întrebări: 1. De ce nu şi-a trecut în CV-ul său stufos, la limbi străine cunoscute, şi limba ebraică (pe care o cunoaşte mai bine decât limba maghiară, pe care a trecut-o)? 2. Dacă a fost sau este membru al vreunei organizaţii masonice şi ce grad sau funcţie deţine în aceasta? 3. Dacă a fost şantajat de SRI, de SIE sau de tutorele său politic de la Palatul Cotroceni cu nişte episoade de o anumită orientare sexuală petrecute la Iaşi (în anii '90), la Cernăuţi (în 2000, la Hotelul Ceremuş) şi la Viena (după 2000, la sediul Pactului de Stabilitate).
Accesări:

Publicat Marţi, 14 februarie 2012

Cum arată România la 22 de ani de la revoluţia din decembrie 1989

2012-01-17T14:12:00.000-08:00

http://www.cotidianul.ro/cum-arata-romania-la-22-de-ani-de-la-revolutia-din-decembrie-1989-167483/

Un interviu cu Dinu C. Giurăscu:
O analiză a situaţiei din România de azi:

A. Economia- Industria/Meşteşugurile,
B. Agricultura,
C. Comerţul,
D. Sistemul Bancar-Financiar, Politica-Economica, Viaţa Politică,
E. Statul şi Integritatea sa teritorială,
F. Învăţământul şi educaţia

Să examinăm realitatea în sectoarele ei principale.

A. Economia

A1. Industria

Baza industrială existentă în 1989 a dispărut. Numeric, cel puţin 80% din capacităţile de producţie au fost date la fier vechi. Câteva mari unităţi – construcţia auto sau siderurgia (Galaţi) – mai funcţionează ca proprietăţi ale unor firme străine.

Exemplu. În Bucureşti existau în decembrie 1989 cel puţin 47 de mari întreprinderi. Au dispărut complet 34 (treizeci şi patru), între acestea: Uzinele 23 August; Republica; Întreprinderea de Maşini Unelte şi Agregate (IMUAB); Industria Optică Română (IOR); Întreprinderea Electroaparataj; Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB); Întreprinderea Electronica; Întreprinderea de Cinescoape; de Calculatoare; Automatica; Turbomecanica etc.

Ce mai reprezintă cele 13 care au rămas?

De exemplu:

- Policolor avea 1.200 salariaţi, a mai rămas cu 2 secţii, restul a fost demontat şi dus în Bulgaria;

- IREMOAS (Întreprinderea de băi, radiatoare, elemente şi armături sanitare) cca. 2.800 salariaţi, mai lucrează în prezent 800 persoane;

- Combinatul de prelucrare a lemnului Pipera, cca. 3.400 salariaţi; în prezent au mai rămas 600 şi produce sub 30% din volumul anterior, din 1989.

- Întreprinderea de materiale de construcţii (BCO) avea 1.600 salariaţi, producţia s-a redus cu 60%; şi mai are 420 salariaţi;

- Semănătoarea, cu 2.800 salariaţi în decembrie 1989, produce acum utilaj agricol mărunt şi mai are cca. 400 muncitori.

Dispariţii dramatice s-au produs şi în alte centre. La Craiova, Fabrica de locomotive electrice nu mai există; Combinatul siderurgic Călăraşi e o amintire; Întreprinderea de maşini grele Iaşi e de domeniul amintirii. O numărătoare a dispariţiei industriei pe ansamblul ţării nu s-a efectuat; procentul de dispariţie ar putea fi chiar peste 80%. Această dispariţie a înghiţit şi fabricile create între cele 2 războaie mondiale (vezi Malaxa-Republica) şi dezvoltate sub regimul democrat popular.

Rezumând, tot efortul de industrializare al României din secolul XX a fost în cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii este, după toate probabilităţile, unică în Europa dacă nu şi în lume. România nu mai are în proprietate nici o unitate industrială, cele în funcţie astăzi aparţin unor firme din alte ţări.

*

A2. Cooperaţia meşteşugărească de producţie a dispărut şi ea în cea mai mare parte. În Bucureşti mai lucrează frizeriile şi câteva croitorii. Dacă vrei să-ţi repari un pantof, găsirea unui atelier seamănă cu un joc la loterie.

Dispariţia atelierelor de producţie sau reparaţii s-a produs prin importul masiv al articolelor de unică folosinţă menite a fi înlocuite la cea mai mică defecţiune: este politica societăţii de consum care urmăreşte să livreze pieţei cât mai multe produse cât mai des.

*

B. Agricultura, prin măsurile luate în anii '90, a revenit la o fărâmiţare care o fac neproductivă. România nu mai produce hrana de care are nevoie şi importă nu numai grâu, dar şi legume, fructe din ţări europene, africane şi chiar din America de Sud spre repetatele beneficii ale intermediarilor-importatori.

*

Lichidarea industriei, a cooperaţiei meşteşugăreşti şi starea precară a agriculturii sunt cauzate de politica urmată de toate guvernele începând cu 1990/1991.

Actualul regim îşi propune să atace şi ultimele unităţi rămase în proprietatea statului român şi să le încredinţeze unor manageri străini.

*

C. Comerţul se desfăşoară în mall-uri cu megamagazine, fie cele alimentare de tip universal, fie specializate într-o arie (de exemplu IKEA, Bricostore) aşa cum funcţionează şi în alte ţări ale Uniunii Europene, în America sau Asia, Australia.

Care este ponderea în megamagazine a mărfurilor produse în România? O estimare a lor nu ştiu să fi fost făcută.

Afluenţa cumpărătorilor – în număr mare la finele săptămânii sau de sărbători – este explicabilă dat fiind că megamagazinele au cuprins piaţa orăşenească. O situaţie reală a cumpărăturilor s-ar putea estima dacă am avea media valorică şi sortimentele cumpărăturilor per persoană. Imaginile cu înghesuiala cumpărătorilor de sărbători la casele de marcat nu înseamnă bunăstare.

După toate probabilităţile, în comerţul orăşenesc, ponderea aparţine net marilor magazine – unităţi ale unor firme internaţionale: Carrefour, Mega Image, Billa etc.

Comerţul exercitat individual-particular s-a redus la maximum; micile magazine de cartier unele rezistă, altele s-au închis, iar ponderea lor este prea puţin semnificativă.

*

D. Sistemul bancar-financiar aparţine, în proporţie de cel puţin 90%, băncilor străine, chiar dacă unele bănci bucureştene (de exemplu, BCR sau Banca Românească) au nume autohtone.

În 2010 statul român s-a împrumutat, în regim de urgenţă, cca. 20 miliarde de euro, în principal de la Fondul Monetar Internaţional (cu o participare redusă şi a Băncii Europene).

Explicaţia sumară dată în aprilie 2010: nu sunt bani pentru plata salariilor. De ce până în 2009 inclusiv au fost bani şi dintr-odată nu mai sunt? Opinia publică nu a primit o explicaţie raţională şi nici cum sunt folosite aceste 20 de miliarde.

Urmările împrumutului:

a) reducerea cu 25% a salariilor şi cu 15% a pensiilor;

b) disponibilizări repetate în 2010 şi 2011 şi anunţate şi pentru 2012;

c) reducerea în continuare a salariilor întrucât noua grilă de salarizare a pornit de la un prag mai jos decât acela anterior;

d) îngheţarea salariilor şi pensiilor pe 2012;

e) hotărâri judecătoreşti definitive pentru plata unor drepturi băneşti nu sunt respectate şi amânate cu motivarea că nu sunt bani;

f) o politică generală de restrângere în continuare a cheltuielilor cu explicaţia că sumele disponibile se cuvin îndreptate spre investiţii.

Ce fel de investiţii? Sunt create noi locuri de muncă? Se pare că nu. Investiţiile – spun sursele – sunt îndreptate spre firmele clientelare ale regimului; ele îşi desfăşoară în continuare activităţile, dar, în genere, fără a-şi spori personalul.

De ce aceste consecinţe arătate mai sus?

Fondul Monetar Internaţional execută un control direct asupra bugetului şi administraţiei ţării. Bugetul pe 2012 a fost prezentat în prealabil specialiştilor de la FMI. Acest for „recomandă" ce trebuie privatizat sau pus sub management privat. Într-un fel, situaţia se aseamănă cu aceea a României din anii 1948-1958 când hotărârile conducerii de atunci erau supuse aprobării prealabile a Moscovei.

Cu ce se vor plăti ratele la cele 20 miliarde de euro împrumutate? România nu mai are o producţie, o bază industrială proprie care să-i adune venituri. Întrebare la care opinia publică aşteaptă răspuns.

*

Politica economică generală anunţată de guvern, pe lângă bugetul de austeritate care fixează starea de sărăcie a majorităţii cetăţenilor, mai cuprinde două măsuri:

a) trecerea – tot la recomandarea Fondului Monetar Internaţional – sub management privat a unor mari unităţi care mai sunt proprietatea statului.

Se spune că noii manageri vor fi cetăţeni străini; probabil că nu mai avem specialişti în ţară în stare să redreseze situaţia financiară a unităţilor arătate mai sus.

b) vânzarea în continuare a resurselor naturale, îndeosebi Roşia Montană (aur, argint, wolfram şi alte metale strategie), Roşia Poieni (cupru); exploatarea perimetrelor maritime petrolifere; atacarea pădurilor virgine (România are cele mai întinse suprafeţe de atari păduri din Europa). Veniturile ce vor reveni statului român din vânzarea unor asemenea resurse sunt minimale.

Gold Corporation face o propagandă deşănţată în favoarea proiectului său, în aşa măsură încât devine tot mai probabilă ipoteza că la Roşia Montană, alături de aur şi argint, s-ar afla şi metale strategice nedeclarate.

Dacă majoritatea aritmetică parlamentară va aproba proiectul Roşia Montană, România se va alege cu un lac de cianură de mari proporţii şi cu distrugerea completă a unei zone naturale întregi cu importante vestigii arheologice. Partidele care vor vota o asemenea măsură intră în istorie cu denumirea partide-cianură cu deputaţi şi senatori-cianură.

*

Viaţa politică cunoaşte, în ultimii 6-7 ani, manifestări aparte, care încalcă atât constituţia ţării, cât şi regulile statornicite ale Uniunii Europene din care şi România face parte. Astfel:

a) Formarea unei majorităţi parlamentare cu ajutorul unui „partid" care nu a fost validat în alegeri, s-a format din deputaţi şi senatori demisionari din alte partide, nu are o identitate propriu-zisă şi votează automat cu partidul principal de guvernământ.

b) Metode speciale de votare prin care guvernul obţine aprobarea legilor controversate, anume: Asumarea răspunderii de către guvern; aprobarea tacită (în Senat a dus la adoptarea unor regiuni de dezvoltare ale României cu Transilvania divizată în 2 pe linia de demarcaţie a dictatului de la Viena din 1940); numărătoare în viteză (numărătoarea expres) care a dus la adoptarea legii pensiilor cu scăderea drepturilor băneşti a aproape 5 milioane de pensionari. „Numărătoarea în viteză" a fost brevetată în Camera Deputaţilor şi funcţionează. Plus ordonanţele de urgenţă aprobate în bloc.

c) Politizarea aparatului de stat până la treptele inferioare (şef de birou de exemplu) dacă tendinţa din ultimii ani continuă, se va ajunge la partidul-stat existent în 1989.

d) Transformarea guvernului într-un simplu instrument de execuţie, de aplicare pe teren a dispoziţiilor venite de la Preşedinţie.

e) Eliminarea completă a dialogului dintre partide pentru obţinerea unei soluţii negociate; compromisul politic nu există în mentalul şi practica partidului principal de guvernământ; există numai dorinţa de eliminare cu orice preţ şi prin orice mijloace a adversarilor.

f) Punerea cu anticipaţie a unor jaloane pentru fraudarea viitoarelor alegeri locale şi parlamentare. Ca de exemplu votarea prin corespondenţă, menită să adune 1.000.000 (un milion) de voturi ale românilor din străinătate, voturi imposibil de controlat în fapt.

g) Ţinerea concomitentă a viitoarelor alegeri, locale şi parlamentare, contrar prevederilor constituţionale, cât şi a practicii din Uniunea Europeană.

*

E. Statul, integritatea sa teritorială

Prin mai multe iniţiative legislative sau de facto din ultimii ani, guvernul se îndreaptă spre destrămarea teritorială şi juridică a statului român.

Cuvântul de ordine al regimului actual este reforma instituţională a statului. Sub această sintagmă sunt grupate următoarele iniţiative ale Executivului, care aplică de fapt directivele prezidenţiale.

*

1. Atacarea teritoriului

Împărţirea Transilvaniei în două regiuni de dezvoltare pe linia despărţitoare trasată de Dictatul de la Viena din august 1940.

O asemenea propunere de regionalizare a fost votată prin acceptare tacită de către Senat şi urmează a fi discutată în Camera Deputaţilor.

E greu de imaginat o atare propunere care deschide calea unei divizări de facto – economice şi etnice – a Transilvaniei.

Ce mai rămâne din definiţia România stat naţional unitar şi indivizibil?

Integritatea teritorială este pusă direct sub semnul întrebării şi prin: proiectul de desfiinţare a judeţelor existente, deşi recomandarea Consiliului Europei este să se păstreze delimitările teritoriale existente; înfiinţarea unor noi regiuni de dezvoltare deşi ele există încă din 2004; proiectul statutului minorităţilor care, dacă va fi adoptat, transformă teritoriul Transilvaniei într-un şir de autonomii teritoriale îndeosebi în aria de nord şi nord-vest, aşa încât să creeze pe hartă un mozaic etnic şi să dea o aparentă motivare liniei de demarcaţie trasate prin „arbitrajul" de la Viena din 1940; la acestea se adaugă noi presiuni pentru modificarea Constituţiei, ca să nu mai specifice că România este un stat naţional unitar.

Politica oficială (guvernamentală) faţă de comunele româneşti din judeţul Covasna este şi ea grăitoare: aceste localităţi – prin reprezentanţii lor – nu au primit nici un fel de sprijin bănesc de la guvern pentru activităţile lor culturale.

2. Organizarea statului, sub semnul întrebării

Alcătuirea statală este pusă la îndoială prin criticarea şi blamarea repetată a diferitelor categorii socio-profesionale: medici, judecători, profesori, poliţişti; prin referiri negative privind instituţii ale statului – Camera Deputaţilor şi Senat; prin refuzul guvernului de a pune în aplicare hotărâri judecătoreşti rămase definitive (plata unor drepturi băneşti către cei ilegal păgubiţi); prin interpretarea forţată sau chiar abuzivă a prevederilor constituţionale; prin controlul instituit de Fondul Monetar Internaţional asupra bugetului.

3. Arhivele

Legea arhivelor acum în faza de promulgare reprezintă încă o lovitură dată statului român. Legea îngăduie scoaterea unor arhive originale şi restituirea lor către emitenţi. Aplicarea unei asemenea legi înseamnă aprobarea legală pentru destrămarea arhivelor naţionale cu toate consecinţele previzibile.

4. Societatea sub presiune

Nu numai felurite categorii socio-profesionale se află sub presiunea etichetărilor prezidenţiale, dar şi corpul social în ansamblul său simte în direct măsurile luate în numele reformei instituţionale a statului, amintită cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună de prim-ministru al ţării.

Astfel:

Reforma sănătăţii a dus la închiderea a zeci de unităţi, tot în numele economiilor bugetare. Faza a doua a acestei reforme preconizează acum limitarea asistenţei medicale la un pachet-tip de tratamente, pentru restul pacienţii urmează să plătească. Faptul că mii de doctori au plecat sau au cerut plecarea spre alte ţări europene nu pare să preocupe forurile oficiale din care, oricum, o parte îşi îngrijeşte sănătatea în clinicile din Viena sau alte centre.

*

Codul muncii votat nu demult este net în defavoarea salariaţilor şi acordă angajatorilor mai multe înlesniri în desfacerea contractelor de muncă, totul în numele „fluidizării" forţei de muncă.

De altfel, prin desfiinţarea industriei existente în 1989 în proporţie de cel puţin 80%, prin închiderea atelierelor meşteşugăreşti şi prin emigrarea a peste 2.000.000 de persoane în căutare de locuri de muncă prin ţările Europei – Italia, Spania, Marea Britanie, Irlanda, Germania etc. –, muncitorimea din România s-a redus considerabil şi numeric, dar şi ca forţă de acţiune. Noii proprietari ai fabricilor existente au arătat că au mijloace de contracarare fie prin întreruperea temporară a activităţii, fie chiar prin plecarea în alte ţări.

*

De reamintit că siguranţa personală a cetăţeanului şi a bunurilor sale este ameninţată de infractori constituiţi în bande sau operând individual. Poliţia şi jandarmeria îşi fac datoria, dar acţiunea lor este limitată de mijloacele materiale şi forţele la dispoziţie, în funcţie de alocaţiile bugatere.

Creşterea preţurilor operează de asemenea ca un factor de presiune, chiar dacă statisticile arată un procent redus de inflaţie. Cheltuielile familiare cu întreţinerea şi serviciile, ca şi preţul ridicat al benzinei se fac simţite trimestrial. Ajunge să reamintim că pentru consumul casnic de electricitate megawatul se ridică la 507 lei, de trei ori mai mult decât plătesc unii consumatori industriali care beneficiază, cu voia oficialităţilor, de un tarif la o treime!

Îngheţarea salariilor şi a pensiilor pe de o parte şi creşterea preţurilor pe de altă parte îngrădesc şi chiar opresc reacţiile corpului social preocupat zilnic de cum să facă faţă cheltuielilor de supravieţuire.

*

În asemenea condiţii, măsurile luate sub lozinca „reformei instituţionale" erodează pas cu pas statul român, slăbesc autoritatea instituţiilor sale. Cetăţeanul se simte astăzi mai expus presiunilor de tot felul şi mai nesigur de viitorul său şi al copiilor săi decât cu 6-7 ani în urmă.

*

Caracteristică este atitudinea indiferentă a oficialităţilor faţă de tot ce aminteşte identitatea românească, tradiţiile, personalităţile reprezentative, istoria, limba vorbită astăzi tot mai stâlcită. În numele integrării şi al globalismului economic şi cultural, regimul nu se mai preocupă şi nu apără identitatea naţională atacată treptat şi constant din mai multe direcţii.

*

F. Învăţământul şi educaţia

Legea 1 din 5 ianuarie 2011, adoptată prin metoda fără greş a asumării răspunderii, exprimă limpede atitudinea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, faţă de istoria, cultura şi civilizaţia românească.

Legea stabileşte două categorii de elevi de liceu: 91% de etnie română au o situaţie juridică inferioară elevilor ce aparţin etniilor minoritare. Acest fapt reiese din articolul 19 (literele a-b) corelat cu articolul 45 aliniatele 6 şi 13, referitor la acordarea personalităţii juridice unităţilor şcolare; din articolul 46 aliniatul 6 privind limba şi literatura maternă, istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale; discriminare negativă se aplică elevilor români şi la stabilirea efectivelor unor clase de învăţământ. Articolul 63, aliniatul 1, literele c, d şi e şi aliniatul 2: efectivele unei clase a minorităţilor naţionale pot fi mai mici decât cele ale unei clase de elevi români.

Cât despre manualele de istorie, programa lor este astfel gândită încât: a) a anulat principiul fundamental şi normal al desfăşurării cronologice a istoriei; b) a anulat titlul manualului de istoria românilor, acum poartă titlul de „Istorie"; c) a eliminat istoria ca disciplină formativă.

Legea educaţiei votată de majoritatea aritmetică din Camera Deputaţilor în ianuarie 2011 favorizează formarea unor generaţii cât mai „europene" cu putinţă fără identitate naţională.

Ca şi în democraţia populară din anii '40 şi '50 ai secolului XX, tricolorul, patria, cultura, aportul românilor la istoria şi civilizaţia europeană, toate acestea sunt fie date la o parte, fie trecute într-un con de umbră tot mai accentuată.

Acum contează numai prezentul şi modelul de viaţă al societăţii de consum, cu promisiunile şi mirajul ei. Să fim europeni, occidentali cu orice preţ!

Limba de lemn a regimului comunist este astăzi înlocuită cu limbajul simplificator al globalismului, transmis prin telefonul mobil.

Globalismul cultural de astăzi este asemenea internaţionalismului marxist din anii '40 şi '50 ai secolului trecut. Ţelul lor este formarea unui „om nou", pe cât posibil, fără patrie.

Dinu C. Giurescu
Publicat Marţi, 20 decembrie 2011

Ce puteti citi pe acest blog

2011-12-26T12:19:00.000-08:00

PRO TERRA NOSTRA - despre teritoriile româneşti si ideea unificării naţionale

2011-12-17T18:34:00.004-08:00

Un articol semnat de Mircea Dogaru, despre teritoriile româneşti, cât de întinse erau ele, cum ne-au fost furate bucată cu bucată, cum a apărut ideea de unificare teritorială şi când anume, cine ne-au fost duşmanii şi cine sunt duşmanii de azi ce încearcă să dezintegreze teritorial România.

PRO TERRA NOSTRA

În toate limbile neolatine, derivatele din latinescul TERRA-AE desemneaya planeta pe care trăim şi solul pe care călcăm. Pentru ultimii ROMANI (cetăţeni, membri, constructori şi stăpâni ai lumii civilizate, oameni liberi, nu sclavi, potrivit Constituţiei Antoniniene) în viaţă, "ROMANII DIN RĂSĂRIT" (Priscus din Panonion) deveniţi, prin coagulare etno-culturală şi creştinare- ROMÂNI, solul se desemnează printr-un cuvânt-pecete a vechimii, continuităţii şi civilizaţiei- PĂMÂNT-derivat din PAVIMENTUM, în amintirea PAVAJULUI străzilor din oraşele noastre, a vechii noastre vieţi urbane, distrusă de invadatorii slavo-asiatici în veacurile VI-VII. Iar derivatul din TERRA-AE, cuvântul ŢARĂ, desemnează STATUL românilor, totalitatea bărbaţilor ridicaţi la arme, ad hostem (" împotriva duşmanilor", de unde cuvintele oaste şi ostaşi, sinonime cu armatî i armatoli) şi TERITORIUL locuit de români.
Pentru români, desemnaţi de străini drept vlahi (valahi,olahi, volohi, blaci, blazi, balqui, ulaghi etc) termenul "VLAHIA" se traduce, aşadar, prin "Ţara Românilor", în sensul varegului "Blokumannalant", toate "vlahiile" fiind părţi ale "MAGNEI VLAHIA" (MApamondul Borgian), MAREA ŢARĂ A ROMÂNILOR, identificată în hotarele întregii ROMANII ORIENTALE şi desemnată de ei înşisi, dintotdeauna, drept ROMÂNIE (dialectal RUMÂNIE sau AR(U)MÂNIE). O spun răspicat Rudolf din Ems, Johannes Tomka Saski şi Martin Felmer, care puneau în circulaţie ştiinţifică termenul, primul pe la 1250, ceilalţi la anul 1748, limba şi folclorul nostru.
"Rumânia" vechilor cronici germane se întindea, pe vremea lui Carol cel Mare (rege 768-800 şi apoi împărat 800-814) între Tisa şi Nipru, între Carpaţii Păduroşi şi Pind, dar românii depăşiseră aceste bariere, fiind atestaţi, cu structuri statale, în Răsărit până la fluviul cu nume românesc-VOLGA şi râul "Volohov" dintre Novgorod şi Ladoga, în Apus până la "marea" pannonă cu nume românesc-Balaton, în Nord până la Baltică, fiind elementul despărţitor între slavo-finici şi germani, mărturie stând sutele de localităţi, cu nume atestându-i, din Silezia, Saxonia, Slovacia, Cehia, Galiţia, Lodomeria, Podolia, Volhinia et, în Sud până în Beoţia şi Focida, foste cândva, trace.
( În paranteză Carol cel Mare a cucerit o parte din teritoriile româneşti, dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie (alungându-i definitiv în 805 pe strămoşii secuilor, avarii), )
Aceasta a fost TERRA NOSTRA, pe care s-au aşezat, în mileniul I al erei creştine, răşluindu-i marginile, barbarii germanici şi slavo-asiatici,transformându-se, prin etnogeneză, cu masivă contribuţie românească, etno-culturală şi spirituală, în popoarele moderne de astăzi-rus, polon, ceh (bohemi, moravi, silezieni, slovaci etc., sunt denumiri regionale, medievale ale poporului ceh), ungar (la început în Ţara românească a Ungului, Bereg sau Berg şi Ugocea, adică Ţara lui Uga sau Iuga şi la Muncaci, pentru a se extinde apoi în îintreaga "Pannonie"), bulgar, slavon (adică sârb, cu variantele sloven, croat, bosniac, muntenegrean etc) şi neogrec, în Macedonia, Epir, Thessalia. O dovedesc insulele de românitate care au rezistat timpului, până în zilele noastre. Apoi, în prima jumătate a celui de-al doilea mileniu creştin, TERRA NOSTRA, pe care încercaseră s-o unifice politic Vitalian, în anii 513-520, liderii "poporului nou" de la Săruna (Salonic) în veacul VII, Asăneştii, în veacurile XII-XIII, a fost supusă agresiunii regatelor, ţaratelor sau imperiilor noilor veniţi, cu pretenţii deja de dominaţie universală.
Ungurii au fixat frontiera în Vest, definitv, pe Tisa, extinzându-şi doar suzeranitatea regilor lor de origine româno-cumano-maghiară (Arpadienii) la est de râu, bulgarii, apoi după 1352 (Tzimpe)-1354 (Gallipoli) otomanii, la Dunăre şi linia Şiştov-Lom(Basarabovo)-Ekrene, în Sud, polonii şi cehii la limita Carpaţilor Păduroşi, în Nord, prin slavizarea "prutenilor" deveniţi "ruteni", rudele noastre materne, lituanienii (traci neromanizaţi), tătaro-mongolii apoi ruşii pe cursurile mijlociu şi inferior ale Niprului, în Răsărit.
Veacul XVI al Renaşterii româneşti, în condiţiile prăbuşirii Ungariei medievale la Mohacs (1526) ne-a adus din nou, în N-V, drept vecin, agresivul Imperiu Romano-German, împotriva acestuia, a otomanilor şi a Poloniei, domni ca Petru Rareş şi fii săi (Iliaş, Ştefan şi Constantin), Ştefan Lăcustă, Alexandru Cornea, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşneanu etc. concepând planul REUNIFICĂRII RUMÂNIEI IN INTEGRUM. A reuşit, bazându-se pe interesul otomano-tătarilor şi împotriva Europei catolice şi protestante, pentru scurt timp, Mihai Vitezul (1593-1601), după care, teritoriile vestice (Partiumul) cu Banatul, Crişana, Maramureşul istoric, Transilvania (1699), temporar Oltenia (1718-1739) şi Nordul Moldovei (1775) numit de ocupant "Bucovina"(1786) au căzut pradă germanilor, iar teritoriile din Răsărit-ruşilor, care au fixat hotarul Ţării Româneşti a Moldovei mai întâi pe Bug (12 septembrie 1740, tratatul de la Constantinopol),apoi pe Nistru (ŞiŞtov, 29 decembrie 791) şi,în fine,pe Prut (Bucureşti, 16 mai 1812). Rusificarea rapidă a dus la transformarea programată a românilor estici în " u craineni" (la mărgineni), ultimele lor rămăşiţe fiind astăzi transformate într-un nou popor inventat "nistrean", iar a celor dintre Prut şi Nistru, într-o altă invenţie-"poporul moldovenesc", proces aflat în plină desfăşurare.

Împotriva acestei stări de lucruri s-a ridicat, în veacul XVIII,PRO TERRA NOSTRA, elita românească, închegată în PARTIDA NAŢIONALĂ, care a elaborat planul refacerii ROMÂNIEI pe etape (Planul Sfântului Sofronie din Cioara):
1) Unirea Principatelor extracarpatice mai întâi;
2) Obţinerea deplinei independenţe şi impunerea numelui de România (urât în întreaga Europă "civilizată", care-şi aroga absurde antecedente "romane", ca şi de vecinii cărora le amintea şi le reaminteşte calitatea lor de implant în pământ românesc);
3) Eliberarea teritoriilor aflate sub ocupaţie germană (şi supuse
terorii instrumentului german de dominaţie-ungurii) sau rusească şi unirea lor cu România. Un plan urmărit şi atins, punct cu punct, în 1859 (24 Ianuarie), 1861 (Proclamarea României, la 11 Decembrie), 1877(9 Mai-Proclamarea Independenţei), 1878 (14 Noiembrie), 1913(10 August) şi în 1918 (27 Martie/ 9 Aprilie; 15/28 Noiembrie; 18 Noiembrie/1 Decembrie). Aşa s-a născut, prin jertfa a milioane de români, în cadrul "Bătăliei pentru România" (1716-1818), la 1 Decembire 1918, România Mare, mutilată imediat (1919-1920), de marile puteri europene, prin tratatele de la Sevres si Trianon, care i-au răşluit fruntaria vestică proclamată la Alba Iulia (regiunea Tisei şi Vestul Banatului) şi asasinată prin Pactul Ribbentrop-Molotv ( 23 august 1939) care i-a smuls, în vara şi toamna lui 1940- 101.404 km2 cu 6.837.000 locuitori, în favoarea Rusiei bolşevice ( 26 iunie 1940, 50.500 km2, cu 3.760.000 locuitori), satelitului său Bulgaria ( 7 septembrie 1940, 7.412 km2 cu 410.000 locuitori) şi Ungariei fasciste ( 30 august 1940, 43.429 km2, cu 2.667.000 locuitori). Iar dacă, pentru scurt timp ( 1941-1944), Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română, prin jertfa a circa 781.000 de fii ai României au refăcut TERRA NOSTRA în Răsărit, până la Bug, Tratatul de Pace de la Parist ne-a readus, prin voinţa marilor puteri, la 10 februarie 1947, fruntaria estică pe Prut şi, în schimbul refacerii fruntariei nord-vestice:
1) Ocupaţia şi spolierea sistematică, bolşevică, până în iunie 1958;
2) Un regim stalinist până în aprilie 1964, cu distrugerea elitei naţionale de către agenţii Komintern-ului si bolşevizarea rapidă şi criminală a societăţii şi
3) Obligaţia de a-i păstra drept cetăţeni români pe cei 400.000 de colonişti fascişti unguri implementaţi de Miklos Hortz în perioada ocupaţiei ( 5 septembrie 1940-25 octombrie 1944) în Ardealul cedat.
Treptata desprindere de Moscova a regimului Ceauşescu, atrăgând temporar (1965-1977) "simpatia" Occidentului, a permis, cu concesiile de rigoare, făcute unui regim de autoritate personală, doar aparent "socialist", păstrarea unităţii României post-belice, în pofida acţiunilor cercurilor revizioniste ungureşti, bulgare şi "ucrainiene", sub oblăduirea URSS. În faza de pregătire a schimbîrii la faţă a Imperiului rus, anchilozat în structuri socio-economice de tip "asiatic", "hidraulic" sau "tributal", serviciile de informaţii şi diversiune ale Estului şi Vestului şi-au dat, însă, din nou, mâna, România redevenind ţintă a unei noi "geopolitici" sau "Ordini Mondiale", bub lozinca "România stat izolat" , lansată de Miklos Horty în 1939. Prin atragera pseudo-elitei tinerilor lupi "comunişti" şi instruirea lor de către oficine străine, s-a pregătit (1978-1989) aşa-zisa "revoluţie spontană" din decenbrie 1989, în fapt o agresiune externă concentrică, sprijinită de o coloana a V-a din interior şi de o gigantică manipulare psiho-mediatică a românilor, pe fondul înfometării şi alienării sistematice în deceniul IX al veacului trecut, vizând nu atât înlăturarea regimului, care era, oricum, condamnat, ci sfârtecarea statului român conform vechilor hărţi "de lucru" elaborate de Bela Kun şi V.I. Lenin în februarie-martie 1919 şi de Viaceslav Molotov şi contele Istvan Csaki în iulie-august 1940. Nu a fost să fie, datorită entuziasmului românilor care au aderat, ca de obicei, în "procent de 98,96%" la noua stare de lucruri, cât si lojilor masonice ale SUA şi NATO care s-au împotrivit sfârtecării, pe de o parte, pe de alta -prăbuşirii construcţiei europene, din momentul în care, dupa 1991, Germania reunificată şi distrugătoare a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei (în baza "Principiului Kohr"- "Tot ce este mic este minunat!" a devenit "motorul"- "Statelor Unite ale Europei". O "Europă Unită" de expresie germană va fi întotdeauna respinsă şi de SUA şi de Rusia şi de Sudul latin ţi civilizat al continentului! Ceea ce nu înseamnă, însă, că agenţii celor interesaţi nu au continuat şi nu continuă să lucreze, punând deja bazele altei "noi" geopolitici sau "Noi Ordini Mondiale", post-Europa, prin intermediul unor asociaţii "culturale" ale minorităţilor reale sau inventate din România şi cu largul concurs al ticăloşiei, lăcomiei şi incompentenţei autointitulatei "elite" politice şi intelectuale româneşti, ajunsă la decizie ca interfaţă a "ocupantului". Din anul 2002, când s-au desfăşurat "congrese" ( 8 octombrie) la Bucureşti (al "valahilor") şi Chişinău (al "moldovenilor"), iar gogomanii care "s-au săturat de România" au ridicat la Bruxelles problema prezervării "limbii ardeleneşti", ofensiva se poartă nu numai împotriva statului român centralizat, unitar şi independent, ajuns, deja, o amintire, ci, în primul rând, împotriva poporului român, care este structural agresat şi a numelor de ROMÂN si ROMÂNIA! Ne confruntăm cu diversiunile, de proastă calitate, "rromă" şi "dacică" sau chiar "cumană" şi cu "implementarea" non indentităţii dintre români şi .....români! Cu trâmbiţarea existenţei unuir "popor moldovenesc" până la Carpaţii Orientali, a unui "popor ardelean" sau "ardeleano-bănăţean" şi a unui "popor valah", care i-ar grupa pe românii sudici, îndemnaţi de la Freiburg, din Germania, să se declare "minoritate etnică" nu în Grecia, FYROM, Albania, Bulgaria, Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Serbia, Muntenegru, Croaţia şi Slovenia, sau de ce nu, în SUA, ci în ....România!
Sub lozincile "reformei" , "privatizării", "democraţiei" şi "integrării", capacităţile productive, specialiştii, cercetarea, justiţia, poliţia, serviciile speciale etc ne-au fost distruse; o birocraţie stufoasă şi o legislaţie "de partide", contraproductivă, blochează, cu sprijinul unei politici financiar-bancare antiromâneşti, iniţiativele private, stimulând corupţia; solul şi subsolul ne-au fost înstrăinate; legislaţia "contabililor" sănătăţii ne destinează genocidului; Învăţământul depersonalizat , cultura încăpută pe mâna veleitarilor şi antiromânilor, media-instrument în mâinile "ocupantului" ne-au şters tradiţiile, mândria de a fi români, voinâa de supravieţuire ca naţiune, alienând tinerele generaţii, care, din lipsă de perspective, se orientează, ca mână de lucru ieftină, în afară, sau devin exclusiv consumeriste, în interior. Primitva întrebare-"Ce ai făcut în ultimii 5 ani?" a făcut loc vânătorii instituţionalizate de vrăjitoare, în numele unei propagande de tip stalinist, care face din "alb"-"negru" şi invers, din trădători- eroi, din apărători ai patriei- criminali de război, din imbecili- "genii neînţelese" şi VIP-uri, din lichele şi vivandiere-modele de conduită, vizând nu "re" ci decreştinarea românului, distrugerea moralei şi coeziunii sociale, a sentimentului apartenenţei la un popor de străveche cultură, un stat şi o naţiune.
Cu "neica-nimeni", de pe strada, ajunşi miniştri, borfaşi-oameni politici şi vechi politruci pe post de instructori de "europenism" sau kominternişti-şefi de comisii de epurare ("lustrare"), pe punctul de a fi destrămat ca fiinţă etnică, pentru a fi furat ca-n codru, poporul român traveresează astăzi cea mai neagră, de până acum, perioadă din istoria sa îndelungată, noul "ocupant" fiind ca şi "teroriştii"- invizibil, dar omniprezent. Iar ceea ce a mai rămas din TERRA NOSTRA, agresată de proiecte de legi segregaţioniste şi pretenţii de "restitutio" care anihilează, sub lozinca anticomunismului, reformele lui Ferdinand Întregitorul (1914-1927), CArol I (1866-1881, principe; 1881-1914rege) şi Alexandru Ioan Cuza(1859-1861, domnitor al Principatelor Unite;1861-1866 principe al României), vizând reînvierea himerelor hungariste şi romano-germane medievale, pare a se destrăma în chiar pragul mult trâmbiţatei "integrări" în Niciunde şi în Nicăieri!

Va urma.

Situri arheologice distruse in Alba Iulia

2011-12-08T19:56:00.000-08:00

http://www.cotidianul.ro/o-crima-impotriva-patrimoniului-national-166273/

O crimă împotriva patrimoniului naţional

Faptele s-au petrecut la Alba Iulia. Totul a început cu încercarea de a se tăia arborii seculari din Piaţa Custozza, situată în plin centru istoric, între clădirea în care a fost decisă Unirea de la 1 decembrie 1918, universitate şi alte clădiri valoroase prin arhitectură şi semnificaţie. Însăşi distrugerea parcului este o dovadă de lipsă de înţelegere a structurii unui oraş european şi, mai ales, de lipsă de educaţie. Nu s-au mulţumit însă cu asta. Au distrus cel mai important monument roman din Dacia rămas încă necercetat şi nedezvelit.

Ştiu ce vorbesc, fiindcă am lucrat ani de zile la Alba Iulia adunând toate cele aproape 1000 de inscripţii romane descoperite în anticul Apulum. Am citit toate rapoartele vechi de săpături şi am încercat să aflu locul şi contextul arheologic în care a fost descoperită fiecare piesă. Eu am fost şi cel care a descoperit elementele de fortificaţie ale coloniei Aurelia în Partoş şi care, împreună cu colegi din Cluj, am început acolo săpăturile. În cele din urmă, cele două volume de inscripţii din Apulum au fost publicate în 2001 la Paris în cadrul renumitului Institut de France şi circulă în întreaga lume ştiinţifică. Îmi pot, deci, permite să prezint situaţia arheologică a anticului Apulum.

Istoria romană a aşezării a început sub Traian, când pe platoul Cetate a fost construit castrul legiunii XIII Gemina, a unităţii militare cel mai strâns legate de istoria Daciei. Zidurile castrului au continuat a fi folosite ca ziduri ale oraşului medieval. Cel mai bine s-a păstrat o porţiune de pe latura de sud a castrului. De altfel, atunci când au venit slavii, impresionaţi de perfecţiunea zidurilor din blocuri de calcar, i-au dat aşezării numele de Bălgrad (Oraşul Alb). La începutul secolului XVIII austriecii au lărgit fortificaţiile şi astfel a rezultat cetatea de tip Vauban, una dintre cele mai bine conservate din Europa. Să ne întoarcem însă la castrul roman. La sud-est de acesta se afla pretoriul, adică sediul guvernatorului Daciei. A fost parţial săpat în jurul anului 1900 de Béla Cserni, acelaşi care a întemeiat marele muzeu din Alba Iulia. Acest pretoriu măsura în jur de 6 hectare, fiind cel mai mare sediu de înalt funcţionar imperial din întregul Imperiu Roman. În jurul castrului se întindea pe o rază de 2 km o primă mare aşezare civilă, numită canabae. Dintr-o a doua aşezare civilă, situată la 2 km sud de castru, astăzi în colonia Partoş, a luat naştere sub împăratul Marcus Aurelius (161-180) municipium Aurelium Apulum, care sub împăratul Commodus (180-192) a devenit colonia Aurelia Apulum. Ocupa între ziduri circa 70 de hectare, fiind cel mai mare oraş al Daciei romane. Sub Septimius Severus (193-211) a luat naştere din canabae cel de-al doilea oraş, municipium Septimium Apulum. Este singurul caz din Imperiul Roman când în apropierea unui castru legiunar iau naştere şi coexistă două oraşe. Castrul, cele două oraşe, spaţiile locuite dintre ele, cimitirele foarte întinse ocupă în total o suprafaţă de circa 5 x 2 km. Avem de-a face cu cea mai întinsă aşezare romană din provinciile nordice al Imperiului.

http://www.cotidianul.ro/images/dscf1038.jpg

Ce s-a cercetat şi ce poate fi arătat publicului din toate aceste minunăţii? Din pretoriul guvernatorului s-a păstrat un mulaj făcut de Béla Cserni. Pretoriul însuşi a fost acoperit îndată după primul război mondial de clădiri moderne. A mai rămas o mică porţiune în str. Munteniei, în care s-a intrat la începutul anilor 90' cu buldozerul. O colegă foarte harnică din Cluj încearcă de câţiva ani să mai salveze aici câte ceva. La revoluţie colonia Aurelia din Partoş era încă pe trei sferturi păstrată. Acum este totul distrus. Veneau noaptea excavatoarele, săpau fundaţiile, iar reţelele de crimă organizată preluau obiectele găsite; asta sub ochii îngăduitori ai poliţiei, ai procuraturii şi ai arheologilor. Municipium Septimium de pe platou a avut aceeaşi soartă. Au fost făcute aşa zise săpături de salvare, de fapt nişte secţiuni, care nu au avut alt scop decât pe acela de a se da cât mai repede certificatul de descărcare arheologică pentru ridicarea unui cartier. Cele două oraşe sunt, prin urmare, distruse. Ce s-a întâmplat cu castrul? Aici a fost săpată poarta de sud, mult prea puţin faţă de terenul avut iniţial la dispoziţie pentru săpături şi care se tot micşorează. Rămăsese foarte bine păstrată zona centrală a castrului în parcul Custozza şi jurul acestuia. Acum 25 de ani am văzut o mică secţiune fădută de arheologul Radu Heitel. Zidurile clădirilor militare atingeau înălţimea de doi metri, iar acolo unde se terminau, începeau straturi arheologice compacte, care începeau la sfârşitul antichităţii şi continuau până în evul mediu. ţin minte o fântână, care începea pe zidul roman şi se oprea la jumătate de metru de actualul nivel de călcare. Unde se puteau găsi dovezi mai convingăoare ale continuităţii românilor decât aici? Ruinele cele mai importante se găseau însă în parcul Custozza. Ele aparţineau clădirii comandamentului legiunii (principia), se întindeau pe circa un hectar şi erau extraordinar de bine păstrate, ca nicăieri în Europa. Mai există un caz asemănător la Lambaesis, astăzi în Algeria. Ce cuprindea clădirea comandamentului? Înainte de toate un şir de clădiri monumentale, între care cea centrală se chema aedes principiorum. Era sanctuarul legiunii, în care erau păstrate stindardele şi acvila de aur, simbolul cel mai sfânt al unei asemenea trupe. În faţa acestor încăperi se afla o curte plină de monumente, iar în complex se intra printr-o poartă monumentală. Ei bine, toate acestea constituiau un tezaur de nepreţuit al arheologiei româneşti şi europene, aşteptând să fie într-o bună zi cercetat şi scos la lumină cu pricepere şi cu dragoste. A căzut însă victimă barbariei primăriei din Alba Iulia. Ceea ce nu au reuşit hunii, mongolii şi turcii, a reuşit primarul Mircea Hava. De luni de zile excavatoarele şi buldozerele distrug centrul castrului din Apulum. De patru ori am fost martor al crimei. Astă vară erau distruse cu excavatoarele zonele din jurul clădirii comandamentului, fără ca vreun arheolog să fi fost de faţă. Materiale romane (cărămizi ştampilate, ceramică şi sticlă) zăceau pretutindeni, păzite de maidanezi. Ultima oară am fost acolo în 19 noiembrie, când am vizitat Alba Iulia cu un grup de masteranzi de la Universitatea din Cluj. Priveliştea din fostul parc Custozza era cumplită. Partea de sud a pieţii era deja acoperită cu plăci stupide de beton, iar operaţiunea urma să continue în restul pieţii. Monumentele romane erau străpunse de ţevi de canalizare şi de alte instalaţii. Două excavatoare scoteau straturile de cultură dintre ziduri şi deasupra zidurilor romane. Unul dintre excavatoare s-a apucat apoi să demoleze un zid roman din cărămidă, iar un muncitor clădea cărămida. Celălalt excavator rupea blocuri dintr-un alt zid şi le încărca într-un utilaj. Niciun arheolog nu era de faţă. Operaţiunea a început la un moment dat să fie condusă de un arhitect, care ne-a spus politicos că nu avem ce căuta acolo. Mai puţin politicoşi au fost gardienii, care ne somau să plecăm, cică pentru siguranţa noastră. Sper că se refereau numai la pericolul reprezentat de utilaje.

http://www.cotidianul.ro/images/dscf1144.jpg

Cui i-a păsat de modul în care trebuia să se desfăşoare o săpătură arheologică? Că o săpătură corectă trebuie să ajungă până în solul viu, că materialul trebuie cules pe contexte, că trebuie lucrat mai mult cu şpaclul, că trebuia cercetată cu cea mai mare grijă perioada de după retragerea oficială a romanilor? Cui i-a păsat de legile ţării, care apără patrimoniul naţional? Oare interesul autorităţilor în a distruge ruinele romane nu este mai presus de lege? La cine au ajuns banii din bugetul României pentru proiect şi pentru realizarea lui? Cine a importat plăcile de beton din China?

Se ştie că prefectul şi primarul de la Alba sprijină proiectul de la Roşia Montana. Nu li se poate cere ceea ce nu pot, şi anume să înţeleagă importanţa moştenirii istorice de la Alba Iulia. Sunt oare singurii vinovaţi? Ce-au păzit Direcţia pentru cultură, ce-a păzit procuratura, ce-a păzit Muzeul Unirii? Participarea acestuia la aşa zisele săpături a fost formală şi cu totul insuficientă. De ce nu a protestat? Se vorbeşte că, depinzând, în primul rând financiar, de Consiliul Judeţean, ar fi fost supus la presiuni, iar câţiva arheologi mai puţin conformişti au fost puşi pe linie moartă. De când am semnat protestul împotriva distrugerii Parcului Custozza simt că am devenit şi eu persona non grata la muzeul din Alba Iulia. Când va pricepe şi intelectualul român că rolul său în societate nu este numai acela de a supravieţui? Oricum, suprema autoritate ştiinţifică asupra „săpăturilor" de la Alba Iulia i-a fost conferită dlui Nicolae Gudea, profesor la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Cluj şi, ce-i drept, cunoscut şi ca arheolog. Latura sa morală o cunoaştem din apartenenţa la grupul aşa-zis independent, care sprijinnă proiectul de la Roşia Montană. Dacă acolo profesorul Gudea se străduieşte să demonstreze că galeriile romane pot fi decupate şi refăcute în altă parte, nu cred că nu mai poate dormi nopţile de grija castrului roman din Apulum.

Ce păzeşte Comisia Naţională de Arheologie? Nimic altceva decât bunele relaţii cu ministrul culturii şi cu cei de la putere, indiferent cine ar fi aceştia. Nu demult această comisie a dat în unanimitate un nou certificat pentru Muntele Cârnic de la Roşia Montană. Cum putea ea să protesteze împotriva distrugerilor de la Alba Iulia, adică împotriva actualei puteri?

http://www.cotidianul.ro/images/dscf1149.jpg

Vinovatul principal este dl ministru Kelemen Hunor. A protestat pe bună dreptate şi a luat măsuri când nişte excavatoare au pus în pericol zidul cetăţii de la Sarmizegetusa Regia şi au muşcat din contextele arheologice. Era şi o ocazie bine venită de a le da o copită celor din opoziţie. Nu a avut însă nicio tresărire atunci când la Alba Iulia i-au fost cauzate patrimoniului României pagube de o mie de ori mai mari, numai că aici aici vinovaţi au fost oamenii puterii. Ce-i reproşez eu ministrului culturii nu-i că este ungur, ci că este politician ungur şi nu om de cultură ungur. Ne-am obişnuit însă ca miniştrii culturii să fie numiţi la noi dintre oamenii politici, ca să aibă şi ei un os de ros. Dacă dl Kelemen Hunor ar fi om de cultură, ar fi înţeles valoarea momumentelor romane de la Alba Iulia, aşa cum a făcut-o conaţionalul său, marele Béla Cserni. Sigur că este important şi ce sfetnici ţi-ai ales. Cine ar fi putut din anturajul său să-i atragă atenţia că la Alba Iulia excavatoarele înlătură dovezile istoriei poporului român? Dna Csilla Hegedüs, consiliera sa personală, sau dna Mihaela Ioana Kajtor, secretarul general al ministerului? Aceste doamne sunt mai pregătite să dea informaţii utile despre Transilvania Trust sau firma Artex decât despre patrimoniul istoric românesc.

Concluzia celor de mai sus este că niciodată în această ţară, nici chiar sub Ceauşescu, patrimoniul istoric nu a fost distrus la o asemenea scară şi cu atâta neruşinare. Primii vinovaţi trebuiesc căutaţi în rândurile celor care sunt plătiţi pentru a-l apăra.

Pentru a dovedi că nesimţirea nu are limite, primăria din Alba Iulia caută să facă din acest oraş, altfel plin de merite, capitală culturală europeană. După o asemenea agresiune împotriva culturii? Forurile culturale europene vor fi puse în temă cu tot ce s-a întâmplat acolo.

Cluj, 7 decembrie 2011

Prof. dr. Ioan Piso

Publicat Miercuri, 07 decembrie 2011

Romanii din Harghita si Covasna, o specie pe cale de disparitie

2011-11-30T05:58:00.000-08:00

Un studiu al Academiei Romane atrage atentia asupra gravei discriminari etnice la care sunt supusi romanii din judetele Harghita si Covasna, discriminare ce duce la disparitia lor, fie prin migrare, fie prin asimilare.

http://www.cotidianul.ro/in-harghita-covasna-romanii-o-specie-pe-cale-de-disparitie-165333/

http://www.cotidianul.ro/banca-de-date/37

http://www.cotidianul.ro/raportul-harghita-covasna-sau-excluziunea-ca-normalitate-165336/

"Aicea, guvernanţii noştri dacă nu se deşteaptă, aproape că suntem în al 12 lea ceas" (printre lacrimi, MB, 82, Belin, Covasna)
Raport de cercetare
Raportul-studiu se întemeiază pe cercetarea de teren efectuată de Centrul pentru Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, împreună cu studenţi şi cadre didactice de la Universitatea din Bucureşti şi de la Universitatea din Craiova în vara anului 2011 în câteva localităţi din judeţele Harghita şi Covasna. Arealurile investigate au fost centrate în zonele: Livezi-Mihăileni (Harghita), Doboi-Plăieşi (Harghita), Hăghig-Belin (Covasna). Deşi cercetarea a avut în vedere ambele etnii, accentul s-a pus pe potenţialul comunitar românesc.
Preambul
Judeţele Harghita-Covasna stau sub semnul unei urgenţe, urgenţe mute, pentru că nimeni dintre cei care ar trebui să vegheze asupra integrităţii comunităţii nu îşi asumă vreo reacţie. Urgenţa mută reprezintă sentimentul colectiv al neputinţei, corelat cu sentimentul abandonului-retragerii statului român din societate. Este un sentiment de substrat, identificabil prin cercetarea calitativă întreprinsă. Urgenţa şi abandonul, pe de o parte, credinţa ortodoxă care „îi mai ţine", pe de altă parte, compun cadrul simbolic al existenţei comunităţii minoritare româneşti. Instituţiile publice răspund altor sarcini: organizează satisfăcător cotidianul, dar priorităţile de fond sunt ale altei comunităţi. Minoritatea locală românească este încurajată să-şi uite priorităţile ca şi comunitate. Apar noi disparităţi. Realitatea locală stă sub semnul dezechilibrului simbolic, sub care se dezvoltă toate cele celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, şcolar, cultural, demografic. Majoritarii maghiari îşi supraîntăresc comunitatea sub umbrela Geopoliticii maghiare a Bazinului carpatic, în timp ce minoritarii români, lipsiţi de suportul general al societăţii şi al statului se masifică, rămân fără comunitate. Principalul instrument al acestei geopolitici este puterea simbolică. Subordonat acestei geopolitici este un complex de acţiuni administrative, economice şi educaţionale.
„Ei ridică statui aproape oricărui ungur care a contribuit la cultura maghiară". (sătean, Belin, Covasna)
Masificarea este un proces care afectează sănătatea socială a insului şi incapacitează pe termen lung spaţii social-geografice întinse. Noile disparităţi trimit la slăbirea gravă a vieţii comunitare pentru minoritatea românească şi la transformarea comunităţii majoritare maghiare într-o comunitate dominantă, de tip ideologic. Precizăm că prin supraîntărirea comunităţii dominante înţelegem depăşirea stadiului în care principala preocupare este prezervarea, cultivarea identităţii: se intră în etapa unei noi formule statale. Supraîntărirea comunităţii etnic dominante se axează pe suport logistic străin fără întrerupere, dispus în adâncimea proceselor sociale. O serie întreagă de studii ştiinţifice de teren, foarte detaliate, sistematice şi de durată, împreună cu lucrări punctuale de istorie, marketing, geografie etc. ne îndreptăţesc la această concluzie. În oglindă cu aceste preocupări am constatat absenţa aproape totală a preocupărilor din partea statului român şi a societăţii civile de a cunoaşte problematica spaţiului şi de a oferi răspunsuri în plan strategic-naţional. Astfel, pe de-o parte, majoritarii din cele două judeţe au în fundal puterea simbolică, prezentă peste tot în ecologia locuirii, în special în spaţiul şcolar, administrativ. Pe de altă parte, ceilalţi, românii, se transformă din comunitate simbolică în minoritate statistică.
Românii au statutul de naţiune tolerată, iar sentimentul asociat este teama. Astfel, etnicii minoritari sunt încurajaţi prin frică nespecifică şi prin cultivarea unui pragmatism parţial, suspendat deasupra identitarului etnic propriu, să-şi uite determinantele colective ale identităţii. Dincolo de aceasta, există un ansamblu de vecinătăţi care funcţionează acceptabil, chiar foarte bine în unele zone. Nici nu poate fi altfel, vecinătatea reclamă întrajutorarea.
Singurele formule instituţionale care mai protejează viaţa comunitară românească sunt Biserica şi Şcoala. Biserica ortodoxă are însă nevoie de mult mai mult suport logistic în teritoriu, în timp ce şcoala îşi pierde treptat rolul, fiind la îndemâna autorităţilor locale neromâneşti.
În acest timp, comunitatea maghiară funcţionează ca şi comunitate imaginată, prin încadrarea comunităţilor locale în ideologia expansionară a „bazinului Carpatic". Comunitatea naturală, axată pe vecinătate şi întrajutorare devine principalul suport pentru transformarea administraţiei şi economiei locale pe criteriu etnic (maghiarizare).
În arealul Harghita-Covasna există două tipuri de energii dominante:
- Afirmarea comunităţii imaginate maghiare prin ideologizare la nivelul comportamentului sătesc, de vecinătate, a relaţiilor interetnice. Fenomenul este deja profund şi se poate observa în practicile demografice de la nivel comunitar: la ţară, unde se presupune că întrajutorarea cotidiană, vecinătăţile sunt puternice, cei mai mulţi capi de familie au ţinut neapărat să-şi înregistreze copilul ca fiind maghiar.
- Subsumarea etnică a comunităţii româneşti, prin disponibilitatea vorbitorilor de limbă română de a-şi „dărui" identitatea, în special prin căsătorie. Fenomenul ia forma dizolvării etnice acolo unde comunitatea românească este deja slăbită, fiind incapabilă de concentrare demografică, socială etc.
Aceasta înseamnă că, în spaţiul de contact între cele două comunităţi vecinătatea stă sub semnul ideologiei „etniei dominante". Întrajutorarea poate fi cu uşurinţă observată în special la muncile câmpului. Dar, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, dincolo de vecinătate există un strat suplimentar, în care relaţia este întemeiată pe imperativul ideologic de tip etnic, acela al „reproducerii etnice maghiare".
Un rol important în afirmarea comunităţii, în special a celei imaginate maghiare, o au şcoala, administraţia şi biserica. Acestea pot disloca sau polariza comunităţile prin limbă, respectiv prin credinţă, în decurs de câteva decade. Cazul Doboi din Plăieşii de Jos este printre cele mai relevante din acest punct de vedere.
Problema realităţii contemporane este că, deşi comunităţile locale împart un fond comun de convieţuire materială şi spirituală, ideologia dominantă îl utilizează ca şi instrument de separare prin promovarea unei singure comunităţi în spaţiul public şi economic. Una dintre comunităţi se transformă din partener, în comunitate imaginată dominantă, iar cealaltă se dizolvă.
Cititorul va constata anumite redundanţe pe cuprinsul studiului. Aceasta se întâmplă pentru că aceleaşi idei sunt susţinute din mai multe perspective, abordări metodologice şi teoretice.
Nota:
- Deşi românii sunt majoritari în România, datorită configuraţiei administrative, educaţionale, economice şi politice din judeţele Harghita şi Covasna, românii au statut de facto de minoritate locală. Pe lângă discriminarea negativă la care sunt supuşi în plan local, populaţia românească din cele două judeţe este discriminată negativ în mass media şi politica naţională, în sensul că nu are acces la exprimarea intereselor şi problematicii sale. Conceptul de minoritate cu care vom opera este următorul: comunitate cu identitate proprie, fără putere politică şi fără mijloace de exprimare suficiente în raport cu societatea în mijlocul căreia trăieşte. În consecinţă, vom denumi minoritatea naţională care deţine cvasimonopolul politic şi administrativ în plan local cu termenul de minoritate dominantă, iar populaţia care este majoritară în plan naţional, dar minoritară în plan local, minoritate locală.
- Datorită particularităţilor locale nu am indicat numele respondenţilor şi, adeseori, am preferat să cităm din fişele de observaţie, ca substitut al interviurilor înregistrate. Iniţialele nu sunt cele reale.
I. Punct de plecare şi Metodologie
Materialul de faţă este rezultatul unei cercetări de teren efectuate în vara anului 2011, împreună cu studenţi de la Universitatea din Bucureşti şi Universitatea din Craiova, în judeţele Harghita şi Covasna, în localităţile Hăghig şi Iarăși (Covasna), Plăieşii de Jos (Imper-Doboi) şi Livezi (Mihăileni) din jud. Harghita.
Scopul cercetării a fost analiza calităţii vieţii comunitare româneşti în special, al potenţialului de convieţuire în arealul menţionat.
Dată fiind noutatea, cercetarea a fost de tip exploratoriu. Nu au existat ipoteze propriu-zise de lucru pentru că nu aveam puncte de sprijin suficiente date de cercetări anterioare în teren pe tematica respectivă, cu excepţia materialului bibliografic privind istoria locurilor.
Am avut însă ca punct de plecare, între altele, teoria capitalului social, a lui Robert Putnam1. Cu cât insul este mai implicat în viaţa comunitară, cu cât vecinătăţile sunt mai active, schimburile şi într-ajutorarea sunt mai ample. Vecinătatea este în opoziţie cu segregarea. În consecinţă, o bună parte din cercetare a fost orientată către urmărirea calităţii vecinătăţilor, a abilităţii comunităţilor de a dezvolta relaţii interioare, urmărind în acelaşi timp relaţiile acestora cu exteriorul, cu alte comunităţi, inclusiv relaţiile interetnice. Aşa am ajuns să folosim tehnica hărţilor mentale pentru determinarea intensităţii vecinătăţilor şi a calităţii vieţii comunitare, în general.
Datele au fost analizate din perspectiva teoriei interacţionismului simbolic a alterităţii, urmărind în special construirea identităţii sociale prin raportare la Celălalt.
Teoria fundalului social (Erving Goffman), a faptului că realitatea este o scenă care are culise ne-a condus la urmărirea elementelor de profunzime, mai puţin confortabile, ori de câte ori am avut posibilitatea, după încălzirea interlocutorilor noştri. Aşa am putut ajunge la identificarea unor momente traumatice de tip colectiv, care pot avea legătură cu unele susceptibilităţi din prezent: dincolo de vecinătăţile funcţionale există un strat al angoasei la scara marilor colectivităţi.
Totodată, pentru stabilirea metodologiei cât şi pentru analiza datelor am utilizat teoria lui Ernest Bernea privind structurarea axială a comunităţii şi insului în lume, pe axele spaţiului şi timpului.
Din punct de vedere metodologic, cercetarea a fost de tip neointerpretativ, la întâlnirea dintre teoria gustiană a cadrelor şi manifestărilor cu teoria weberiană a fenomenului social ca acţiune socială conştientă şi reflectată. Instrumentele principale de lucru au fost observaţia, observaţia participativă, interviul semistructurat, discuţiile de grup (focus-grupul), hărţile mentale, fotografia.
Funcţia hărţilor mentale a fost aceea de a identifica axele dinamicii comunităţii şi importanţa lor la nivelul percepţiilor subiective. De asemenea, tot cu ajutorul acestora am căutat să stabilim distanţele subiective ale comunităţii de domiciliu faţă de restul ţării. Nu în ultimul rând, am încercat să determinăm configuraţiile utile din interiorul localităţii-comunităţii, în funcţie de mărimea-intensitatea grafică prin care acestea au fost reprezentate. Pentru a putea analiza hărţile a fost constituită o bază de date cu principalele coordonate – accente ale acestora.
Ca analiză de tip neointerpretativ cercetarea de teren a avut ca obiective subiectivităţile locale: datele sunt semnificative în raport cu logica locală, nu cu o teorie anume. Funcţia teoriei a fost aceea de a canaliza-converge datele din teren, nu de a dicta ce anume trebuie cules. Din acest punct de vedere, am considerat relevant orice consideră actorul ca fiind relevant. Actorii au fost reprezentativi în raport cu logica acţiunii sociale momentane şi în raport cu logica socială pe termen mediu şi lung a comunităţii. Astfel, în sfera logicii acţiunii sociale momentane, am cuprins activităţile curente: cositul şi strângerea fânului, îngrijirea animalelor în gospodărie şi la câmp, alte activităţi curente, slujbele bisericeşti. În sfera logicii sociale pe termen mediu şi lung am cuprins actori reprezentativi pentru ordinea comunităţii: personal administrativ, de ordine publică, din sănătate şi educaţie, reprezentanţi religioşi, oameni de succes în afaceri etc.
Datele culese de pe teren sunt de natură „obiectivă" şi de natură „subiectivă". Datele de natură obiectivă privesc situaţia economică, demografică, de sănătate, inclusiv istorică a comunităţii, aşa cum sunt ele cuprinse în referinţele locale, judeţene şi naţionale: date independente de voinţa inşilor cu care am avut discuţii.
Datele calitative au fost oferite de către persoanele cheie şi după principiul recomandărilor prin tehnica „bulgărelui de zăpadă" – fiecare persoană recomandă o alta. Persoanele şi evenimentele au fost gestionate conform analizei monografice gustiene, a cadrelor şi manifestărilor.
Totodată, a fost consultată o masă importantă de literatură maghiară privind spaţiul respectiv: broşuri de prezentare, studii doctorale şi analize cu relevanţă pentru imaginarul maghiar privind arealului investigat.
„Datele obiective" se referă la fapte şi evenimente asupra cărora inşii nu au putere, chiar dacă le pot nega existenţa.
„Datele subiective" sau „calitative", se referă la reprezentările subiective asupra spaţiului social în prezent şi în trecut, proiecţiile cu privire la viitor, la relaţiile de putere şi la convieţuire.
Convieţuirea, element central al cercetării, se referă la capabilităţile de conlucrare în plan individual – între indivizi şi în plan colectiv – între comunităţi etnice diferite. Cercetarea s-a axat pe identificarea elementelor care facilitează conlucrarea cotidiană. La „momentele semnificative" din viaţa persoanelor am căutat să avem acces prin interviurile de profunzime semistructurate.
Aici, metodologia neointerpretativă a fost completată cu analiza de tip Bogardus2 a distanţei sociale. Ne-a interesat mai puţin cuantificarea pe care o oferă scala cât intensitatea subiectivă a distanţei posibile. Interpretată invers, scala distanţei devine „scala apropierii" dintre comunitatea română şi cea maghiară, cel puţin în termenii discursului aparent, al „interpretării de scenă" al respondenţilor. Cum viaţa este în bună măsură aparenţă şi „joc de scenă" (Goffman), faptul că actorii credeau sau nu în ceea ce spuneau ne interesa mai puţin. Filtrarea-ascunderea realităţii este şi parte a jocului de scenă, de interes pentru cercetare.
Date obiective3
Generale
Plăieşii de Jos
Este o localitate din judeţul Harghita, în Bazinul Caşinului, în curbura interioară a Carpaţilor, care are în compunere cinci localităţi: Plăieşii de Jos, Plăieşii de Sus, Imper, Iacobeni şi Caşinul Nou.
Populaţie: cca 3000 locuitori4 (2010).
Ponderea populaţiei româneşti: circa 10%
Localitatea de interes: Doboi, considerată parte a satului Imper, „stradă" – de către autorităţi, comuna Plăieşii de Jos. În prezent în Doboi mai trăiesc circa 15 familii care se autoidentifică române.
Relieful dominant: munte-deal, depresiune, aprox. 695 m (biserica din Imper) 6
Istoricul: Deşi arealul comunei înregistrează locuire străveche, mai apoi dacică şi romană (nu mai puţin de 10 situri arheologice), vezi cetatea dacică la „Gura Pârâului Szetye"5, localitatea este prezentată ca având începuturi târzii, începând cu administraţia ungară. Cel mai devreme pare a fi menţionat Caşinu6, aproape toate celelalte localităţi apărând rând pe rând, în logica constituirii regimentelor de frontieră secuieşti din sec. XVIII. Fără excepţie, deodată cu primele atestări, apar şi denumiri româneşti, de persoane, locuri7.
Mihăileni
Comună din judeţul Harghita, alcătuită din patru localităţi: Mihăileni, Livezi, Nădejdea, Văcăreşti. Este situată în apropiere de pasul Ghimeş – jud. Bacău
Populaţie: cca 2700 locuitori8 (2010)
Ponderea populaţiei româneşti: peste 21%, majoritatea în Livezi
Localitatea de interes: Livezi (circa 520 persoane)
Relieful dominant: munte, aprox. 900 m.
Istoricul: pe teritoriul satului Mihăileni există o cetate dacică, dar şi urme ale unor aşezări mai vechi. În Mihăileni există 5 situri arheologice9, din care unul, cetatea dacică, se află chiar în curtea primăriei. Prima atestare documentară a comunei este în 1333. Satul Livezi este prima oară atestat în 1786, ca localitate liberă, de refugiu10.
Hăghig
Comună din judeţul Covasna, alcătuită din două localităţi: Hăghig şi Iarăș. Se află în apropiere de Feldioara şi Braşov.
Populaţie: cca 2300 locuitori11 (2005)
Localitatea de interes: comuna Hăghig
Istoricul12: Satul Hăghig este ridicat pe o veche vatră romană, la rândul ei continuatoarea unui spaţiu de locuire paleolitic de peste 30 000 de ani (aurignacian)13. Cancelaria maghiară îl consemnează pentru prima oară în 1332. În sec. XVII-XVIII se pare că a ajuns localitate dependentă, dar este menţionată în documente dispută judecătorească cu groful local, Adam Nemeş. În cursul secolelor XVI-XIX, în documentele transilvănene, ungureşti şi austriece sunt atestate numeroase nume şi denumiri toponimice româneşti14.
Economia15
Plăieşii de Jos
Activităţile economice dominante sunt: agricultura, creşterea animalelor şi activităţile forestiere. Deşi comuna se află într-o depresiune foarte frumoasă înconjurată de ape minerale, industria respectivă şi turismul sunt cvasiinexistente.
Randamentul la hectar la cartof este pe aceeaşi linie cu media naţională (circa 15000 kg/ha). Producţia de grâu de 3,4 tone/ha şi cea de ovăz (2,7t/ha) sunt peste media naţională (2,4 tone la hectar, respectiv 2,01/ha16). Toate acestea sunt însă sub jumătate din media europeană.
Proprietatea mare este de circa 13294 hectare, fiind administrată de mai multe composesorate. Proprietăţile ţărăneşti individuale însumează 16902 hectare. Există 50 de proprietari-ţărani care au mai mult de 10 hectare, 201 de „mijlocaşi" cu proprietăţi între 5 şi 10 hectare. Pădurile se întind pe 12506 hectare şi sunt în bună măsură în proprietatea câtorva întreprinzători. De asemenea, există 11 mari proprietari cu terenuri peste 20 de hectare şi 36 de arendaşi. Cea mai mare parte a proprietăţii ţărăneşti este mică, sub 5 hectare (1218 persoane din 3000 populaţie totală). Luând în considerare structura proprietăţii din comună rezultă că 82% din proprietatea ţărănească este ineficientă în Plăieşii de Jos, ştiut fiind că proprietatea mică nu este potrivită pentru exploatarea economică.
În acelaşi timp, însă, observăm că, raportat la suprafaţa totală arabilă, de 2500 de hectare, în comună există 136 de tractoare, ceea ce înseamnă că fiecărui tractor îi revin 18 hectare, mult sub media naţională, de 54 hectare pe tractor dar peste media europeană, de 13 hectare pe tractor17. Faptul indică concentrarea proprietăţii asupra utilajului în mâna câtorva proprietari care pot exploata cu mai mare eficienţă pământurile comunei, indiferent de structura de proprietate.
Dintre 611 persoane populaţie activă, 210 sunt salariaţi. Dintre aceştia, 76 sunt salariaţi publici. Cu o pondere de 36.19% în total salariaţi, şi având în vedere slăbiciunea economiei locale, aparatul administrativ local este supradimensionat, cu mult peste media naţională18. În acelaşi timp, ca şi în alte localităţi, mediul privat nu are capacitatea de a absorbi forţa de muncă, aşa încât 1500 de persoane (populaţie între 20-65 ani şi pensionari) practică agricultura de subzistenţă ca „lucrători familiali neremuneraţi". În comună există 15 întreprinzători, 11 mari proprietari (persoane cu terenuri peste 20 de hectare), 36 arendaşi. 9 dintre marii proprietari sunt localnici deci, cel puţin teoretic, Plăieşii nu suferă de pe urma complexului de factori asociaţi „proprietarului absent" (consum de lux, „proprietate leneşă" etc.). Existenţa proprietăţii eficiente în paralel cu numărul foarte mare de lucrători familiali neremuneraţi, starea infrastructurii, ne sugerează că, pe ansamblu, circuitul economic în care se află comuna încă nu este orientat către stimularea creşterii interne, fiind mai degrabă parte a unui circuit de drenare a plusvalorii locale.
Majoritatea locuinţelor sunt de tip tradiţional, din lemn (1390 locuinţe din 143319). Comuna nu are încă apă curentă. Aproape toate gospodăriile au televiziune prin satelit (1000), şi aproape 10% dintre acestea sunt racordate la internet (110 gospodării).
Satele comunei sunt legate între ele prin şosele asfaltate, în lungime de 27 km.
Bugetul comunei este de circa 3, 5 milioane lei noi. Venitul mediu în comună este situat în intervalul 300-500 lei.
Mihăileni
Datele obţinute în Mihăileni (care includ şi satul Livezi) au fost furnizate prin dictare liberă de către reprezentanţii primăriei, ceea ce ne determină să le tratăm cu reţinere. Cu toate acestea, remarcăm câteva elemente importante:
- Majoritatea populaţiei integrate în economia monetară este pensionată (833 pensionari la 200 salariaţi). Aceasta înseamnă că economia locală a fost pe vremea comunismului mult mai bine integrată în economia naţională.
- Cultura dominantă este aceea a cartofului.
- Cea mai mare parte a proprietăţilor sunt mijlocii, „peste 80%". Chiar dacă procentul ar fi mai mic, se pare că în comuna Mihăileni proprietatea mijlocie este suficient de extinsă pentru a asigura un nivel relativ ridicat al randamentului agricol pe persoană. În consecinţă, resursa socială ar trebui să fie mai bine distribuită.
- Din datele oferite de primărie se pare că nu există arendaşi în comună.
- Dotarea cu utilaj agricol este destul de bună, aici fiind câteva sute de tractoare, motocositoare, maşini de cultivat cartofi etc. Dat fiind relieful muntos, nu putem face însă o comparaţie rezonabilă cu celelalte localităţi.
- În comună există facilităţi informatice la şcoala din Mihăileni.
- Casele din cărămidă-ciment (45 mii metri pătraţi) par să fie aproape tot atât de numeroase ca şi cele din lemn (58 mii metri pătraţi), ceea ce confirmă ipoteza unei bunăstări mai bine distribuite, în acord cu structura predominant mijlocaşă a proprietăţii.
- Satele sunt legate între ele printr-o reţea de drumuri asfaltate de 9 km, mai puţin Livezi, al cărui drum se află în lucru.
- Bugetul comunei este mai mic decât cel din Plăieşii de Jos: 2,2 milioane lei (faţă de 3, 5 milioane lei).
- Venitul mediu în comună este de circa 500 lei pe familie.
Hăghig
Activităţile economice preponderente sunt: zootehnia, agricultura şi asistenţa socială (Căminul de bătrâni). De asemenea, în comună există întreprinderi private de morărit şi tâmplărie.
Principala cultură este grâul, cultivat pe 412 hectare. Numărul de hectare care revin la un tractor este de 22, la jumătate faţă de media naţională, dar sub media europeană.
Conform datelor oferite de primărie, în Hăghig majoritatea forţei de muncă este salariată (55%), procentul de lucrători familiali neremuneraţi (ţărani), al celor care practică agricultura de subzistenţă, fiind de 25%. Luând în considerare numărul salariaţilor, Hăghig pare cea mai bine integrată localitate în economia naţională dintre localităţile analizate.
Majoritatea proprietăţilor sunt de tip mijlociu, între 5-10 hectare: 382 de proprietari. Marea proprietate ţărănească, peste 10 hectare, este în grija a 8 persoane. Marea proprietate (capitalistă), peste 20 de hectare, este în grija 3 mari proprietari; totodată, în comună există 21 de arendaşi. Aceştia probabil că exploatează şi terenuri ţărăneşti. Doi din trei dintre marii proprietari sunt absenţi, nu au reşedinţa în sat. Ţăranii cu proprietăţi sub 5 hectare şi sunt în număr de 180.
Comuna are drumuri asfaltate între satele componente, în lungime de peste 3,8 km. Majoritatea caselor din Hăghig sunt din cărămidă şi beton (80%), iar introducerea apei curente este un proiect aflat în derulare. Bugetul primăriei este de circa 2,5 milioane lei. Venitul mediu este de 500 lei.
Demografia
Conform datelor oferite de primărie, în Plăieşii de Jos s-au declarat români în 2002, 276 din 2979 locuitori (maghiari 2431, ţigani 271). După credinţă, în Plăieşii de Jos erau înregistraţi: ortodocşi 276, romano-catolici 2668, reformaţi 13. Populaţia care s-a declarat că vorbeşte limba română: 126, maghiara 2852. Populaţia românească, relativ uniform distribuită în comună între 1760-1941, a suferit un şoc în 1941, când a scăzut dramatic. De atunci, singura concentrare semnificativă etnică românească a rămas în Imper-Doboi. Mortalitatea în comuna Plăieşii de Jos este foarte ridicată, aproape dublă faţă de media pe ţară (12,9 la mie), ajungând în anul 2010 la 22 la mie20. Principala cauză a mortalităţii este dată de bolile cardiovasculare.
Comuna Mihăileni, în 2002, avea o populaţie de 2643, din care 555 de români (21%) şi 2086 maghiari. Majoritatea covârşitoare a românilor s-au concentrat, după 1941, în satul Livezi (524 persoane în 2002). Mortalitatea în Mihăileni, mai mare decât media pe ţară, este de 17 la mie. Migraţia în rândul tinerilor este foarte ridicată: conform datelor oferite de primărie, circa 15% dintre aceştia ar fi plecaţi la muncă, în anul 2010, în Ungaria sau Suedia.
Comuna Hăghig este demografic echilibrată. Ponderea se împarte aproape jumătate-jumătate între români şi maghiari. Cu o populaţie în creştere de romi, comuna avea circa 1270 de locuitori în anul 2002. Mortalitatea este mai mare decât media pe ţară (14 la mie faţă de 12,9). Migraţia din comună spre alte regiuni ale ţării (în special Braşov) sau în străinătate este destul de ridicată: circa 5% pe anul 2010. Ca şi în Plăieşii de Jos, principalele cauze de deces sunt de tip cardiovascular.
La o primă vedere observăm că mortalitatea este foarte mare în toate localităţile. Mortalitatea ridicată este expresia impasului în care se află comunităţile locale din cele trei localităţi investigate, reprezintă scăderea calităţii vieţii comunitare. Faptul că familia rezistă destul de bine în localităţile investigate (divorţialitatea este sub media naţională) ne arată că infrastructura comunitară este încă de tip tradiţional şi pentru români şi pentru maghiari, însă „terenul social" şi economic pe care aceasta se construieşte este foarte fragil.
Documentarea obiectivă a subiectivităţii marilor comunităţi
Demografia este unul dintre instrumentele obiective de înregistrare a subiectivităţii marilor comunităţi, urmare a reverberaţiilor provenite din mediului ambiant. Ce sunt căsătoria sau migraţia, dacă nu decizii subiective? Dar prin ele măsurăm obiectiv fenomene relevante pentru mersul sistemului social în ansamblu. Astfel, în cadrul tendinţelor demografice se pot identifica adesea accente şi tendinţe ale unor fenomene sociale, economice, istorice etc. Vom căuta să evidenţiem câteva procese demografice tipice regiunii, în special în judeţul Harghita. Demografia regiunii are o puternică tentă ideologică în special în ceea ce priveşte familiile mixte. Elitele maghiare au chiar un aparat conceptual care denotă preocuparea pentru organizarea-influenţarea proceselor demografice. Astfel, principala lor grijă este asigurarea „reproducerii etnice maghiare". Din acest punct de vedere familiile mixte, în special acelea unde „femeile maghiare nasc copii români" primesc o atenţie specială. Preocuparea pentru dobândirea supremaţiei etnice a elitelor maghiare cuprinde şi populaţia romilor. Ideologizarea demografiei în Harghita-Covasna nu este o noutate, după cum vom vedea din datele statistice de mai jos, dar a devenit o preocupare foarte accentuată în ultima perioadă.
Marele risc sub care stă comunitatea românească nu este neapărat acela al scăderii demografice, fenomen încadrabil de altfel în tendinţa naţională generală, ci acela al slăbirii-dizolvării potenţialului de susţinere a identităţii. Demografia în judeţele Harghita-Covasna trebuie analizată, deci, în termenii cadrelor protejării identităţii etnice.
Corelat cu protecţia instituţională a comunităţii, pe ansamblul celor două judeţe constatăm că evoluţia relativă a românilor faţă de comunitatea maghiară este, în scădere, dar ,în anul 2002, există încă o oarecare inerţie în raport cu scăderea protecţiei din partea instituţiilor locale, tot mai subordonate proceselor segregaţioniste. Prin comparaţie istorică, în momentul în care structurile instituţionale au fost desprinse total şi brutal de comunitate, grupul etnic românesc a suferit un şoc. Şocul a avut loc în anul 1940 şi se resimte până în zilele noastre în mentalul colectiv, aspect confirmat de cercetarea de teren.

Figura 1 Dinamica populaţiei maghiare prin raportul maghiari-români în Harghita-Covasna şi România în raport cu momentele istorice ale deţinerii controlului asupra instituţiilor locale prin ideologia segregaţionistă. Şocul din 1940-1941: involuţia relativă a populaţiei româneşti în 1941 faţă de 1930 (1930=1). Surse: Anuarul Statistic al României 2004, "Populaţia după etnie la recensămintele:". I. Lăcătuşu, Structuri Etnice ..., 2008, Anexa nr. 3 tabelul "Populaţia stabilă a judeţelor Covasna şi Harghita, după principalele etnii (români şi maghiari), la recensămintele populaţiei din anii 1850, 1992 şi 2002", pp.305-308 şi „Anexa 12, "Structura populaţiei judeţelor Covasna şi Harghita pe localităţi după naţionalitate şi religie la recensămintele din anii 1930 şi 1941", p.342-345.
Populaţia maghiară a avut un vârf în perioada 1940-1956, epocă în care teritoriul în care era etnic majoritară era administrat pe criteriile segregării etnice, fie în guvernarea horthistă, de extremă dreapta, fie în epoca stalinistă din România. Momentul Regiunii Autonome Maghiare (1956-1968) este marcat de declinul populaţiei maghiare, care, deşi aflată sub "protecţia" autonomiei politico-administrative, adoptă alte modele culturale de reproducere. Guvernarea autonomistă, când instituţiile s-au aflat la discreţia factorilor maghiari, a însumat 45 de ani în ultimul secol: 1940 (toamna)-1944 (sept.); 1944 (oct.-nov. se reinstaurează guvernarea etnică maghiară, sub oblăduirea armatei sovietice)-1964 (anul încetării politicii staliniste în România, care îşi subordonase etnicizarea administraţiei în Transilvania); 1989 (dec.)- prezent (autoritatea instituţională locală se află în întregime subordonată idealului autonomist). Prin comparaţie, durata în care aşa-zisul „naţionalism-comunism"21 românesc a „dominat" zona a durat 25 de ani: 1964-1989.
Constatăm trei faze ale evoluţiei raportului interetnic româno-maghiar în cele două judeţe: o fază de creştere, între 1940-1956; o fază de declin accelerat până la începutul anilor 1990, după care urmează o alta de declin de tip platou (scădere lentă, dar constantă). Tendinţa generală a populaţiei maghiare este de scădere indiferent de existenţa politicii "naţionaliste româneşti". Singura perioadă de creştere rapidă a populaţiei maghiare este intervalul 1940-1956 când românii au fost izgoniţi din regiune. După 1990, tendinţa de scădere demografică a intrat într-o nouă fază, de descreştere-platou, odată cu preluarea controlului cvasiabsolut asupra instituţiilor locale. În tot acest timp migraţia populaţiei dinspre alte judeţe spre Harghita-Covasna nu a depăşit 10,6% (Harghita), respectiv 15,7% (Covasna), în condiţiile în care media naţională de circulaţie a persoanelor era de 18%. (Mişcarea interjudeţeană aproximată prin ponderea populaţiei născută în alte judeţe.). (Lăcătuşu, "Structuri etnice şi confesionale...", 2008, p.211.)
Dinamica negativă demografică maghiară în cele două judeţe predominant maghiare este mult mai abruptă decât pe ansamblul României. Aceasta sugerează că sistemul de coerciţie ideologică, centrat pe controlul pe criterii etnice asupra administraţiei, educaţiei din cele două judeţe nu a fost util şi nici binefăcător minorităţii maghiare. Constanta dinamicii demografiei maghiare este scăderea. Când a avut loc creşterea, aceasta a fost numai relativă, prin raportare la populaţia românească. Partea variabilă a demografiei maghiare este elementul românesc care, din momentele instituirii controlului cvasiabsolut etnic asupra instituţiilor, a fost nevoit să emigreze, aspect tratat întocmai, de către Parlamentul României, în Raportul Harghita-Covasna22, cu deosebire capitolul V. De altfel, specialiştii maghiari arată că populaţia românească are în prezent un coeficient de migraţie de două ori mai mare decât populaţia maghiară (2002 faţă 1992, vezi mai jos „Populaţia cea mai sensibilă", din Csata István, Kiss Tamás, f.a., p.43). Nu rămâne decât să ne răspundem la întrebarea „de ce pleacă?" unii mai mult decât alţii.
Este adevărat, tendinţa generală a populaţiei din judeţele Harghita şi Covasna este de scădere, în acord cu evoluţia naţională. Ceea ce separă însă cele două comunităţi etnice este polarizarea dinamicii demografice. Se constată astfel că populaţia maghiară, chiar dacă se diminuează, se concentrează şi mai puternic, în timp ce populaţia românească continuă tendinţa de dizolvare. Populaţia românească îşi diminuează cadrele conservării vieţii comunitare, în pofida aşa-numitelor procese de „românizare forţată" prin „industrializare", de care pomeneşte ideologia segregaţionistă în perioada regimului Ceauşescu. În Covasna, în 142 de ani, ponderea românilor nu a crescut decât în 7 sate din 42:
„În afară de mediul urban şi localităţi rurale monoetnice, populaţia de etnie română din judeţul Covasna şi-a sporit ponderea faţă de populaţia maghiară, între anii 1850 şi 1992, în doar 7 sate etnic mixte din totalul de 42 sate în care deţinea în anul 1850 o pondere de peste 5% din totalul populaţiei localităţii." (I. Lăcătuşu,Structuri etnice şi confesionale în judeţele Covasna şi Harghita, Ed. Univ. Petru Maior, Tg. Mureş, 2008, p.175)
Ţiganii, a treia populaţie importantă din cele două judeţe, este singura care creşte semnificativ. Din acest motiv este deja integrată într-un program secular de susţinere a „ratei de reproducţie etnică maghiară":
„În 1850, trăiau în fostele scaune secuieşti – 9.400 de ţigani. În timp ce pe teritoriul Transilvaniei, 73,3% din ţigani erau români, pe teritoriul judeţelor Ciuc, Odorhei şi Treiscaune, acest procent era de numai 46% (Varga, E.A., 1998, p. 41) ... În judeţul Covasna au fost înregistraţi [în 1930] 3080 ţigani (2,0%), o cifră apropiată de cea de la recensământul din 1850 (3.038), iar în judeţul Harghita 2.702 ţigani (1,1%), o cifră de asemenea apropiată ca valoare absolută cu cea din 1850 (2.634).
De remarcat faptul că între 1850-1930, populaţia totală a judeţului Covasna a crescut cu 34%, iar cea a judeţului Harghita cu 53%. Având în vedere sporul natural ridicat caracteristic etniei respective, se poate aprecia că o parte însemnată a rromilor din cele două judeţe au fost asimilaţi de populaţia maghiară locală. [apud I. Lăcătuşu, 2008, p.137]."
Elemente ale hărţii demografiei puterii
Populaţia cea mai sensibilă
Populaţia română resimte mult mai acut (de peste două ori) presiunile din spaţiului social al jud. Harghita, rata de emigraţie fiind de două ori mai mare decât a populaţiei maghiare:

Figura 2 Coeficienţi de migraţie după regiuni şi naţionalităţi în 2002 [în Jud. Harghita] – Csata István, Kiss Tamás, f.a.: Perspective demografice în judeţul Harghita. Prognoza divizării regionale a populaţiei de etnie maghiară, romă şi română. p.43
Conform analizelor maghiare, pentru următorii 20 de ani cel mai sensibil segment de populaţie românească este cel al femeilor de vârstă fertilă şi al tinerilor între 0-19 ani: dacă în populaţia maghiară ponderea acestora va scădea cu 29,7%, la nivelul populaţiei româneşti această populaţie va ajunge la 42,3%. Cele mai dramatice implicaţii vor fi la nivelul infrastructurii şcolare şi al forţei de muncă. Presiunea pentru închiderea şcolilor româneşti ca factor de „reproducţie etnică românească" în favoarea „reproducţiei etnice maghiare" (pentru termenul de „reproducţie ..." vezi Csata István, Kiss Tamás, p.57, p.75) va creşte, ceea ce va amplifica procesul de uniformizare etnică din regiune (maghiarizare). Femeile de vârstă fertilă (între 15 şi 49 ani) sunt cea mai afectată categorie de presiunile migraţioniste. Urmarea este scăderea deja înregistrată a populaţiei tinere până în 19 ani.
Romii
Cea mai intensă preocupare privind „identitatea naţională maghiară" pentru liderii maghiari nu mai sunt românii, dezideratele politice autonomiste fiind în bună măsură atinse, ci ţiganii. Dovadă că referirile la instituţiile locale deja se fac în termenii „sistemului instituţional maghiar". Se estimează că singura populaţie care va creşte în următorii 20 de ani vor fi romii, contingentul femeilor fertile din această etnie explodând la peste 190% în 2032, iar cel al naşterilor urmând să ajungă la 130% faţă de 2002 (vezi Csata István, Kiss Tamás, p.68). În acest fel, romii din Harghita vor avea o rată de creştere de 1,5 pe an, ajungând să fie mai mare cu 2,5% în 2032 faţă de 2002 (Csata István, Kiss Tamás, p.69). Un al treilea factor de preocupare maghiară privind ţiganii este că aceştia nu ar fi uşor asimilabili („soldul de asimilare este zero") şi, în plus, nu par tentaţi să părăsească judeţul („soldul de migraţie este zero") (cf. Csata István, Kiss Tamás, p.72). Pe de altă parte, analiştii maghiari recunosc că ţiganii sunt cvasimilaţi într-o serie de „regiuni", cum este cazul Vlăhiţei, unde aceştia „sunt foarte bine integraţi în comunitatea maghiară" (Csata István, Kiss Tamás, p.106).
Aşa cum arătam mai sus, populaţia romă va fi următorul „obiectiv" al politicilor de promovare a „reproducţiei etnice" maghiare în perioada imediat următoare. Provocarea pentru liderii maghiari este aceea că populaţia romă este o formă de lumpen, de underclass, fiind asociată cu procese de „devalorizare socială şi economică", în special acolo unde aceştia au cea mai mare rată de creştere (Csata István, Kiss Tamás, pp.112-113). În orice caz, scopul este limpede: integrarea romilor prin „sistemul instituţional maghiar" (idem, p.115). În acest sens, unul din primii paşi este acela al „sprijinirii unei elite locale ţigăneşti, de orientare maghiară" corelată cu evitarea apariţiei „unor organizaţii rome apropiate de români". Desigur, pericolul este acela ca necesităţile si drepturile lingvistico-culturale ale romilor din [aşa-numitul] Ţinutul Secuiesc, legate de limba maghiară, să nu se impună."(!) (idem, p.115).
Coeficientul de subsumare etnică este mai mare la români
Populaţia românească este mai tolerantă23. Coeficientul de subsumare interetnică (ponderea căsătoriilor mixte în căsătoriile aceluiaşi grup etnic) este de 0,25 pentru români şi de 0,03 la etnicii maghiari24. De fapt, „subsumarea interetnică" prin căsătoria mixtă este şi indicatorul disponibilităţii convieţuirii, al interacţiunii la nivelurile subtile, reprezintă disponibilitatea de a construi o punte dinspre propria identitate spre ce are mai profund Celălalt.
Perspectiva elitelor ungureşti asupra tinerelor care se mărită cu români este aceea a „femeilor maghiare care nasc copii români" (vezi Csata István, Kiss Tamás, p.51). Această idee a amprentării etnic-culturale de la naştere, care face abstracţie de conţinutul cultural al educaţiei este tipică abordărilor eugenist-rasiste. Se omite astfel rolul structurilor sociale care contribuie la socializarea copilului. Nu în ultimul rând, aici devine transparentă ideologia după care „naşterea de români" este indezirabilă, cele două comunităţi trebuind să fie separate: fiecare femeie trebuie să nască ... în acord cu etnia sa. O asemenea abordare este nu doar în afara timpului, fiind perimată şi grav încărcată ideologic, dar se află şi într-o foarte curioasă eroare ştiinţifică.

Figura 3 Căsătorii după naţionalitatea părţilor între 2003-2007 în jud. Harghita. sursa: Csata István, Kiss Tamás f.a., p.47
Se vede limpede din datele de mai sus că românii sunt mult mai deschişi către întemeierea familiilor mixte. Faptul că populaţia română ar fi mai „deschisă" şi deci, predispusă la „dizolvarea" identităţii etnice trebuie corelată cu evoluţia migraţiei: românii sunt cei ce migrează cel mai mult. Ei au cele mai puţine constrângeri comunitare, structura lor socială fiind mult mai deschisă.
De altfel, caracterul mai deschis al populaţiei româneşti către subsumare interetnică prin căsătorie este ilustrată în tabelul de mai jos:

Figura 4 Ponderea celor care încheie căsătorii mixte în Harghita, după sex şi naţionalitate. sursa: INS apud Csata István, Kiss Tamás f.a., p.48
Ungurii se căsătoresc cu români în special în zonele unde românii sunt mai bine reprezentaţi (Topliţa).

Figura 5 Proporţia ponderată a maghiarilor şi proporţia căsătoriilor mixte pe zone în jud. Harghita. Sursa: Csata István, Kiss Tamás, tabelul 35, p.50
Dacă românii ar fi fost percepuţi ca agresori la nivelul comunităţii maghiare reale, atunci aceasta ar fi trebuit să impună endogamia ca formă de protejare a identităţii maghiare. Acest lucru nu se întâmplă. Acolo unde ungurii au o „ofertă" românească mai mare, aleg într-o pondere însemnată să se integreze în comunitatea românească. Dimpotrivă ,endogamia în comunitatea maghiară, închiderea comunităţii, este mai pronunţată acolo unde aceasta este dominantă şi deci comunitatea imaginată este mai puternică. Coeficientul de închidere al comunităţii maghiare faţă de comunitatea românească este următorul:

Unde coeficientul de închidere este calculat prin -------
Observăm că cele două populaţii au tipuri diferite de comportament: când ungurii sunt majoritari, ei tind către închidere, când sunt minoritari se deschid mai mult către Celălalt-ul etnic. Am văzut mai sus că românii, care nu sunt majoritari decât într-o singură regiune, au un coeficient de subsumare etnică, de disponibilitate de a trece frontiera propriei identităţi prin căsătorie dublă.
Comunitatea imaginată separată este mai puternică la maghiarii de la sat
Comunitatea imaginată o utilizăm prin derivaţie de la analizele lui Benedict Anderson (Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Verso, London, New York, 2006) pe marginea naţionalismului ca fenomen colectiv strict imaginar. Comunitatea imaginată este un produs inventat, o uniune puternic ideologizată. Fiind ideologică, este construită ofensiv şi adeseori în opoziţie cu Alterul etnic, cu celelalte comunităţi. Pentru Anderson, toate comunităţile mai mari de dimensiunea unui sat ar fi comunităţi imaginate, deci false, mai exact, ideologice25. Concluzia aceasta este, cert o eroare. Ea ar putea fi studiului societăţilor care şi-au pierdut reperul identitar naţional. Am recunoscut însă puterea de explicare a conceptului acolo unde discursul ideologic intervine asupra comunităţii, distorsionând-o, denaturându-i practicile de vecinătate faţă de Altul-Celălălat. În acest material operăm cu noţiunea de comunitate imaginată ca şi cadru artificial de tip ideologic impus, în opoziţie cu procesele fireşti de dezvoltare a relaţiilor omeneşti. În cazul de faţă, cadrul impus care închide accesul la vecinătate este ideologia segregaţionistă pe criterii etnice. Comunitatea imaginată o plasăm în opoziţie cu ideea de comunitate reală, vie.
Este surprinzător că bărbatul are iniţiativa maghiarizării în familiile mixte. Fenomenul este accentuat în mediul rural. Avem aici un alt paradox al comunităţii imaginate maghiare: aceasta este mai puternică acolo unde distanţa socială ar trebui să fie mai mică pentru că vecinătăţile de la sat prilejuiesc, teoretic, mai multă cooperare. Se ştie că mediul urban este un mediu al separării între vieţile individuale, un spaţiu al înstrăinării, în opoziţie cu viaţa comunitară de la ţară, centrată pe conlucrarea imediată între vecini.

Figura 6 La sat, soţul maghiar este mai preocupat de naţionalitatea maghiară a copilului. Sursa: Csata István, Kiss Tamás, tabelul 36, p.51
Vedem că ideologia segregaţionistă are deja rezultate la sat, slăbind vecinătăţile. Un efect al fenomenului este izolarea etnicilor români care oricum nu ţin la impunerea propriei identităţi, având un coeficient de subsumare etnică foarte ridicat.
Asigurarea „reproducţiei etnice" şi ameninţarea din partea comunităţilor compacte româneşti
Aşa cum am sugerat, abordarea chestiunii demografice este una depăşită, rasistă: „calitatea" identităţii maghiare este mai importantă decât interacţiunea culturală, liberă, dintre persoane diferite. Aşa se explică preocuparea pentru prezervarea identităţii prin expresii derutante, precum „femeile maghiare nasc copii români", motiv pentru care „reproducţia etnică" ar urma să fie depăşită de cea biologică (Csata István, Kiss Tamás, p.51). Majoritatea maghiară este încurajată de către propriile elite „să nu se reproducă biologic" „născând copii români" ci, „să se reproducă etnic". Din acest punct de vedere, autorii maghiari tratează cu maximă atenţie zona Topliţa, întrucât „reproducţia etnică" maghiară „este slăbită cu 7 procente" ca urmare a căsătoriilor mixte, lucru de care ar fi beneficiat românii, a căror „rată de reproducere etnică" ar fi de 101,3% (Csata István, Kiss Tamás, p.57). Pe lângă densitatea etnică românească din zona Topliţa, un al doilea factor de „pericol" la adresa reproducţiei etnice maghiare este „prezenţa sistemului instituţional de stat naţional român", deşi aceasta este „contrabalansată în mai multe regiuni ale [aşa-zisului] Ţinut Secuiesc ..." (Csata István, Kiss Tamás, p.56).
Preocuparea pentru „reproducerea etnică" a identităţii maghiare este însă futilă. Chiar cercetătorii maghiari sunt de acord că „pierderea prin asimilare [a populaţiei maghiare din Harghita] va fi neglijabilă ...: 136 persoane [în intervalul următorilor 20 de ani]" (Csata István, Kiss Tamás, p.71, s.n.). Cei mai importanţi factori de pierdere etnică în rândul vorbitorilor de maghiară fiind ... migraţia, deci atracţiile din afara aşa-numitului Ţinut Secuiesc şi stilul de viaţă-modelul cultural de reproducere a populaţiei.
Termenul de asimilare este utilizat în discursul maghiar într-o logică inversă: mobilitatea socială, familia mixtă expresii ale libertăţii personale, devin factori de agresiune etnică. „Din punctul de vedere al maghiarilor, particularitatea regiunii este aceea, că aici se pot observa procesele de asimilare atât de caracteristice în celelalte teritorii ale Ardealului. 18 la sută a [sic!] tinerilor maghiari din Topliţa, își aleg partener de viaţă român, ceea ce corespunde mediei din Ardeal. 29 la sută din copii născuţi din relaţii mixte, sunt înregistraţi de către părinţi, ca fiind maghiari. Se poate presupune, că transmiterea deprinderilor lingvistice si culturale, este deplasată si într-o si mai mare măsură în direcţia majorităţii. Ca urmare rezervele generaţionale a maghiarilor scad cu 7 la sută faţă de productivitatea femeilor maghiare." (Csata István, Kiss Tamás, p.56, p.100).
Preocuparea: concentrarea pe zonele compacte (regiunile supravieţuirii)
În analizele ungureşti, Transilvania este împărţită în 4 „regiuni", în funcţie de şansele de succes ale „reproducerii etnice maghiare". Proiecţia cu care operează aceştia este de 30 ani (2002-2032). Zonele avute în vedere sunt: 1) Timişul cu judeţele înconjurătoare, 2) Cluj-Arad, 3) Mureş-Satu Mare-Zalău şi ultima, 4) Covasna-Ciuc. În zona 1, scăderea populaţiei maghiare prin „asimilare" şi migraţie va fi de 50% de unde şi denumirea de „regiune cu populaţie înjumătăţită". Zona 1 este numită „diaspora" în raport cu un centru neprecizat (probabil aşa-numitul „Ţinut Secuiesc" sau-şi cu Ungaria), unde interacţiunea firească între etnicii maghiari şi cei români este numită „asimilare" a primilor de către cei din urmă. În zona a doua, „stocul de maghiaritate" va scădea undeva între 30-40%. Aceasta este denumită „regiunea cu şanse demografice nefavorabile", fiind situată pe axa Arad-Cluj. În zona a treia, „reproducerea etnică" are „şanse medii", scăderea populaţiei maghiare (de fapt de limbă maghiară) ar fi situată între 20 şi 30%. „Regiunea" a 4-a este singura care promite cea mai bună prezervare, aici contactul-„infiltraţiile" cu populaţia românească fiind mult reduse, în consecinţă „pierderea etnică" fiind de maxim 20%. În acest fel, Transilvania este împărţită deja în regiuni ale urgenţei prezervării „identităţii naţionale maghiare". Din acest punct de vedere regiunea cu cel mai mare „potenţial etnic maghiar", care trebuie neapărat protejată, este aşa-numitul „Ţinut Secuiesc", din care însă lipseşte Mureşul, încadrat în regiunea „cu şanse medii". În felul acesta devine limpede explicaţia accelerării politicilor segregaţioniste: pentru elita maghiară condiţia prezervării identităţii etnice este separarea faţă de celelalte comunităţi, în special faţă de cea română. Dramatic este faptul că această filozofie politică a fost transmisă în populaţie şi, în virtutea legii lui Thomas (predicţia autocreatoare) produce efecte: izolarea interetnică este mult mai mare dinspre maghiari decât dinspre români (coeficientul de subsumare etnică la maghiari este mult mai redus decât la români). În cea de-a patra zonă, marea preocupare este regiunea Topliţa, unde, „prin asimilare", populaţia maghiară ar urma să scadă până în 2032 cu 30%. (Csata István, Kiss Tamás , p.111)

Figura 7 Evoluţia demografică pe patru tipuri de "regiuni" a populaţiei de limbă maghiară din Transilvania în 2032 faţă de 2002, pe baza datelor din 2007 (Csata István, Kiss Tamás, , f.a., „Cifra demografică a microregiunilor din Ardeal în anul 2032 faţă de anul 2002, în funcţie de proporţia ponderată, conform prognozei demografice din 2007", p. 109)
Trei tipuri dinamice demografice: Hăghig (Covasna), Mihăileni (Harghita), Plăieşii de Jos (Harghita)
Cazul Hăghig este unul aparte, întrucât aceasta este una dintre localităţile în care ponderea românilor este relativ egală cu aceea a maghiarilor, între acestea crescând puternic o viguroasă comunitate de romi, stabilită în comună după evenimentele din 1940.
Raportul dintre cele două comunităţi etnice
Situaţia „obiectivă" a populaţiei din Hăghig este ceva mai bună, prezervarea identităţii comunităţii româneşti fiind mai favorabilă. Creşterea relativă în anul 2002 a populaţiei româneşti este de 1,20 faţă de 1850, evoluţia populaţiei maghiare fiind de 0,68 în aceeaşi perioadă, în condiţiile în care creşterea generală a populaţiei din comună a fost de 1,17. (I. Lăcătuşu, „Structuri etnice ...", 2008, Anexe, p.306). Situaţia românilor este pozitivă, dar numai în raport cu populaţia maghiară. Pe ansamblu, dată fiind înmulţirea celei de-a treia populaţii, romii, situaţia demografică generală din Hăghig este una de creştere.

În ambele localităţi: Hăghig (Covasna) şi Mihăileni (Harghita), ponderea populaţiei româneşti creşte. În Hăghig raportul este supraunitar, deci, la un maghiar revin mai mulţi români. Probabil că o parte din romi s-au declarat la recensămintele respective ca români, însă, pe ansamblu, situaţia comunităţii româneşti este relativ favorabilă. Chiar dacă în Hăghig românii sunt aproape jumătate din populaţie, evoluţia numărului acestora este nefavorabilă faţă de evoluţia generală din judeţ: scăderea comunităţii româneşti este mai amplă decât scăderea generală pe judeţ. Pe de altă parte, aceeaşi situaţie se înregistrează şi în privinţa populaţiei maghiare, chiar dacă mai puţin accentuat. Având însă în vedere funcţia comunităţii ca vector de conservare etnică, funcţie care se pierde dincolo de un anumit prag, involuţia din Hăghig poate deveni problematică.
În Mihăileni, chiar dacă ponderea români-maghiari este net în favoarea vorbitorilor de limbă maghiară, evoluţia comunităţii româneşti este una relativ favorabilă, datorită concentrării lor comunitare într-o comunitate puternică, satul Livezi. Prin satul Livezi, comuna Mihăileni este un caz aparte: este printre puţinele localităţi unde vitalitatea comunităţii este peste situaţia din judeţ. Concentrarea comunităţii într-un sat cu structuri coerente, chiar în condiţiile în care nu are nici un reprezentant la nivelul primăriei, asigură încă „reproducerea etnică românească" în condiţii satisfăcătoare.
Constatăm că, în Mihăileni, actualmente o comună cu 4 sate, 2644 locuitori, unde doar într-unul (Livezi) limba română mai este majoritară, populaţia a rămas aproximativ stabilă pe parcursul a 160 de ani. Fenomenul este notabil în raport cu evoluţia generală a populaţiei la scara judeţului, care înregistrează o involuţie accentuată. Probabil că o posibilă explicaţie a stagnării populaţiei o oferă procesul de asimilare: populaţia română odată asimilată, a intrat pe culoarul comportamentului de reproducere străin. Asimilarea având loc în timp, în direcţia maghiarizării unei populaţii cu vitalitate mai mare (cea românească), într-una cu populaţie cu o cultură a reproducerii mai diminuată (populaţia secuiască-maghiară), rezultă o relativă stagnare.
În toate cele trei localităţi însă, se constată o dinamică mai accentuată a scăderii demografiei româneşti decât a celei maghiare în 1992 faţă de 1850. Chiar şi în Mihăileni, unde prin satul Livezi, comunitatea românească beneficiază de un coeficient de autoprotecţie mai ridicat, dinamica pozitivă se află într-un vizibil proces de slăbire, în timp ce comunităţile vorbitoare de limbă maghiară nu înregistrează şocuri demografice. Dimpotrivă, cum se poate observa în Figura 9, comunitatea vorbitorilor de limbă maghiară din Plăieşii de Jos beneficiază de un vizibil val demografic prin adăugare de noi vorbitori, în timp ce comunitatea românească se diminuează spre anulare. Cel puţin în cazul Plăieşii de Jos suntem îndreptăţiţi să asociem dispariţia comunităţii româneşti cu întărirea grupului vorbitorilor de maghiară şi să discutăm despre un proces de asimilare etnică. Putem spune că, în prezent, în Plăieşii de Jos asistăm la încheierea unui proces de pierdere etnică, inclusiv prin asimilare, a românilor din localitate, proces care a căpătat o deosebită amploare în ultimii 20 de ani.
Pragul de încetare a „rezistenţei demografice" româneşti în Plăieşii de Jos se pare că a fost atins cu mult înainte de 1992. Cert este că ceea ce a urmat după 1992 nu este decât disoluţia accelerată, prin asimilare şi migraţie26. De altfel, elementul românesc din Plăieşii de Jos s-a restrâns treptat, astfel că dintr-o comunitate extinsă pe geografia mai multor sate, ajungând acum ca în mentalul dominant (maghiar) să fie reprezentat la nivel de „strada Doboi" din satul Imper, Plăieşii de Jos, unde vorbitorii de limbă română ar fi de fapt, „ultimii maghiari românizaţi"27.
De altfel, există o inerţie a diferitelor componente ale identităţii: în Plăieşii de Jos, conform datelor primăriei, în 2002 s-au declarat români 276 de persoane, dar vorbitori de limbă română doar 126. Pe ce îşi „mai bazau" cei 276 identitatea, dacă deja mai bine de jumătate din ei îşi pierduseră limba? Pe credinţă. Înţelegem acum că fenomenul pierderii identităţii româneşti trece mai întâi prin limbă şi târziu, în „stadiul final", prin credinţă. Biserica, şcoala şi administraţia sunt principalele instituţii de promovare a limbii materne şi deci, componente esenţiale nu doar ale guvernării ci şi ale prezervării identităţii personale.

Acolo unde românii sunt în minoritate absolută, fenomenele demografice capătă distorsiuni de amploare. Este evident din cele trei grafice că, acolo unde populaţia românească se află de multă vreme într-un raport nefavorabil, perioada dominată de administraţie străină îşi asociază efecte catastrofale asupra comunităţii româneşti.
Astfel, constatăm că cei doi factori asociaţi cu slăbirea comunităţii româneşti sunt epoca istorică (prin administraţia în limbă străină) şi tipul de pondere etnică locală – dacă raportul este foarte dezechilibrat, deznaţionalizarea se accentuează vizibil.
Scăderea accelerată a stocului demografic românesc
În subcapitolul anterior (Raportul dintre cele două comunităţi) am analizat în termeni relativi raportul dintre ponderile etnice în interiorul satelor unde, astăzi, românii au ponderile cele mai bune. Dar cum a evoluat situaţia în termenii geografiei comunităţii mai largi, a întregii comune? Putem documenta astfel dramatismul nefiresc al scăderii demografice până în punctul imploziei vieţii comunitare şi al reducerii acesteia la o sumă de indivizi care încă se mai roagă în limba română, în rest interacţionând în limba maghiară. Situaţia aceasta de extremis am documentat-o în teren, la Doboi, comuna Plăieşii de Jos, jud. Harghita. În celelalte sate ea se află în diferite faze de evoluţie, ca fenomen degenerativ al integrităţii vieţii comunitare.

În Plăieşii de Jos se poate vedea cum populaţia românească s-a retras în 250 de ani, treptat, spre Imper-Doboi, singura locaţie care are o populaţie românească (106 persoane) peste media comunei (59,8 persoane). Scăderea în 2002 faţă de 1760 este de peste 5 ori, apropiată cu momentul 1940, când populaţia românească a fost izgonită prin forţa armelor din comună. Este limpede că momentul 194o a fost un şoc demografic din care comunitatea românească din Plăieşii de Jos nu şi-a mai revenit.

Acelaşi comportament de prăbuşire demografică completat de retragere într-o localitate-refugiu se înregistrează în comuna Mihăileni, spre satul Livezi. Ca şi în Plăieşii de Jos, după 1940 comunitatea intră într-o cezură demografică din care nu-şi mai revine decât prin satul Livezi. Practic, românii din Mihăileni par a se regrupa în Livezi. Nu avem dovezi ale unei migraţii interne în acest sens, însă cifrele indică o retragere a elementului românesc spre această localitate. Ipoteza este susţinută parţial de tradiţia satului, faptul că Livezii sunt un sat întemeiat relativ târziu, la 1766, ca localitate de oameni liberi28. În grafic sunt datele pentru Mihăileni şi Livezi. Pentru celelalte două sate, Nădejdea şi Văcăreşti, numărul de români după 1900 a fost constant sub 10 persoane. O analiză a istoriei acestora se impune pentru a înţelege cum nişte sate de iobagi (masă predominant românească) au ajuns maghiarofone integral în ultimele secole. Spre deosebire de concordanţa relativă dintre evoluţia demografică a românilor din Plăieşii de Jos cu evoluţia demografică a populaţiei maghiare din judeţ, în comuna Mihăileni involuţia stocului demografic românesc este mult mai accelerată. Satul Livezi cu funcţia sa de conservare etnică se află într-o mare tensiune demografică.

Rămasă în România, comuna Hăghig nu a fost afectată de momentul 1940, cu excepţia satului Iarăş, unde, conform mărturiilor de istorie orală culese din teren, s-a stabilit o importantă comunitate de romi izgoniţi din Ardealul de Nord. Nu avem încă o explicaţie pentru fluctuaţiile importante ale comunităţii din perioada interbelică. Cert este că dinamica demografică a satului Hăghig, pe dimensiunea ei românească, este superioară aceleia a populaţiei maghiare pe total judeţ, deşi, o vreme, cele două au evoluat în paralel (între 1966 şi 1992).
Cartografia mentală a spaţiului
Premise teoretice
Hărţile mentale sunt instrumente cu ajutorul cărora cercetătorul are acces la personalizarea grafică a spaţiului social de către subiect. Fiind desenată chiar de către acesta, harta mentală este o formă de dicteu şi, în consecinţă, un instrument puternic de developare a subiectivităţii şi a resorturilor subtile ale ordinii. Discuţia pe care intervievatorul o poartă cu subiectul are doar rolul de a canaliza efortul de autoreprezentare şi de a asigura gradul de confort.
Hărţile mentale sunt construcţii subiective individuale şi rezultatul interacţiunii în cadrul unui grup. Proiecţiile asupra spaţiului reprezintă, deci, expresii ale comunităţii de opinie din care persoana intervievată face parte. Dar hărţile mentale nu sunt relevante doar pentru a discerne între opiniile dominante, ci şi pentru a stabili componentele ordinii sociale. Opinia în cadrul grupului şi ordinea socială sunt părţi ale aceluiaşi proces,numit efectul normei sociale. Fiind expresia individuală a unei norme de grup, hărţile mentale sunt şi rezultatul echilibrului puterii dintre grupuri în cadrul comunităţii. Norma de grup este „cadrul de referinţă comună ... ce determină sau modifică reacţiile individului la situaţiile cu care el se va confrunta mai târziu".29
Harta mentală s-a dovedit a fi utilă pentru că priveşte proiecţia spaţială subiectivă:
- Individuală asupra ordinii în care persoana intervievată trăieşte, îşi desfăşoară activitatea.
- A normei grupului din care grupul face parte, ştiut fiind că insul îşi desfăşoară activitatea în acord cu un sistem de valori de lucru prin interacţiunea constantă cu alţi oameni. Cadrul de interacţiune constantă, „de lucru", este constituit de grupul din care acesta se face parte precumpănitor.
- Ca rezultantă a echilibrului de putere din comunitate, al întâlnirii mai multor „norme de grup". Ca rezultat al întâlnirii cotidiene al mai multor grupuri, rezultă ajustări ale normei de grup particulare şi deci ale proiecţiei asupra spaţiului.
- A spaţiului social de adâncime. Fiind o expresie grafică a percepţiilor asupra spaţiului, harta mentală este mai puţin cenzurată. Chiar şi atunci când este cenzurată ca efect al prezenţei străinului intervievator, direcţia cenzurii denotă subtilităţi grafice, orientări şi accente personale asupra spaţiului care pot fi analizate ulterior.
Prin elementele sale, harta mentală scoate în evidenţă componentele instituţionale-personale ale ordinii, direcţiile de relaţionare între acestea, intensitatea acestor relaţii, raportarea la spaţiul imediat geografic cu alte localităţi, raportarea la spaţiul geografic-economic regional şi naţional, sentimentul importanţei comunităţii din care face parte, tipul de interes al interlocutorului în propria comunitate, tipologia spaţiului (spaţiu al fluxurilor, spaţiul reificat-al interesului, spaţiul ca „punct de plecare" – loc central în virtutea valorizării unui punct anume etc.).
Harta mentală este structurată astfel pe două planuri:
Planul structurii ordinii interioare a comunităţii cu: axe, direcţii şi intensităţi ale interacţiunii, centre de interes.
Planul reprezentării faţă de celelalte comunităţi funcţie de raporturile cu alte localităţi, din planul vecin sau naţional, prin reprezentarea distanţelor, a importanţei celorlalte localităţi etc.
Toate elementele de mai sus au fost operaţionalizate în indicatori. Cu ajutorul lor s-a stabilit o grilă de interpretare a hărţilor, datele culese fiind introduse într-o bază de date care a permis urmărirea elementelor comune, a discontinuităţilor, accentelor problematicii descrise mai sus.
Harta mentală: interpretarea datelor
Comuna Hăghig – Jud. Covasna
Localitatea Hăghig este reprezentată în multe situaţii exterioară în raport propria geografie. De asemenea, are slabe conexiuni cu localităţile vecine. În plan regional-naţional apare în special central, însă sunt destule situaţii în care este reprezentat marginal în relaţie cu Bucureşti, Braşov şi Sf. Gheorghe, Cluj.
În reprezentarea actorilor din administraţie lor asupra spaţiului, nu par a fi accente, nu întâlnim o exprimare idealizată asupra spaţiului, reprezentarea acestuia fiind plată, tehnică. Chiar dacă în prezent derulează investiţii importante pentru comunitate, reprezentanţii ei nu par a fi legaţi afectiv-ideatic de un fapt social anume. Hărţile nu au tuşe.
Comunitatea are trei biserici: ortodoxă, catolică şi reformată. Cei mai mulţi dintre vorbitorii de maghiară sunt reformaţi şi, din observaţiile de teren, par că frecventează biserica mai puţin decât ortodocşii. În general, la nivelul populaţiei din Hăghig, bisericile nu mai sunt centrii simbolici cei mai importanţi , deşi, alături de şcoală, încă sunt printre cele mai importante instituţii în mentalul public, fiind prezente în mai toate reprezentările despre spaţiu. Comunitatea se emancipează dar nu îşi construieşte alte repere.
În ceea ce priveşte sentimentul faţă de propria localitate, o bună parte dintre cei intervievaţi se văd excentraţi în raport cu aceasta. Surprinde faptul că pentru preotul ortodox din Hăghig Biserica ortodoxă este reprezentată la fel cu cea reformată. Acest lucru corelează cu modul în care ţine slujbele: plat, aşa cum a fost documentat în cercetarea de teren.
Totodată, la nivelul percepţiei colective, nu există o relaţionare de interes cu alte comunităţi vecine. Principalul reper judeţean este Sfântu Gheorghe. În câteva situaţii apare Baraolt. Între acesta şi Hăghig aproape că nu există nici o altă localitate de interes pentru localnicii intervievaţi. Reperele urbane naţionale sunt mai numeroase decât cele judeţene, acestea fiind Braşovul, Clujul şi Bucureştiul, aşa cum am menţionat.
În concluzie, în Hăghig, localitate unde cercetarea de teren nu a confirmat disparităţi între români şi maghiari, cele două comunităţi fiind relativ echilibrate din punct de vedere demografic, asistăm la un proces de modernizare paradoxal, printr-o oarecare detaşare de propria comunitate. Localitatea rămâne centrală în reprezentarea locuitorilor, dar fără arii de interes comunitar anume şi fără nucleu.
Satul Livezi – Harghita, comuna Mihăileni
Livezi este localitatea care orbitează în jurul Bisericii şi a căii ferate. Deşi exterioară în geografia şi fluxurile economice ale comunităţii, calea ferată este axială în reprezentarea locuitorilor asupra propriului spaţiu, punte către o lume de care se simt tot mai îndepărtaţi.
Calea ferată este centrală. De asemenea, biserica ortodoxă şi şcoala au un rol mai pregnant decât la Hăghig. Pe de altă parte, în raport cu lumea, românii din Livezi se consideră-se simt marginali.

Figură 13 Biserica şi calea ferată sunt cei doi poli ai spaţiului din Livezi
Cu câteva excepţii, Livezi în reprezentarea colectivă este doar exterior sau nu există ca actor în raport cu comunicaţiile regionale. Interesant faptul că, din punctul de vedere al comunicaţiilor, Miercurea Ciuc ocupă locul central, iar nu Livezii. Comunitatea se simte izolată dar este, în acelaşi timp, puternic ancorată în instituţiile care-i asigură identitatea. Braşovul şi Bucureştiul sunt cele mai importante repere, urmate de Cluj, Târgu Mureş şi, excepţional, Iaşi. Oamenii îşi reprezintă corect distanţele, dar, datorită sentimentului de izolare-frustrare, în câteva situaţii plasează Bucureştiul "în opoziţie" cu celelalte localităţi (de pildă, Braşovul este reprezentat după Miercurea Ciuc, pe aceeaşi linie cu Clujul şi Tg. Mureşul, în opoziţie cu Bucureşti), sau mai mic, ceea ce este în consonanţă cu opinia conform căreia "Bucureştiul i-a uitat (trădat)" - expresie adeseori întâlnită pe teren. Este interesant de observat că centrul comunităţii este o cale de comunicaţie – viaductul şi calea ferată, o deschidere. Cea de-a doua ancoră identitară a locuitorilor din Livezi este Biserica ortodoxă. Axa care leagă Viaductul de Biserică este accentuată în hărţile-proiecţii, deşi pe teren, drumul dintre acestea este de pământ şi greu de parcurs, peste văi. Există însă şi situaţii, în special în rândul tinerilor, în care biserica nu există ca punct central, sau, unde toate centrele sunt reprezentate plat, fără vreun nucleu semnificativ al comunităţii. Funcţia căii ferate, de trambulină idealizată, este ilustrată şi prin faptul că calea ferată-Viaductul Cracău sunt, în prezent, mai bine valorizate decât staţiile de cale ferată din zona satului. Aceasta pentru că, în special în ultimii ani, navetismul industrial al locuitorilor s-a redus substanţial. Din calea ferată a rămas, ca o inerţie, proiecţia ei idealizată.
O altă observaţie este legată de conexiunile cu localităţile învecinate: conform declaraţiilor conducerii Composesoratului din Mihăileni, de care aparţine şi satul Livezi, laptele din comună este preluat de către firma Gordon, din satul Bulgăreni, comuna Lupeni, bazinul Odorheiului. Laptele presupune o relaţie aproape cotidiană cu procesatorul. Nici unul dintre locuitorii Livezilor însă nu au menţionat însă această relaţie economică şi, în consecinţă, nu au reprezentarea geografică a acesteia. 28
Satul Doboi-Imper – Harghita, comuna Plăieşii de Jos

Figură 14 Reprezentare ideal-tipică în Doboi, cu axa între Biserica din deal şi pod. De asemenea, locuinţa personală este personaj central în reprezentarea asupra spaţiului. O altă axă importantă este drumul judeţean, care canalizează legăturile comunităţii cu un exterior insuficient precizat, al cărui element central este adeseori Miercurea Ciuc, la 30 km spre NordVest. Observăm numele maghiarizat al lui Andrei Vanea. Limba română, în Doboi, se mai vorbeşte duminica, la biserică.
Doboi este un loc special. Aici limba română se mai vorbeşte doar la biserică. Numele locuitorilor sunt aproape toate maghiarizate. Pe de altă parte, cele trei unguroaice din sat, măritate cu români, se consideră românce.
Ca şi în celelalte localităţi, comunitatea este slab conexată cu altele din judeţ, cel puţin la nivelul percepţiei colective. Doboi - pentru majoritatea românilor, Plăieşi-Imper pentru ceilalţi, orbitează în jurul Miercurea Ciuc, cu trimiteri spre Braşov şi spre Bucureşti. Remarcăm că pentru reprezentanţii autorităţii statului român, în cazul de faţă al celor din poliţie, comunitatea este complet suspendată în spaţiul social înconjurător. Reprezentanţii intervievaţi nu îşi reprezintă comunitatea în relaţie cu ceva anume, ceea ce denotă, probabil, o perioadă de confuzie spaţială privind rolul şi rostul lor în comunitate. Aflată în plin proces de dezintegrară comunitară, populaţia românească s-a retras într-o veche vatră de sat, Doboi. Pentru autoritatea locală Doboi are statut de „stradă" – un element care solicită renunţarea la pretenţii identitare deosebite. Punctul central al axei comunităţii româneşti din Doboi sunt podul şi Biserica ortodoxă, perpendiculare pe drumul comunal. În multe situaţii Biserica este asociată cu Şcoala, dat fiind că prin „Biserică" oamenii înţeleg şi vechea casă parohială, unde au loc şi ore cu cei trei copii care mai vin la „şcoala românească". În aceste condiţii este interesantă percepţia Doboi-ului ca punct de plecare central în reprezentarea asupra spaţiului local şi naţional, aspect aflat în opoziţie cu statutul marginal din actuala ecologie a comunei Plăieşii de Jos, din care face parte. Aceeaşi perspectivă, a locului de reşedinţă ca punct de plecare, o are şi majoritatea etnicilor de limbă maghiară (Imper, Plăieşi, Casinul Nou sau Iacobeni). De altfel, aceasta este una dintre trăsăturile care diferenţiază Plăieşi-Doboi de situaţia din Livezi. În Livezi, sat românesc într-o demografie dominant maghiarofonă, percepţia colectivă este aceea a izolării şi este centrată pe Biserică şi pe podul de cale ferată. Comunitatea Livezilor apare marginală în raport cu geografia înconjurătoare, aspirând spre un Bucureşti care, deşi foarte dorit (vezi amplasarea lui în câteva situaţii de aceeaşi parte a Carpaţilor cu alte oraşe ardeleneşti), este nefiresc de îndepărtat. În Plăieşi-Doboi comunitatea este centrală şi mai preocupată către contacte, în special cu Miercurea Ciuc, care adeseori este reprezentat ca centru de interes, urmat de Braşov, dar şi cu altele. În acelaşi timp, ca şi la Hăghig sau Livezi, nici în cazul de faţă nu se înregistrează un contact foarte strâns cu localităţile apropiate din judeţ, fie ele comune sau oraşe: cu excepţia Miercurea Ciuc, şi a unei sporadice menţiuni a Băilor Tuşnad, acestea pur şi simplu nu există. Braşovul este principalul pol de atracţie în plan naţional, urmat de vecinătatea apropiată, dar din alt judeţ – Târgu Secuiesc. Alături de Braşov, în reperele spaţiale naţionale ale locuitorilor intervievaţi mai apar Bucureşti şi Cluj.
În ceea ce priveşte diferenţa dintre cele două comunităţi etnice, românii îşi plasează reprezentarea axială a spaţiului între Biserica ortodoxă şi podul peste râul Caşin, Biserica împreună cu Casa Parohială (unde se află şi "Şcoala românească"). Pentru comunitatea de limbă maghiară centrul administrativ al comunei este mai important decât biserica, apoi urmează şcoala. În plus, la mai toţi românii casa personală este punct central în axa comunităţii, uneori împreună cu casele celorlalţi membrii ai comunităţii de apartenenţă. Situaţia am mai întâlnit-o cu o frecvenţă ridicată la Iarăş, comuna Hăghig, acolo unde geografia mentală nu pare a avea o axă precisă. Refugierea comunităţii la nivelul propriei locuinţe este de natură să arate seriozitatea situaţiei identităţii româneşti: aceasta din experienţă colectivă în spaţiul public s-a retras în spaţiul particular, privat.
IV. Ancheta calitativă de teren
„Datele obiective" în reprezentarea propriilor locuitori
Tabloul datelor obiective – datele care nu depind de voinţa individuală a actorilor – poate fi completat şi prin cercetarea calitativă. În cele ce urmează prezentăm aceste date aşa cum au fost culese din interviuri şi discuţii de grup. Ele nu sunt mai puţin „obiective", subiecţii fiind reprezentativi pentru ordinea comunităţii.
Livezi (Harghita)

Satul Livezi este parte din comuna Mihăileni, jud. Harghita, în munte, spre jud. Bacău . Sunt peste 140 de familii româneşti în sat.
Demografia satului este destul de îmbătrânită. În 2011, până la momentul efectuării cercetării (iulie), nu se născuseră decât 17 copii. Cifra declarată de subiecţii intervievaţi probabil este inexactă, însă reprezintă mai mult de jumătate faţă de născuţii vii din Mihăileni în 201030, ceea ce arată că satul românesc are încă o vitalitate demografică puternică faţă de restul comunei.
De asemenea, la şcoala din Livezi, per total, sunt sub 49 de elevi. Este o instituţie de prestigiu în judeţ, „având rafturi pline de premii". Şcoala de aici acoperă ciclul de învăţământ 1-8, fiind a doua şcoală din comună care cuprinde acest interval educaţional. Este singura „şcoală românească" din comună. Mai sunt două şcoli în Văcăreşti şi Nădejdea, dar acestea acoperă doar ciclul primar şi sunt exclusiv în limba maghiară. La Grădiniţa din Livezi sunt în prezent 20 de copii.
„Şcoala era să se închidă de mai multe ori, cu puţin ajutor însă am reuşit să o menţinem cu doar 17 copii în an." (fişă observaţie şi interviu profesor, Livezi)
O explicaţie ar fi aceea că:
„Tinerii nu se mai căsătoresc; bărbaţii nu îşi găsesc de lucru, de aceea ei nu pot întemeia familii, iar femeile se căsătoresc în alte părţi ale judeţului." (fişă observaţie şi interviu cu învăţătoare).
Ca tip de structură a locuirii, satul este răsfirat. Aici casele sunt „răsfirate pe poalele dealurilor şi adunate pe fosta albie."
În centrul său se află Biserica, pe cea mai înaltă creastă.
Biserica este aproape înconjurată de un cimitir plin de flori, în trepte, unde, pe lângă crucile Bucurilor şi Voşlobanilor se disting 3 morminte ale ostașilor români, „eroi ai neamului".
O bună parte din persoanele intervievate au numele Bucur. Explicaţia ar fi că ciobanul Bucur este întemeietorul satului.
Este „înconjurat de comunităţi compacte maghiare" şi este întemeiat „dinspre Ţara Bârsei" şi, „obligatoriu, dinspre Voşlobeni", căsătoria lui Toader Voşloban cu Maria apărând în scripte la doi ani după prima atestare documentară din 178631.
Faptul că Livezii a fost întemeiat ca zonă de „tranzit demografic" este întărit de puternicele influenţe moldoveneşti şi din Bistriţa la nivelul costumului popular.
Economia locală depindea până de curând în bună măsură de CFR. Livezii sunt nod feroviar, având trei gări, în prezent două funcţionale. O bună parte din istoria contemporană a localităţii este legată de calea ferată, aceasta fiind până de curând principalul angajator. Fiind zonă de munte, agricultura nu este foarte productivă. Însă, în ultimii câţiva ani, calea ferată contribuie şi ea la izolarea comunităţii: acum angajările la CFR se fac după criteriu etnic. După administraţia locală, unde nu există nici un român, CFR este o altă instituţie care se adaugă cercului maghiarofon care înconjoară satul:
„Bărbaţii mai toţi au fost CFR-işti dar acum mai toţi sunt agricultori, deoarece mai nou trebuie să ştie maghiara pentru a lucra la Căile Ferate Române!" – (profesor).
„Majoritatea bărbaţilor din sat au lucrat /lucrează la CFR, pe când femeile sunt majoritatea casnice. Singurele femei care lucrează/au lucrat sunt cele cu profesie de educator, învăţător ori profesor." (preot)
Datorită situaţiei de la calea ferată şi a faptului că nu au unde să se angajeze,
„viaţa nu este uşoară în Livezi. Mulţi trăiesc în sărăcie lucie ..." (fişă interviu, preot)
Acum
„oamenii trăiesc din pensie, munca pe câmp, cultivarea legumelor şi creşterea animalelor." (Melania Bucur, fostă învăţătoare)
„Sătenii trăiesc prin cultivarea cartofului, a fasolei, prin albinărit şi prin creşterea animalelor. (oamenii au încercat chiar să construiască păstrăvării, însă fără prea mult succes. Pe vremuri se cultivau şi cânepa şi inul." (prof. română)
La nivelul comunei interlocutorii ne-au spus că mecanizarea agriculturii este cumva aşezată pe o diviziune etnică a muncii: maghiarii au cele mai multe tractoare, iar românii vin la câmp cu forţa de muncă. Se ajută unii pe alţii în acest fel.
Livezii sunt singurul sat fără apă curentă din comuna Mihăileni şi fără drum (vezi „La Livezi, România a rămas fără drum", în Jurnalul Naţional din 20 mai 201032). În prezent, drumul se află în lucru.
Un actor important în economia locală este Composesoratul – ca reprezentant al Asociaţiei Proprietarilor de Păduri şi Păşuni. Composesoratul funcţionează pe întreg arealul comunei Mihăileni, mai puţin satul Văcăreşti, având în proprietăţi egale pădure şi păşuni (în total 2730 ha). Livezenii au o pondere în Composesorat de 5,3%, conform datelor oferite de direcţiunea acestuia, cei din Nădejdea ajung la 32%, 36% aparţin locuitorilor din Mihăileni, iar restul străinilor – „cei mai mulţi fiind localnici care au plecat la oraş" (fişă de interviu Composesorat). Composesoratul este conexat la economia judeţului prin afacerile cu lemn şi cele cu lapte, prin firma Gordon (comuna Lupeni, satul Bulgăreni – jud. Harghita). Conform declaraţiilor celor de la Composesorat, preţul primit de lapte (1,2 lei) este mult mai bun în prezent decât atunci când îl vindeau la Miercurea Ciuc (cu 67 de bani litrul). Composesoratul este şi un actor social important, în Livezi contribuind cu diverse dotări la Căminul Cultural din sat. Fiecare membru din composesorat poate primi un metru cub de lemn sau bani echivalenţi, pe an, la alegere. Totodată, Composesoratul poate oferi ajutoare în bani sau în natură în funcţie de nevoie, membrilor cât şi celor care nu fac parte din Asociaţie. „Munca în Composesorat este o tradiţie în familie" – au afirmat responsabili ai instituţiei. Composesoratul este un cadru colectiv, trans-etnic, care contribuie la ordinea economică şi socială pe arealul comunei Mihăileni.
Deşi în apropierea unui culoar de tranzit major naţional, calea ferată Ciceu-Adjud, integrarea satului Livezi în economia naţională este minimală.
Cultivarea unor plante de mare randament, ca în trecut, precum inul şi cânepa nu mai este rentabilă, nefiind coerent susţinută de autorităţi. Agricultura este de subzistenţă. Produsele alimentare se cumpără în bună măsură de la oraş. Comunitatea este izolată economic şi în planul circulaţiei financiare, fiind nebancarizată, neintegrată în sistemul bancar naţional.
"Bănci în sat nu există. Doar în Frumoasa există [cca 9 km], conform spuselor, un CEC Bank. Pentru orice fel de tranzacţie, sătenii sunt nevoiţi să călătorească până în Miercurea Ciuc. Ar fi bine să aibă măcar un bancomat în sat, deoarece costurile transportului cu maşina până în Ciuc sunt foarte ridicate. Trebuie să se deplaseze la Ciuc pentru a face cumpărături." (fişă observaţie, profesor, s.n.)
Observaţiile privind plasarea centrului economic al satului la 20 de kilometri SV, la Miercurea Ciuc, sunt confirmate de către hărţile mentale ale sătenilor, care stabilesc cu claritate fenomenul excentrării la care ne-am referit.

Figură 15 Satul Livezi este marginal în percepţia cadrului său economico-geografic de către proprii locuitori
Doboi (Harghita)
Doboi este „în prezent considerat de autorităţile locale doar în strada Doboi din comuna Imper." (fişă obs. primărie). În fapt, Doboi este o structură de locuire de tip sat, un cătun, între Iacobeni şi Imper. Adeseori este asociat cu satul Imper.
În raport cu situaţia generală a românilor din Plăieşii de Jos, Doboi apare ca o „rămăşiţă românească (parţial, prin limbă, dar numai la biserică, foarte puţin în casă) dintr-un areal foarte vechi de patru sate" (fişă de interviu, Doboi).
Plăieşii de Jos, de care aparţine, este alcătuită din 5 sate: Imper, Iacobeni, Plăieşii de Jos şi de Sus şi Caşinu Nou. Toate satele au fost documentate cu populaţie românească importantă până în 1941, multe dintre acestea având şcoli în limba română şi biserici ortodoxe sau greco-catolice.

Figură 16 Doboi se află în colţul din dreapta. Centrul simbolic al comunităţii este biserica din capătul din Est. De asemenea, podul peste râul Caşin. Se poate observa că, faţă de restul comunei, Doboi este un ansamblu de locuire destul de dezvoltat.
Începând cu acel an populaţia românească scade drastic, de la câteva sute de persoane la câteva zeci, sau chiar mai puţin33. Astfel, din datele obţinute din teren, înainte de momentul 1940 erau circa 500 de familii ortodoxe. Astăzi sunt 15.
„Referitor la repartiţia pe etnii si la schimbările care au apărut de-a lungul anilor, Dl ... a specificat că în anul 1910 existau peste 600 de familii româneşti in cele 4 sate care aparţineau de comuna Plăieşii de Jos. Acum există doar 52 de familii însumate in toate aceste sate, în timp ce în Doboi au rămas aproximativ 14 familii." (fişă de interviu, Doboi).
Majoritatea locuitorilor de limbă maghiară sunt catolici, dar mulţi dintre aceştia vin şi la marile sărbători ortodoxe, sau la evenimente majore (naştere, moarte, botez) ale cunoscuţilor români de rit ortodox, după cum aceştia din urmă merg la marile sărbători catolice.
Deşi, după spusele primarului, populaţia românească se ridică la aproximativ 10% din populaţie, nu este reprezentată decât un singur consilier de etnie română, epitrop la Biserica ortodoxă din Doboi.
În Doboi există şi 3 familii mixte, în care soţiile sunt de etnie maghiară, catolice, care şi-au dat copiii la şcoala românească după i-au botezat ortodox. În cadrul discuţiilor cu noi, acestea au afirmat că „se consideră românce". De asemenea, mai există o familie unde capul de familie este secui şi care mai susţine economia bisericii ortodoxe atunci când are posibilitatea.
În comuna Plăieşii de Jos există 5 şcoli generale şi 5 grădiniţe. La şcoala din Doboi (Şcoala Generală nr. 5) există în prezent 2 copii – conform datelor oficiale locale34, 5 – conform interviurilor în sat, toţi în clasa a III-a. La grădiniţă sunt mai mulţi copii români: 9. Precizăm că orele se ţin în casa parohială, într-o cameră îngrijită de preotul paroh şi de învăţătoare.
Gospodăriile au o dispunere asemănătoare, şi anume: toate clădirile/construcţiile sunt înscrise într-un pătrat (ocupând numai marginile), având centrul o curte relativ mare, fără grădină.
Principala ocupaţie în Doboi sunt agricultura şi creşterea animalelor, însă acestea este astăzi reduse la minim, cu accent pe fâneţuri acolo unde populaţia îmbătrânită se mai ocupă de agricultură.
În acelaşi timp, „în această zonă se cultivă în principal cartofi şi fiecare familie deţine porci" (agricultor, Doboi).
Alimentele se procură în bună măsură de la magazin, sătenii nemaiparticipând la târgul de mărfuri care încă se mai ţine în centrul Plăieşilor de jos: aici cei care vin sunt din alte localităţi, până din Brăila, vând marfă chinezească sau legume din alte zone. Pe de altă parte, animalele par a fi foarte îngrijite: „dacă ai ce mânca, ţii animale; dacă nu, atunci e ruşine să îţi baţi joc de sufletele lor". (săteancă, Doboi)
Au fost situaţii în care cei care au avut posibilităţi, până prin anii 2000, au făcut troc cu animale. pentru a-şi achiziţiona tractoare şi alte utilaje. Aşa de pildă, pentru un tractor achiziţionat acum aproximativ 6 ani, a dat „50 de milioane [lei vechi] şi 13 oi". (sătean, Doboi).
Economia, pe ansamblu, nu pare în formă şi devine treptat, una a părăsirii:
„...dealurile care înconjoară satul arată ca nişte pajişti întinse, verzi. Nu sunt cultivate." (fişă de observaţie, Doboi-Imper)
Economia locală este cvasinebancarizată – există un oficiu CEC în centrul Plăieşii de Jos. Oamenii nu au încredere în bănci şi nici în viitor, conexând cumva instituţia financiară cu sensul economic al comunei:
„Subiectul afirmă că nu ar lua credit pentru că nu are siguranţa că l-ar putea achita." (fişă observaţie mecanic agricol)
„Mai bine sărac decât să fac credit la bancă" (bătrân din sat).
Există 2 proiecte cu fonduri europene, pentru ferme de subzistenţă, cu un suport de circa 1500 de euro pe 3-4 ani (discuţie cu responsabil în problematică din Miercurea Ciuc). Pe ansamblul comunei Plăieşii de jos mai există alte circa 60 de proiecte de acest tip, pentru „tinerii fermieri".
Aflată în bazinul muntos al Caşinului, Plăieşii de Jos au foarte multe izvoare naturale, în prezent privatizate dar insuficient exploatate. Ultima sursă care a fost exploatată a fost închisă la începutul anilor 1990. Din interviuri a reieşit că tot „privatizaţi" sunt o bună parte din munţii înconjurători, aparţinând unor persoane de etnie maghiară, care ar avea interese şi în apele minerale. Aceştia cumpără proprietăţile abandonate de ţărani pentru scopuri încă neclare din punct de vedere economic pentru cei intervievaţi.
Datorită faptului că ocupaţiile tradiţionale nu sunt suficiente pentru a asigura cele necesare, tinerii emigrează în oraşele învecinate sau în străinătate.
„Aici oamenii trăiesc din munca lor, din ceea ce cultivă şi animalele pe care le întreţin. Tinerii care nu şi-au găsit serviciu în localităţile vecine au migrat spre oraşe, iar cei care au rămas muncesc pământurile pe care le deţin sau lucrează în diverse puncte de interes public: magazin, farmacie etc." (interviu, localnic, Doboi)
Pentru a putea supravieţui, aici aproape toată lumea are o gospodărie, indiferent de ocupaţie şi pregătirea profesională:
„Y, româncă, măritată cu oltean,70 se ocupă, «cum fac toţi oamenii de pe aici», cu agricultura, cu crescutul păsărilor, şi are şi animale ( în principal vaci), aducându-şi aminte că a fost o perioadă în care creşteau porci. Pe plan economic spune că se descurcă foarte bine: «Pentru doi pensionari, ce avem noi aici e mai mult decât suficient.»
Tot în privinţa economiei satului, mai exact a surselor de venit pe care le au localnicii, doamna Y ne spune că cei mai înstăriţi sunt pădurarii. Aceştia îşi arată averile schimbându-şi frecvent maşinile, şi «dacă mergeţi prin sat, uitaţi-vă atenţi la case: ăia care au acoperişuri noi să ştiţi că sunt pădurari.»" (fişă de observaţie, interviu, Doboi)
Pe ansamblu însă, Doboi este o comunitate care sărăceşte, pe măsură ce populaţia îmbătrâneşte iar tinerii nu se mai întorc:
„e sărăcie mare în Doboi" (pensionar)
Hăghig (Covasna)
Comuna Hăghig are în componenţă două localităţi: Hăghig şi Iarăși.
„Structura identităţii etnice este de o treime maghiari, o treime români, o treime rromi; conflictele apar mai mult între ţigani, între maghiari şi români nu există probleme; ţiganii au ajuns aici în anul 1940, ca refugiaţi, în momentul în care ungurii au ocupat Ardealul de Nord, şi s-au stabilit în Hăghig deoarece era prima localitate după graniţă. Pentru românii din Hăghig nu a avut nici o influenţă anul 1940." (interviu primar Hăghig)
„Avem 1100 de rromi. Curios este că la recensământul din 2002 s-au declarat aproape toţi că sunt români; doar 15 persoane au spus că sunt de etnie rromă." (interviu cu secretar primărie, reformat, provine din fam. mixtă)
Problema romilor este că mai toţi „trăiesc din furturi uşoare" (poliţist local).
Comuna se pare că nu a suferit de pe urma Dictatului din 1940. Deci nu are memorie traumatică, cu excepţia locuitorilor care au fost prinşi în eveniment dincolo de frontieră, la Belin, şi s-au refugiat aici.
Câţiva interlocutori ne-au precizat că „satul Iarăș a fost de iobagi, aduşi să muncească pământurile grofilor". În fapt, satul este „roit" din localităţile româneşti vecine: Hăghig, Arini, Belin. Pe de altă parte, satul Hăghig, construit pe o veche vatră romană, a devenit, în timp, o structură de muncă dependentă în beneficiul unor grofi locali, din a căror moştenire mai există o capelă şi un „palat", astăzi cantină pentru căminul de bătrâni.
În Iarăș se pare că, conform declaraţiilor culese din teren, 80% dintre persoanele din populaţia românească sunt înrudite, ceea ce ar explica preeminenţa unor boli degenerative specifice. (Informaţia nu a fost verificată statistic la dispensarul local).
Confesiunile dominante sunt: ortodoxă (românii) şi reformată (maghiarii). În momentul de faţă în Hăghig au mai rămas 9 catolici.
Comuna este mărginită de Olt pe o axă a drumului judeţean între Feldioara şi Baraolt. Locuitorii sunt marcaţi de starea deplorabilă a râului:
„Oltul este negru - cei de la Colorom Codlea varsă deșeurile în apă; amenda este mai ieftină ca investiţia"( poliţist comunitar).
Pe de altă parte, geografia locului este binecuvântată cu o bogată reţea de ape minerale, neexploatate din 1944:
„Sâmbăta şi duminica braşovenii stau la coadă pentru apă aici" (pensionar Hăghig)
Înainte de 1990 în Iarăș exista o carieră de nisip industrial şi mină de uraniu, din care astăzi se mai vede intrarea. Locuitorii erau convinşi atunci că localitatea lor era atunci foarte importantă:
„Veneau aici cu camioane, unul după altul şi apoi la calea ferată, spre Feldioara." (localnic Iarăș)
„În Iarăș exista o fabrica de uraniu, cu cel puţin 600 de angajaţi, „obligaţi să se pensioneze după 5 ani de munca, cu salariu de 20 milioane plus multe alte beneficii, nu primeau pe oricine şi se intra „pe pile mari"."
Acum, economia locală se susţine pe administraţia publică şi cele câteva ferme. Forţa neocupată este absorbită în bună măsură de Braşov. Pentru autorităţile locale fermele sunt principalii angajatori:
„principalele locuri de muncă pentru localnici sunt oferite de fermele din zonă (ferme de vaci – 1000 de vaci, ferme de porci), dar Braşovul acaparează cam toată forţa de muncă." (interviu primar Hăghig).
Deşi pământul nu este foarte bun, fiind argilos, agricultura de subzistenţă este principala ocupaţie din comună. Mai cu seamă în Iarăș, „agricultura nu prea mai merge" (poliţist local). Principalele culturi sunt porumbul, sfecla. O serie de localnici practică apicultura.
Un angajator important este autoritatea publică, prin căminul de bătrâni. Mai există patru întreprinzători, în domeniul morăritului, zootehniei, tâmplărie de tip termopan, unii dintre ei cu strânse conexiuni cu autoritatea locală. Din cauza sărăciei, lumea merge mult la lucru în la Braşov şi în străinătate.
"Lumea din sat îşi câştigă traiul mai ales din agricultură." (dna Cornelia, pensionar, Hăghig)
„Afară de azilul de bătrâni care presupune existenţa a 33 de locuri de muncă, mai există locuri de muncă la şcoală, la primărie, la fermă, şi mai sunt oameni care fac agricultură individual: cresc animale şi cultivă plante precum porumb, sfeclă şi cartofi. În rest, foarte mare parte a forţei de muncă este plecată în străinătate sau în Braşov şi Sfântu Gheorghe. Populaţia localităţii este îmbătrânită, tinerii pleacă şi nu se mai întorc." (contabil Hăghig)
Ca şi celelalte localităţi investigate, la nivelul percepţiei colective economia locală este insularizată, nefiind bancarizată:
„Oamenii nu contractează împrumuturi, dorind să realizeze pe cont propriu." (fişă observaţie apicultor, Iarăș)
„Nu există bănci în localitate, deşi am încercat să aduc o sucursală, deoarece majoritatea angajaţilor noşti au carduri, dar băncile nu au fost interesate." (primar, Hăghig)
Generalităţi cu privire la axele vieţii comunitare
Comunitatea şi Vecinătăţile
Comunitatea pare că este actorul major în situaţiile care implică relaţiile de putere pe un teritoriu însemnat, cum este cazul judeţelor Harghita şi Covasna. O bună parte din atributele comunităţii pot fi sistematizate sub forma autoreprezentării – acele elemente ale comunalităţii care fac posibilă
Am observat că acolo unde demografia maghiară este absolut precumpănitoare, viaţa comunitară românească se reduce la aspectele ei esenţiale, de regulă de tip religios. Limba română în Doboi este doar limbă liturgică: în cotidianul gospodăriei oamenii se consideră români, dar vorbesc ungureşte.
Vecinătatea este partea aparentă a convieţuirii şi se referă la întrajutorarea întemeiată pe proximitatea geografică a locuitorilor, la calitatea sprijinului reciproc. Vecinătatea este un exerciţiu continuu de solidaritate, întemeiat pe muncă şi pe participarea la unele sărbători în comun. Prin funcţia sa comunională, vecinătatea este parte a echilibrului social. Conform datelor din teren, vecinătăţile încă funcţionează, fiind printre puţinele surse de echilibru trans-etnic şi transcomunitar. Dacă practicile vecinătăţii ar fi încurajate, probabil că viaţa localităţii ca întreg comunitar ar deveni mai importantă decât viaţa comunitară polarizată etnic. În felul acesta viaţa socială s-ar recentra firesc pe localitate şi mai puţin pe ideologia comunităţii imaginate.
Capacitatea de a controla un teritoriu din punct de vedere administrativ şi economic nu depinde doar de voinţa politică, pe care nu ne-am propus să o analizăm aici. Gestiunea unui teritoriu se sprijină pe infrastructura simbolică, mai ales atunci când în competiţie se află comunităţi etnice. Am observat, din cercetarea cantitativă, că evoluţiile demografice ale comunităţilor pot fi polarizate ideologic. Comunitatea este vectorul prin care puterea se distribuie în teritoriu, prin polarizarea ei simbolică.
Această idee a reieşit cu claritate în urma cercetării de teren. Vom operaţionaliza în cele ce urmează coordonatele demersului nostru.
Cercetarea de teren a urmărit cu deosebire să identifice starea şi direcţia infrastructurii simbolice a comunităţilor. Ne-a preocupat în special integritatea culturală a acestora. De asemenea, am căutat să documentăm eventualele evoluţii ale relaţiei dintre comunităţile etnice. Precizăm că, prin infrastructură simbolică-integritate culturală înţelegem elementele care fac posibilă comunitatea ca întreg, dincolo de care aceasta se reduce la o sumă de acte individuale. Sentimentul de noi, gradul de integrare în comunitate, aderenţa la sărbători şi modul de petrecere a lor, prezenţa şi comportamentul la slujbele religioase, întrajutorarea la muncile câmpului, au fost câteva dintre dimensiunile pe care am încercat să le atingem. Totodată, pe măsură ce cercetarea a avansat, am descoperit un substrat de frică consistent la majoritatea interlocutorilor români din Harghita. Teama-frica au fost omniprezente în toate discuţiile care au depăşit faza de încălzire în jud. Harghita. Uneori, acestea şi-au asociat sentimentul invers, de asumare curajoasă a sacrificiului în raport cu apărarea comunităţii şi a identităţii naţionale. Frica ca angoasă identitară este una dintre cele mai intense emoţii omeneşti. Ea face parte din categoria sentimentelor integrităţii personale, apărând ori de câte ori omul îşi percepe fiinţa la marginea nimicului, a distrugerii absolute. Aducerea omului la nimic înseamnă mai mult decât anihilarea lui ca individ, înseamnă incapacitarea lui de a lăsa moştenire faptele sale, ruptura de strămoşi etc. Este angoasa anihilării lui ca tip de existenţă.
Totodată, ne-a interesat să stabilim calitatea convieţuirii cotidiene, a vecinătăţilor, prin urmărirea unor răspunsuri pe o scală Bogardus modificată privind acceptarea celuilalt, de altă etnie, în diferite spaţii, tot mai apropiate de eu-l persoanei intervievate.
Puterea simbolică
Puterea simbolică este componentă a vieţii comunitare, este tensiunea internă care ţine la un loc oameni foarte diferiţi şi care nu se cunosc între ei. Puterea simbolică este factor de afirmare dar şi de protecţie a comunităţii.
Discuţia privind puterea simbolică are mai multe etaje. Primul, este acela al funcţiei ordonatoare pe un teritoriu. Al doilea, trimite la dezechilibrele ordinii atunci când puterea simbolică este exercitată ca mijloc de presiune pentru a schimba echilibrele comunitare. Este ceea ce se întâmplă atunci când puterea civilă este polarizată etnic. Al treilea plan este acela al distribuţiei puterii simbolice prin gesturi şi fapte mărunte, nu numai prin simbolistica generală.
În teritoriu asistăm la afirmarea unei puteri simbolice pe vector maghiarofon şi, în paralel, la retragerea puterii simbolice româneşti. În felul acesta, asistăm la supraafirmarea comunităţii maghiarofone şi la slăbirea până la dispariţie a cadrelor comunitare ale vieţii româneşti. Mulţi dintre interlocutori şi-au reamintit de momentul 1940, când, a te manifesta ca român, era cel puţin nepotrivit. Insul era acceptat (dacă nu era preot sau profesor, considerate elemente „irecuperabile") doar dacă renunţa la dimensiunea lui comunitară. Pentru generaţiile trecute, cu experienţa acelui timp, echilibrul social este compromis, aşezându-se sub semnul fricii identitare. Raportat la această memorie traumatică, regimul comunist de după 1966 era mai bun decât cel al zilelor noastre. Atunci minoritatea românească se bucura de un oarecare confort identitar.
„Doamna Z şi-a susţinut, de asemenea, într-un discurs impresionant, punctul de vedere privind puterea simbolică. În cadrul discuţiei pe această temă, dumneaei a fost revoltată de modificările pe care ungurii le fac în viaţa românilor, la nivelul elementelor aparent insignifiante, dar care prin simpla lor existenţă dau românilor sentimentul de apartenenţă la poporul din care fac parte. Lipsa drapelului României din instituţii şi prezenţa, în mod ostentativ, a drapelului Ungariei, Imnul Secuiesc, schimbarea numelor unor străzi, toate acestea îi umilesc profund pe români. Uşurinţa cu care aceste modificări se fac, spunea doamna Z, dovedesc faptul ca autorităţile care le permit nu cunosc «puterea transformatoare a simbolurilor asupra oamenilor». Rezultă aşadar, din ceea ce a spus dumneaei, că rezistenţa unui popor se clatină în momentul în care îi sunt luate simbolurile pe care el se sprijină. Ordinea simbolică, atât de importantă pentru convieţuirea în cadrul unei societăţi, este distrusă, şi înlocuită cu alta care nu rezonează absolut deloc cu sufletul românesc." (fişă de observaţie cu intelectual)
Nu putem să nu remarcăm însă asemănările dintre gospodăriile secuilor şi cele ale românilor, transferul de tradiţii de la o comunitate la cealaltă. Ceea ce în ştiinţă se numeşte aculturaţie, pentru alţii poate însemna „românizare", sau „colonizare românească", aşa cum am întâlnit în exprimări ale unor responsabili maghiari în Doboi şi Mihăileni. Termenul de mijloc, convieţuire, lipseşte, dovadă că românii nu apar în reprezentarea interlocutorilor maghiari asupra istoriei acestor locuri decât târziu, adeseori într-o ipostază contradictorie: cei ce aveau să „românizeze" şi să „colonizeze" vin, nu se ştie de unde şi cum, ca iobagi pe pământurile grofilor, comunităţi întregi. Paradoxul pentru cei care nu vor să vadă convieţuirea istorică dintre români şi maghiari, dintre români şi secui, este că fondul material al comunităţilor etnice menţionate stă sub semnul confluenţelor, numai limba şi credinţa sunt diferite.
Instituţiile şi Celălalt ca non-prezenţă
Instituţiile sunt partea cea mai importantă a puterii simbolice. În mod firesc, pentru a fi legitime, acestea ar trebuie să reprezinte aspectul formal, oficializat, al puterii simbolice comunitare. În zonele cu populaţie mixtă, instituţiile ar trebui să contribuie la echilibrarea şi armonizarea comunităţilor. În caz contrar, comunitatea ajunsă dominantă va căuta să compenseze lipsa Celuilalt prin cosmetizarea ideologică a spaţiului: fie Celălalt nu există, fie dacă există are aceeaşi identitate la origine, sau trebuie să aibă aceeaşi identitate. În fapt, populaţia nemaghiarofonă nu are spaţiu de manifestare al identităţii colective. În cazul nostru, au fost mai multe situaţii în care românii fie „nu există", fie au fost unguri-secui la origine.
„La noi nu există români",
– spunea protopopul catolic din Plăieşii de Jos, încercând să forţeze astfel realitatea, istoria şi viitorul. Afirmaţia prin care neagă fiinţial un Celălalt colectiv arată însă forţa, natura şi agresivitatea preocupării responsabililor catolici unguri din spaţiul dominat deja simbolic şi administrativ de aceştia.
Nonprezenţa Celuilalt în proiecţia puterii simbolice a comunităţii dominante este cât se poate de concretă. În nici o structură administrativă locală comunitatea românească nu are reprezentare. În toate prezentările maghiare ale locurilor, cultura şi istoria cu românii lipseşte cu desăvârşire: timpul transilvan începe cu regalitatea maghiară în broşurile pe care le-am consultat, ca timp de cancelarie. Dar timpul nu este doar parţial, este şi reinventat: terenurile sunt marcate peste tot cu cruci mai noi sau mai vechi pentru un trecut acum afirmat, se inventează sărbători în locuri mai mult sau mai puţin legate de evenimente istorice etc. De altfel în mai toate localităţile în care am trecut locurile sunt marcate de cruci nu mai vechi de 20 de ani privind diverse evenimente, într-un proces care marchează reinventarea istoriei pentru o nouă comunitate maghiară, „renăscută", reinventată. Aşa de pildă, dincolo de Livezi, în Jud. Bacău, la Ghimeş-Făget, de trei ani de zile a apărut ceea ce e prezentat ca o mare sărbătoare, de tradiţie. Atât de puternic este imprintul în mentalul colectiv încât deja,
„de Rusalii, vin în pelerinaj 8-10 000 de persoane vin aici, pe vechea frontieră a Dictatului de la Viena să ia pământ şi să se roage pentru maghiarime şi pentru revenirea la graniţele vechiului imperiu, ţinând discursuri iredentiste". (interviu intelectual local).
Paradoxul este că, în timp ce discursul maghiar comprimă timpul transilvan în regalitatea maghiară, suprimând simbolistica trecutului romanic şi al vechiului cadru convieţuitor cu românii, în acelaşi timp simbolizează şi istoricizează realitatea: în analiza ştiinţifică a regiunii Harghita-Covasna, geografia este „culturală" sau „istorică", ecologia este „istorică", geografia este şi ea „istorică" iar geomorfologia este „antropogenă", adică „culturală" ( termenii se întâlnesc în studiile ungureşti asupra regiunii, abundă, de pildă, într-o lucrare asupra „Ghimeşului în sec. XVIII-XX" al Catedrei de Geografie a Şcolii Superioare „Eszterhazy Karoly" din Eger").
Tot paradoxal este şi faptul că adeseori comunitatea imaginată maghiară se legitimează cu o istorie care are ca punct de plecare convieţuirea cu românii. Timpul acesta şi actorii respectivi sunt chiar glorificaţi în slujbele religioase maghiare. În ciuda acestui lucru momentul şi actorii istoriei sunt doar ... ungureşti.
„După cum susţine preotul [reformat], la biserică se trage clopotul la prânz de 555 ani, din momentul în care Iancu de Hunedoara l-a învins pe Mahomed al II-lea [la Belgrad, 1456]»." (fişă de interviu şi de observaţie, Hăghig, preot reformat)
Conform percepţiei colective avem două tipuri de instituţii în teritoriul investigat: active şi pasive.
Problema instituţiilor este duală: pe de o parte, pasivitatea instituţiilor care au mai rămas „româneşti", sau părăsirea comunităţii de către acestea. Pe de altă parte, avem „instituţii active", care împing comunitatea etnică dominantă spre creştere prin ideologizarea-etnicizarea spaţiului simbolic şi prin practici de guvernare pe tipar etnic. Actele acestea nu sunt doar etnicizate, dar se află şi în contradicţie cu timpul Europei. Primul criteriu în ierarhia instituţională locală nu este competenţa, ci rasa.
„Poziţiile - cheie în judeţ sunt ocupate doar de persoane de etnie maghiară, românii neavând acces decât la posturi mici şi slabe din punct de vedere salarial. Pe lângă toate acestea, autorităţile care mai sunt alcătuite în mare parte din români asistă pasiv la astfel de lucruri (poliţia, SRI, jandarmeria)." (localnic Livezi)
Singura instituţie care mai rămăsese „românească" în teren, la data efectuării cercetării, era poliţia (naţională). Atitudinea poliţiştilor faţă de cercetare este relevantă: într-una din localităţi aceştia au verificat echipa telefonic şi pe computer „raportând" conducerii maghiare a primăriei prezenţa studenţilor. În cealaltă localitate harghiteană, poliţiştii cu care am discutat erau foarte timoraţi şi, în acelaşi timp, detaşaţi de comunitatea tradiţională în care se aflau, inclusiv prin ţinută. Nu poţi avea părul lung într-o comunitate conservatoare ca om al legii decât dacă eşti „separat" de aceasta. Aceste atitudini: servilism şi timorare, arată că, deşi reprezintă forţa legală în teritoriu, puterea o au alţii, în orice caz alţii străini de ei şi de care poliţiştilor le e teamă.
Coordonatele interacţiunii sociale. Vecinătatea, cotidianul şi istoria
Relaţiile de vecinătate în interiorul comunităţilor şi între comunităţi sunt stabile şi respectă, în linii mari, norma reciprocităţii. Dimensiunile acesteia privesc muncile câmpului şi sarcinile domestice, participarea la sărbători. Aşa de pildă, în Livezi, românii din sat mai muncesc pe pământurile consătenilor maghiari, iar utilajele pentru propriile recolte le iau cu împrumut de la aceştia. În Doboi – Imper câţiva dintre intervievaţi ne-au declarat că
„sunt foarte mulţumiţi de primarul comunei, care a sprijinit reconstruirea bisericii ortodoxe, dar şi de medicul care este întotdeauna pregătit să le ofere ajutor." (discuţie de grup în cadrul unei familii de agricultori – Doboi)
Însă vecinătatea interetnică este clădită pe sol slab atunci când numai o comunitate se manifestă identitar şi are acces la exprimare culturală, administrativă şi politică de facto în sat. Desigur, nu vom întâlni, programatic, în discursul autorităţilor locale faptul că numai o anume comunitate are voie să îşi manifeste identitatea. Transformarea Celuilalt în nonprezenţă se face printr-un ansamblu de decizii mai mult sau mai puţin importante. Este îndeajuns să observăm, de pildă, că, deşi în Plăieşii de Jos, ar mai fi circa 10% români din populaţie, aceştia nu au nici o sărbătoare integrată în mecanismul instituţional al administraţiei locale. Aceasta în condiţiile în care Paştele şi Crăciunul ortodox sunt sărbătorite de toată lumea, deci nu sunt sursă de dispută. Site-ul primăriei din Plăieşii de Jos mai păstrează încă aparenţele însemnelor statului în care de jure încă se află. În teren, în faţa primăriei se află însemnele altei statalităţi de facto.
Primăria din Mihăileni, care are un sat compact românesc, Livezi cu o pondere de 21% din populaţia comunei, pe internet nu mai are nici un însemn românesc. Toată prezentarea publică a comunei este în limba maghiară, ceea ce transformă implicit pe români în parte a unui Celuilalt non-prezent.
Prin contrast, în comuna Hăghig, unde administraţia nu are nici un parti pris etnic, dar nici o asumare culturală clară a spaţiului comunitar, ciclul sărbătorilor ca activitate comunitară în spaţiul public este cvasiabsent. De altfel, comunitatea în Hăghig este suspendată ca şi fenomen social. Ea există sub forma unor priorităţi edilitare, în afara unui cadru simbolic coerent, aspect identificat şi în teren, de pildă în natura proiecţiilor mentale asupra spaţiului. Contrastul dintre Hăghig şi celelalte două localităţi este evident. Dacă administrarea Hăghigului pare a sta sub semnul unui pragmatism arid, în celelalte localităţi toate activităţile curente stau sub semnul unui spaţiu simbolic etnicizat excesiv şi încadrat în logica unei suveranităţi străine de România, care separă. În primul caz comunitatea locală pare fără scop, şi deci, incoerentă din exces de interes. În celălalt caz, comuna este segregată prin presiune simbolică. Însă segregarea prin dominaţie oprimă: sentimentul de substrat în comunităţile româneşti harghitene este angoasa, frica de Celălalt (maghiar), după cum vom vedea în cele ce urmează.
Ceilalţi se pot aduna de la sute de km pentru a-şi exersa sărbători inventate (marele pelerinaj de la Ghimeş are 3 ani vechime). Românii nu-şi mai ţin nici sărbătorile lor oficiale în propriile comunităţi, odată atins pragul critic al prăbuşirii infrastructurii administrative, educaţionale şi legătura cu Bucureştiul. Au supravieţuit marile sărbători religioase, pe care le împart, generos cu comunitatea maghiarofonă, în câteva localităţi. Altfel, simbolistica românească colectivă se retrage din spaţiu, adeseori în intimitatea personală, în timp ce simbolistica maghiară cucereşte spaţii în care are o prezenţă demografică impulsionată administrativ.

Figură 17 Pagina de internet a primăriei din Plăieşii de Jos în toamna lui 2011. Primăria are o pagină specială cu „Sărbătorile locale". Observăm că toate sunt ungureşti. Unele pot avea conotaţii ofensatoare pentru celelalte comunităţi. Celălalt – românescul, rămâne o structură reificată, lipsită de conţinut, prin stemă şi drapelul din partea de sus a paginii.

Figură 18 Pagina de internet a comunei Mihăileni (noiembrie 2011). Aici Celălalt – comunitatea importantă de români din Livezi şi raportarea la cadrul legislativ al statului român (însemnele de stat) lipsesc cu desăvârșire.

Figură 19 În Hăghig, spaţiul simbolic este unul colectiv, dar restrâns la o listă punctuală de "obiective turistice".
Cotidianul se desfăşoară, după cum am observat, în cadrele unui aparent funcţional până la manifestarea insului ca persoană integrată în altă comunitate culturală, etnică , alta decât cea maghiarofonă. Aici acţiunea socială se desfăşoară între participarea tacită şi reciprocă a unora la sărbătorile celorlalţi, în special la cele religioase, şi absenţa Celuilalt din spaţiul administrativ şi public. Coparticiparea la sărbătorile reciproce, ale maghiarilor la cele ortodoxe şi invers, arată că între oamenii de rând încă mai există punţi cu valoare simbolică.
Dincolo de cotidian apare „discuţia discuţia despre pământ". Şi cu aceasta, „totul se termină", ne-au relatat interlocutorii noştri. Componenta pământ este centrală în rescrierea simbolisticii locurilor, în întărirea comunităţii imaginate maghiarofone. De pământ este legată discuţia despre dreptul primului venit. Administraţia exclusivistă pe criteriu etnic nu este întemeiată doar pe supremaţia demografică, ci şi pe legitimitatea istorică a comunităţii inventate, a cărei istorie începe cu primele înscrisuri de la curtea maghiară. Timpul şi locurile transilvane încep cu regalitatea maghiară, în cazul localităţilor studiate, din sec. XIV, aspect însuşit şi de către reprezentanţii români ai autorităţilor locale în bună măsură, acolo unde se mai găsesc. 1000 de ani de istorie ideologizată au devenit mai importanţi în ultimii 20 de ani decât trecutul multimilenar tracic, dacic, roman, protoromânesc, decât evul mediu al juzilor, ţăranilor şi bisericii ortodoxe. Tot acest avans al hărţii simbolice asupra spaţiului cu ajutorul rescrierii istoriei se datorează administraţiei locale şi eşecurilor sistematice în domeniul învăţământului ale autorităţilor centrale de la Bucureşti în favoarea politicilor educaţionale din afara României.
Totul până la pământ. În momentul în care viaţa socială ajunge acolo, se instituie un regim special de distanţare interetnică, de segregare:
«La ieşire din satul Nădejdea, zonă în care se vând case cu condiţia ca cel care cumpără să ştie limba maghiară, ,, e vai de tine acolo! "» (discuţie cu localnic, Livezi)
Dincolo de cooperarea aparentă, cotidiană, axa pe care îşi desfăşoară «viaţa românii din Harghita se compune din două elemente: „suspiciune" şi „sacrificiu" după cum ne-au declarat câţiva intelectuali din judeţ în timpul interviurilor.
Implicaţiile sunt serioase, frica având efecte degenerative suplimentare asupra calităţii vieţii comunitare. Faptul că relaţiile dintre români nu pot fi deschise complet, pentru a nu fi învinuiţi că s-ar opune establishment-ului maghiarofon, în comunitatea românească se instaurează suspiciunea reciprocă, neîncrederea faţă de vecini. În ceea ce priveşte sacrificiul, cei intervievaţi ne-au spus că:
„rămânerea în secuime în aceste condiţii este în sine un factor de sacrificiu pentru România. Mulţi dintre noi ne-am fi putut găsi locuri de muncă în alte judeţe, ca mulţi alţii."
Este adevărat, cei care au rămas şi-ar fi putut părăsi locurile natale. Fenomenul este confirmat de analizele cercetătorilor unguri care arată că populaţia românească din Harghita are cea mai mare rată de migraţie dintre grupurile etnice locale. Coeficientul de migraţie al românilor în Harghita era în 2002 de -8,24 faţă de -3,88 al maghiarilor35.
LIVEZI (HARGHITA)
În cele ce urmează vom căuta să grupăm datele strânse din teren pe câteva coordonate, definitorii pentru situaţia comunităţii.
Vecinătatea şi cotidianul
Vecinătatea trans-etnică
Datele din teren confirmă faptul că vecinătatea, ca exerciţiu cotidian al întrajutorării, este încă sursă de echilibru şi de stabilitate. Vecinătatea mai înseamnă şi participarea unora la sărbătorile celorlalţi, împărtăşirea simbolisticii Celuilalt, ale alterului etnic. Sunt situaţii în care autorităţile locale se implică pozitiv şi nediscriminatoriu în viaţa localităţii, după cum, adeseori, acestea o denaturează.
„Primarul este secui, întrucât acesta ajută pe toată lumea în limita resurselor, nediscriminând nici românii, nici ungurii. În totală opoziţie cu primarul însă, există anumite persoane, «de la uşă», cum i-a numit doamna S., ce lucrează în cadrul primăriei, care recurg adesea la acte discriminatorii la adresa românilor." (Livezi, localnică)
„Preotul satului, Părintele Suciu, ne-a povestit chiar cum românii şi ungurii de rând se ajută reciproc. Problemele apar însă de la autorităţile locale, majoritar maghiare, care oferă cu greu locuri de muncă românilor." (fişă de observaţie, Livezi)
Esenţa vecinătăţii intercomunitare, trans-etnice, este ajutorul reciproc, munca.
Munca în gospodărie este primul cerc al întrajutorării:
„Preoteasa Aurelia Suciu : spune că oamenii sunt foarte apropiaţi şi se ajută necondiţionat la tot ce ţine de gospodărie." (preoteasa AS, Livezi)
Totodată, vecinătatea în comuna Mihăileni (între Livezi şi celelalte sate maghiarofone) este întemeiată pe diviziunea muncii în perioada strânsului recoltelor:
„Ungurii deţin o maşină de balotat fân şi îi ajută pe români—primesc în schimb mâncare sau bani, iar noi mergem la ei la cules." (localnic, Livezi)
Atât timp cât colaborarea se rezumă la gospodărie, totul este foarte bine. În momentul în care apar însă discuţii legate de pământ, lucrurile se pot încinge foarte repede. De aceea, unii dintre interlocutori noştri au ţinut să ne precizeze că, dincolo de vecinătăţi, există un conflict interetnic rece.
„Am aflat cu această ocazie că în ciuda «conflictului rece» dintre români şi maghiari, aceştia se ajută reciproc. Dumnealui spune că românii încearcă să trăiască în pace cu ungurii, ba chiar sunt prieteni şi se ajută reciproc. Numai prin muncă se pot lega astfel de relaţii, însă totul se năruie când intră în discuţie pământurile. Acesta pare să fie elementul declanşator al unor sentimente de furie în rândul maghiarilor. (fişă de observaţie, intelectual, Livezi).
Au fost câteva situaţii, când, după încălzirea interlocutorilor maghiari, inclusiv între cei cu funcţii de răspundere, s-au spus lucruri care arată fragilitatea vecinătăţii interetnice.
«Aceştia au etichetat satul Livezi per total ca „forţă colonizatoare şi de deznaţionalizare/românizare a maghiarilor», în timp ce locuitorii satului au fost etichetaţi particular ca „şovini", sau „colonişti", termeni utilizaţi în contexte oficiale" (fişă de observaţie Mihăileni).
Vecinătatea intracomunitară
Vecinătatea priveşte atât relaţiile interetnice, trans-comunitare, cât şi suportul reciproc intracomunitar.
"Conform spuselor doamnei profesoare, familia ei se ajută zi de zi cu vecinii care îşi construiesc o nouă casă, indiferent de oră. Dumneaei îi ajută, altele, permiţându-le să se conecteze la reţeaua electrica a casei sale." (Livezi, prof. română)
Pe de altă parte, există şi configuraţii relaţionale mai slabe în interiorul satului-comunităţii. Există zone „mai retrase", unde întrajutorarea este scăzută, iar însingurarea evidentă:
"Doamna A. spune că nu se ajută cu vecinii şi se întâlnesc rar, însă se văd la fiecare sărbătoare la Biserică." (fişă observaţie, Livezi)
„Din ce ne-a spus săteanul legăturile cu vecinii sunt reci, ei nu au un comportament de întrajutorare, pentru că fiecare îşi vede de treburile lui chiar dacă este foarte mult de muncă." (Olteanu G, 74, Livezi)
Comunitatea din Livezi este conservatoare. Persoanele divorţate au dificultăţi să opereze în spaţiul comunitar, vecinătatea funcţionând limitat.
"Cu rudele mai depărtate şi prietenii nu ia contact decât foarte rar şi atunci prin intermediul telefonului.
A ezitat să îmi vorbească despre relaţia soţ-soţie din pricina faptului că este femeie divorţată, singura din sat de altfel, lucru ce, spune dumneaei, nu este privit cu ochi buni de sat pentru că sătenii nu au obiceiul divorţului şi nu văd cu ochi buni femeile ce cresc copii singure din proprie dorinţă. (fişă de observaţie, Livezi)
Vecinătatea ca aculturaţie
La contactul dintre cele două comunităţi apar fenomene de influenţare reciprocă. Aşa de pildă, în Livezi, există câteva familii în care soţiile sunt unguroaice, dar care vorbesc foarte bine româneşte şi participă la slujbele ortodoxe, chiar dacă au rămas catolice. Acestea ne-au mărturisit că integrarea lor nu a fost foarte uşoară, dar comunitatea le consideră acum „românce". Faptul că nu s-au integrat uşor este în acord cu ideea că populaţia maghiară are, în general, un coeficient de subsumare interetnică mai scăzut. Pe de altă parte, aşa cum reiese din analiza demografică, populaţia românească are un coeficient de subsumare interetnică substanţial mai ridicat (0,25 la români faţă de 0,03 la maghiari)36.
Cu un coeficient de subsumare interetnică foarte inegal distribuit, cele două comunităţi au disponibilităţi diferite faţă de împrumuturi identitare, cel puţin pe termen scurt şi mediu37. Reciprocitatea lingvistică, cel puţin în colectivităţile dominate de maghiari, ia adeseori forma dominării spaţiului de interacţiune de către limba maghiară.
"Pe drumul din sat am întâlnit două tinere, eleve, cu care am intrat în vorbă. În urma discuţiei, am aflat că majoritatea copiilor trăiesc într-un mediu mixt din punct de vedere etnic, chiar preponderent maghiar. Astfel, limba maghiară au ajuns să o cunoască prin procesul de socializare, joc, şcoală sau înrudire – «fără să ne dăm seama când şi cum». La întrebarea ce făcea referire la principiul reciprocităţii (etnicii maghiari – în special cei tineri – să înveţe şi să vorbească cu cei români în limba română), aflăm că acesta nu există din pricina faptului că prin sat există «câteva familii serioase, cu nasul pe sus», care nu acceptă ca membrii familiei «să abandoneze limba, nici măcar în joacă».
Fetele nu sunt deloc deranjate de întâietatea limbii maghiare (deşi se consideră şi sunt mândre că sunt românce) şi nici de eventualitatea unei apartenenţe la o familie mixtă (ceea ce, spun ele mai pe subînţeles, că nu e cazul şi etnicilor maghiari, care impun un anumit stil de viaţă)." (fişă de observaţie cu tinere eleve din Livezi, despre experienţa lor într-o comunitate mixtă învecinată).
Autoreprezentarea comunitară
Autoreprezentarea se referă elementele comunalităţii, ceea ce face posibilă existenţa unui loc ca şi comunitate de viaţă. Limba, credinţa, obiceiurile, sentimentul dominant asupra propriului grup, elemente din infrastructura fizică, sunt elemente componente ale autoreprezentării comunitare.
„Din perspectivă etnică, enoriaşii satului sunt români (cu excepţia a două familii care au 1-2 membri de etnie maghiară şi religie catolică, dar care participă la slujbe fără probleme – atât cântare, cât şi miruire)." (fişă de observaţie Livezi)
„Intrarea în sat se face pe un drum de ţară, drum ce urmează a fi asfaltat de o firmă maghiară, lucru ce nu este privit cu ochi buni de P, acesta spunând că acest drum poate reprezenta o strategie de pătrundere simbolică în sat a maghiarilor, de a ,«sparge» comunitatea satului românesc." (fişa de interviu)
Drumul ar face astfel legătura dintre Mihăileni, comună maghiarofonă, cu viaductul, prin inima Livezilor. Precizăm că pentru persoanele intervievate de limbă maghiară viaductul „este operă maghiară". Conştienţi de fenomen, românii consideră că, în felul acesta, simbolistica maghiară ar trece chiar prin inima Livezilor şi, în plus, ar înlesni cumpărarea de terenuri şi păduri de către alţii.
Primul element de autoidentificare este caracterul etnic românesc al satului. Livezii sunt din acest punct de vedere fundamental pentru prezervarea identităţii persoanei. Interesantă este asumarea identităţii româneşti de către cele câteva persoane de etnie maghiară care spun că sunt unguroaice dar se simt românce (măritate în sat).
"Satul Livezi este un sat pur românesc, aflat la 24 km distanţă de Miercurea Ciuc." (localnic)
Cu toate acestea, în afară de biserică, centrul satului este calea ferată, mai cu seamă viaductul, legătura cu România.
„Simbolul satului este viaductul." (interviu localnic, ţăran).
Viaductul, construit în 1897, în timpul Imperiului Austroungar, asigura legătura vitală dintre Transilvania şi Moldova prin Pasul Ghimeş. Viaductul Caracău este cel mai mare din complexul Ciceu-Ghimeş. Distrus în timpul primului război mondial este refăcut parţial, apoi distrus complet de trupele germane în 1944. Este refăcut în 1946, fiind cea mai mare lucrare de artă feroviară din România până în acel moment şi a arătat capacitatea de mobilizare industrială a României încă necomunizate complet, în plină ocupaţie rusească, cu reparaţii de război uriaşe. Până la refacerea din beton, între 1944-1946 structura provizorie de lemn a fost cea mai mare din istoria construcţiilor feroviare38.
Din interviuri a reieşit că un alt punct strategic în sat este unitatea militară care apără podul. Aceasta însă, desfiinţată nu de multă vreme, nu mai apare în reprezentarea cartografică subiectivă, spre deosebire de viaduct-calea ferată şi biserică. Viaductul Caracău-Biserica şi Unitatea militară, ca puncte de referinţă în discuţiile despre sat, arată încă odată preocuparea pentru protecţia identităţii colective şi, în acelaşi timp, necesitatea ieşirii cumva din starea precară actuală, prin comunicaţii.
Din punct de vedere rutier, comunitatea este izolată:
„Aflăm că din punct de vedere al infrastructurii prezente, oamenii care mai trăiesc în Livezi sunt izolaţi de traficul rutier (nu există microbuze/autobuze disponibile), având însă 3 gări de tren şi un viaduct (cel mai mare din România – aprox. 98 m înălţime) ce prezintă atât valoare simbolică pentru localnici, cât şi un motiv de mândrie în faţa vizitatorilor." (fişă de observaţie)
Sentimentul precarităţii situaţiei actuale îşi asociază complexul singurătăţii-abandonului de către România în paralel cu sentimentul înconjurării de către comunităţi străine. Iată câteva mărturii în acest sens, ale unor persoane de diferite profesii şi cu vârste peste 35 de ani:
„Toţi munţii din această zonă se pare că sunt vânduţi ungurilor. Nu mai există niciun proprietar român, toate pădurile aparţin maghiarilor."
„Sătenii să aibă mare grijă cui vând pământurile, să nu carecumva să se stabilească alţii pe la noi."
„Ungurii din aceasta zonă au propria lor armata paralelă, deţin arme şi se antrenează liber fără ca autorităţile române să intervină în vreun fel. SRI nu ia atitudine. De fapt, nimeni nu mai ia atitudine. "
„Terenurile din jurul satului Livezi sunt deja cumpărate de unguri cu drept de proprietate."
Sentimentul înconjurării este accentuat de faptul că calea ferată, deşi centrală identităţii şi speranţei sătenilor, s-a rupt de sat prin
„prin demiterea şi refuzarea angajării bărbaţilor apţi de muncă care nu cunosc limba maghiară" (intelectual Livezi).
În acest fel, calea ferată din vector al prezervării comunităţii devine factor de deznaţionalizare.
Între lumi
Percepţia de comunitate izolată este întărită prin contactul cu oraşul străin în propria ţară. Contrastul dintre conştiinţa apartenenţei de neam şi realitatea din teren este tulburător pentru livezeni. Pe de altă parte, contactul cu medul urban este foarte necesar, după cum reiese din cartografia mentală înregistrată de noi. Dependenţa faţă de mediul urban pare mai accentuată în Livezi faţă de localităţi. Satul este reprezentat exterior în aceste hărţi, nu central sau ca punct de plecare faţă de localităţile importante din judeţ, central fiind Miercurea Ciuc. Cu toate acestea, contactul cotidian cu mediul urban din judeţ este dramatic:
,,Mergem la Kaufland în Ciuc. La fel, în alt oraş dacă mergem, ne simţim în altă ţară." (intelectual Livezi)
Slăbirea identităţii este însă un proces care şi-a făcut loc şi în satul Livezi:
„În casa doamnei ... se respecta tradiţiile româneşti, pentru că se simte româncă, iar copiii au fost crescuţi după datinile locului şi au învăţat la şcoala românească. Mâhnirea sa este ca una din nepoatele ei nu vrea sa vorbească limba română." (fişă de observaţie Livezi)
„În oglindă" cu această situaţie, intelectualii satului ne atrag atenţia că
„majoritatea pământurilor si pădurilor din zonă sunt deţinute de proprietari maghiari, în fiecare an pe data de 15 martie UDMR-ul pune la dispoziţie maghiarilor aşa-numitul ,«Tren al nostalgiei» pentru a se deplasa la graniţa vechiului regat. Aceştia parcurg 30 de km pe jos, încărcaţi cu steagurile Ungariei pentru a ajunge pe dealul Şumuleului, de care Dl ... spune că este considerat de maghiari ,,Mecca".»
Pentru maghiari, locurile în mijlocul se află satul sunt centru de atracţie, pol al unor nostalgii de masă. Spaţiul se află într-un moment de reorganizare simbolică, comunitatea imaginată maghiară aflându-se în plină efervescenţă. Pentru viceprimarul maghiar al Mihăilenilor realitatea spaţiului comunitar şi dincolo de acesta, în Bacău, „în ceangăime", ar fi ungurească. Unde prin unguresc înţelege prin limbă şi prin monumente. Monumentele unifică spaţiul chiar dacă istoria e marcată de evenimente diferite pentru populaţii diferite: maghiari, secui, „ceangăi". Avântul „unificator" al primarului a fost pus în cumpănă atunci când a fost întrebat cum explică faptul că există atât de multe denumiri pentru ceea ce domnia sa considera a fi aceeaşi populaţie39.
„Să aveţi onoarea să vizitaţi monumentul în memoria celor peste 200 de secui ucişi pe vremea Terezei"; „ceangăii sunt secui cu toţii, păi unguru' nu vorbeşte maghiara şi e catolic [ca şi «ceangăul»]?".
«Maghiarii cred că dincolo de dealul de la marginea satului este graniţa ce desparte adevărata Ungarie de Moldova. În zilele de sărbătoare naţională pentru Ungaria, ei se strâng aici „ca la Mecca"». (sătean, Livezi)
Instituţiile
„Toţi angajaţii cu care am discutat (referent agronom, referent social, secretara, vice-primar) au dovedit o incapacitate vădită de a vorbi pe româneşte (nici măcar chestiuni elementare precum cifrele – traduceau greşit)." (fişă de observaţie, Mihăileni)
„Domnul O. este dezamăgit şi pe faţă i se citea dezgustul atunci când am abordat tema implicării autorităţilor în viaţa oamenilor din acele locuri, spunând că după revoluţie a fost foarte greu, iar statul nu a luptat pentru popor, ci pentru propriul interes. Deşi nici pe timpul lui Ceauşescu nu îi era mai bine, după ce a terminat şcoala a avut loc de muncă, în timp ce fiica lui, în situaţia de după anii '90, nu a reuşit să se angajeze în cadrul Poliţiei ... pe motiv că nu cunoaşte limba maghiară. Săteanul consideră că totul se întâmplă datorită unei false democraţii, în care cei din UDMR au putut să facă ce au dorit in aceste zone, de aceea lucrurile merg spre mai rău."(fişa de observaţie, Livezi)
Discriminarea românilor este evidentă: la primărie, aşa cum am menţionat, deşi în comună românii sunt 20,99%, nu există nici un funcţionar de altă etnie în primărie, decât maghiari. La CFR nu se mai angajează români dacă nu ştiu maghiara.
„Bărbaţii mai toţi au fost CFR-işti, dar acum mai toţi sunt agricultori, deoarece mai nou trebuie să ştie maghiara pentru a lucra la Căile Ferate Române!" – (intelectual, Livezi).
Primăria – vector al comunităţii imaginate:
Autoritatea maghiară pare că nu are o raportare pozitivă faţă de Livezi, parte a comunei. Pentru viceprimarul din Mihăileni, Livezii este un sat neproductiv şi îmbătrânit (ceea ce nu este real, vezi demografia localităţii, Livezii având o dinamică demografică superioară celorlalte sate maghiarofone): „acolo sunt mulţi pensionari" a fost exprimarea sintetică a viceprimarului privind satul. În reprezentarea domniei sale asupra spaţiului simbolic, satul Livezi nu ar avea legitimitatea istorică a celorlalte localităţi, fiecare cu câte o biserică catolică, una mai veche decât alta, din sec. XIV-XVI (satul Livezi este întemeiat în sec. XVIII de către ardelenii care fugeau în Moldova, n.n.). În plus, „maghiarimea are localităţi care acum sunt în Bacău", lăsând impresia că aceasta ar trebui să-şi recupereze „fraţii ceangăi" din judeţul vecin. Livezi este singura comunitate în care primăria nu a investit în infrastructura de apă („datorită reliefului muntos"). Singurul proiect al administraţiei locale în Livezi, început anul acesta, este asfaltarea drumului. Deşi biserica ortodoxă se află pe o coamă dominantă în Livezi şi este capătul drumului comunal de aproape 10 km de la Mihăileni, viceprimarul a evitat să facă vreo referire la biserică, locul respectiv fiind numit „până sus în deal". Aceeaşi omisiune a avut loc atunci când discuţia a luat în consideraţie etnia celor care cumpără pământ în zona Livezi, numiţi „de-ai locului", ca şi când economia locală ar fi avut forţa necesară să propulseze în sine persoane cu resurse pentru a achiziţiona mari suprafeţe de teren.
Şcoala
Şcoala din Livezi este o instituţie de prestigiu printre localnici „cu rafturi pline de premii". Datorită numărul mic de elevi a fost foarte aproape de a fi închisă în mai multe rânduri, ultima oară anul trecut, însă, „cu puţin ajutor am reuşit să îi fie acceptă funcţionarea cu doar 17 elevi" (profesor română). Din declaraţiile celor de la primărie însă, şcoala şi-a pierdut personalitatea juridică, din 2003.
În acelaşi timp, unii săteni sunt convinşi că şcoala şi-a pierdut din puterea asupra tinerei generaţii, tot mai ignorantă:
„Fetele de aici sunt educate şi deştepte ca mielul de la oaie, îngrămădite - cine ştie ce s-o alege de ele !?" (CS, 60, Livezi)
Segregarea şcolară de după 1990 este un fenomen care marchează comunităţile română şi maghiară destul de puternic, aceasta fracturând legăturile dintre copiii. Culturile celor două comunităţi s-au separat.
„Înainte de 1990 copiii maghiari din Nădejdea veneau de bunăvoie la şcoala românească." (localnic Livezi)
Axa temporală. Angoasa
Dimensiunea temporală îşi asociază starea de fond, calitatea autopercepţiei şi momentele fundamentale ale comunităţii. Acestea sunt sărbătorile şi memoria semnificativă. Din păcate, la nivelul comunităţii româneşti am identificat un constant sentiment de angoasă privind destinul acestui spaţiu, moment care are la origini anul 1940, actele brutale asociate cedării Ardealului de Nord.
Angoasa şi momentele traumatice
Frica-angoasa pare a fi sentimentul de fond al celor mai mulţi dintre românii intervievaţi în Livezi. Este deja parte a identităţii etnice locale: a fi român într-o asemenea regiune implică aproape obligatoriu angoasa că ceva se va întâmpla cu comunitatea din care faci parte.
Deşi constituie 21% din populaţie, românii nu au nici un reprezentat la primărie. A reacţiona la această stare de lucruri este privită ca un act de riscant, nesăbuit:
„Niciunul dintre cei din urmă [români] nu riscă pentru că nu are apărarea necesară din partea instituţiilor de stat." (interviu localnic Livezi)
Totodată, românii e bine să nu se arate în timpul sărbătorilor legate de „marile fapte pentru Ungaria Mare":
"în timpul adunărilor etnicilor maghiari pe dealul de la Şumuleu, românii nu e bine să apară, mai ales cu steaguri ori simboluri româneşti, de frică de reacţia maghiarilor." (localnic Livezi)
Angoasa s-a transmis la nivelul instituţiilor de forţă din teritoriu unde mai sunt angajaţi români, în speţă, în poliţie:
„[Şeful poliţiei] ne-a cerut să ne legitimăm, ne-a controlat cărţile de identitate cu atenţie şi a tot întrebat pe colegul său dacă le-a notat – stresat continuu. Dă telefon comandantului de la Miercurea Ciuc („Gică") să îi ceară permisiunea de a vorbi şi a da datele; i se transmite clar ce să aibă grijă să nu ne spună. Tot timpul cât au dialogat cu noi starea a fost de suspiciune continuă, pentru fiecare întrebare pusă privind comunitatea, poliţiştii răspunzându-ne prin altă întrebare: «da de ce?».
Acelaşi şef face o vizită la vice[primar] pentru a raporta întâlnirea cu noi dar ne găseşte deja acolo; astfel, încercând să îndrepte situaţia, ne întreabă în glumă dacă «se potrivesc poveştile» (ale lui şi ale celorlalţi poliţişti cu ale celor din primărie)". (fişă de observaţie, Livezi)
Momentul 1940; Momentul 1989-1990
Şocul cedării Transilvaniei de Nord este încă resimţit, fiind transmis din generaţie în generaţie. Mai puţin prezent la tinerii educaţi după 1990, „momentul 1940" este destul de prezent în discursul identitar al celor trecuţi de 40 de ani. Este parte a angoasei etnice la scară colectivă, tot mai accentuată în ultimii ani:
" timp de 4 ani limba română a fost interzisă în şcoli, între 1940 şi 1944."
"În acea perioadă, în satul Frumoasa, românii au fost maghiarizaţi. În Mihăileni erau mulţi români care au asistat la dărâmarea bisericii lor fără a se împotrivi deoarece ,«vroiau să se maghiarizeze» (localnic, Livezi, 73 de ani)."
„În timpul ocupării Ardealului, doamna V. era în clasa I şi povesteşte cum noul director ungur a intrat în clasă şi a împărţit tabla în două părţi: pe o parte a scris alfabetul românesc şi de cealaltă pe cel maghiar, a tras linie sub ele şi le-a spus elevilor că din ziua următoare să fie învăţat, iar cine mai vorbeşte româneşte în şcoală va fi bătut. Ameninţată de trei ori să nu mai vorbească limba maternă în recreaţie, a fost urmărită de director pe geam şi a fost crunt bătută cu vergeaua peste mâini şi spate, până la sânge.
Acest tip de comportament reprezintă doar o mică parte din atrocităţile comise de unguri din anul 1940 şi până astăzi: sate întregi ucise, şterse de pe faţa pământului cu singura motivaţie că sunt populate de români." (fişă de observaţie şi interviu cu persoană de 82 ani).
Un alt moment de mare teamă a fost decembrie 1989. În comună nu au fost înregistrate conflicte, însă se pare că ambele comunităţi au manifestat teamă una faţă de cealaltă:
"În decembrie 1989, în satul Livezi, doamna S. spune că s-a întâmplat un fenomen aparte. Românii s-au închis în case de teamă să nu vină ungurii peste ei iar ungurii din Nădejdea s-au închis în case de teama să nu vină românii peste ei. Ambele sate si-au pus pază la intrare. Acum s-au obişnuit românii din Livezi să fie singuri şi izolaţi şi nu le mai e teamă de unguri." (fişă de observaţie, interviu cu dna. S, 74 ani)
Sărbătorile
Parte a trecutului unificator în prezent, sărbătorile trec printr-un proces de erodare. Comunitatea Livezilor nu mai are sărbători populare în afară de cele mari, religioase. Din interviuri a reieşit că la Biserică, la sărbătorile obişnuite, participă cca 50 de persoane, aproape 10% din populaţia satului.
„Odinioară în sat se făceau hore multe, lumea se aduna în poiană şi jucau înainte sa ajungă la Căminul Cultural. Șezătorile unde ne întâlneam erau un prilej pentru femei sa ţeasă, să croşeteze iar bărbaţii spuneau glume, povesti şi «lucru' mergea ca pe roate» (Doamna V.)
„Cât despre tradiţie, doamna B spune că fetele şi băieţii încă mai poartă costum naţional, însă numai la ocazii speciale. Aceasta nu este singura activitate care s-a diluat. Fetele nu mai stau la şezătoare, nu se mai întâlnesc să ţeasă, însă se mai «strigă» ca pe vremuri la spectacole." (fişă de observaţie, Livezi).
Biserica este principalul loc unde comunitatea se regăseşte ca unitate socială. Biserica este şi arcul peste timp al comunităţii, în cadrul ei regăsindu-se toţi de-ai satului, chiar dacă nu mai locuiesc în Livezi.
„Accesul în biserică a fost dificil din pricina faptului că mai toţi cei prezenţi doreau să îşi facă loc în biserică, să ia parte activ la slujbă (prin cântat, rugăciune şi închinăciune), dorinţă din când în când frântă de căldura excesivă produsă de la întâlnirea atâtor suflete într-un spaţiu restrâns, fapt ce determină unele persoane să iasă pentru câteva minute să se răcorească.
Persoanele prezente erau de toate vârstele, fără ca vreo categorie să predomine (bătrâni, adulţi, copii), iar din perspectiva de gen, păreau a fi mai mulţi bărbaţi decât femei. Totuşi, am aflat ulterior (atât de la preot, cât şi de la enoriaşi) că o parte semnificativă din cei tineri (copii şi adolescenţi) şi adulţi prezenţi nu mai erau oameni ai locului prin rezidenţă, ci doar prin origine iniţială sau asociere (adulţii) şi prin apartenenţa sufletească de loc/familie (tineri, copii)." (fişă de observaţie, cu ocazia unei înmormântări, Biserica ortodoxă Livezi)
Viitorul
Nu întâmplător, probabil, livezenii îşi reprezintă excentrat comunitatea (vezi „Harta mentală: interpretarea datelor"). Comunitatea pare în imposibilitatea de a avea o economie funcţională şi, din acest punct de vedere, fără viitor.
„«De ce să mai facă agricultură [oamenii din sat], de ce să mai crească vite? În curând vor vinde şi pământurile!», lăsându-mi impresia că livezenii ,«oaza de românism», cum o numesc, îşi pierd speranţa." (interviu şi fişă de observaţie).
„«Marea majoritate a tinerilor sunt plecaţi în străinătate, în special în Ungaria [probabil se referă la maghiarofoni]»; cei doi copii ai săi sunt la Budapesta şi e foarte mândru de această realizare. " (interviu şi fişă de observaţie cu responsabil maghiar din primăria Mihăileni).
Axele spaţiului social
Infrastructura spaţiului social se identifică în bună măsură cu axa simbolică. Proiectată în teren, aceasta are ca suport biserica-şcoala-viaductul Caracău. Surprinzător este că, în reprezentarea fruntaşilor satului, „oamenii locului" fac parte din structura axială a localităţii.
Biserica şi „Oamenii locului" alături de Şcoală sunt păstrătorii identităţii comunitare.
„Instituţia considerată centrală de livezeni este Biserica Sfânta Maria, aşezată pe o parte a unui deal de unde se poate observa modul în care casele sunt risipite de o parte şi de a alta a dealurilor. Cu toate acestea satul Livezi, unde «nimeni nu se înghesuie să vină» (Părintele Pavel), reprezintă comunitatea cea mai compactă păstrătoare şi vorbitoare de limbă română din această zonă." (MD17)
„Factorii care au ajutat la conservarea identităţii româneşti ai acestei comunităţi sunt :
1. Şcoala unde copiii au crescut învăţând să iubească limba materna. ...
2. Oamenii locului - sunt cei care «s-au încăpăţânat» să nu uite limba, portul popular, tradiţiile şi obiceiurile. Dacă oamenii nu ar fi conştientizat necesitatea acestui lucru, cum ar fi fost posibil ca această comunitate mică să se păstreze atâta timp cât este înconjurată de alte comunităţi, mult mai mari, de maghiari?!
3. Biserica - este locul unde sătenii se simt în siguranţă, «în mâna protectoare a lui Dumnezeu». Părintele Pavel spune, legat de aceasta protecţie, că în zilele în care plouă foarte tare şi fulgeră, clopotarul trage clopotele (unul dintre clopote poate fi mânuit doar de doi oameni ai satului) iar «Dumnezeu îi fereşte de pericol»." (fişe de observaţie şi de interviu cu intelectuali şi preotul satului)
De asemenea, viaductul Caracău şi calea ferată sunt celelalte două elemente importante ale spaţiului satului Livezi, amintite în cadrul „Autoreprezentării comunitare".
Distanţa Socială
Trebuie precizat de la bun început că în Livezi nu există o comunitate maghiară. În consecinţă, distanţa este de tip retrospectiv, întemeiată pe experienţa mai mult sau mai puţin rememorată.
Scala este, de fapt, o ierarhie a permisiunii de apropiere faţă de sinele personal-colectiv. Cu cât Celălalt este mai puţin dorit, cu atât acesta ar trebui să rămână mai în afara acestui sine. Unui Celălalt care nu pune deloc probleme este i se permite să intre în sinele personal-comunitar al persoanei intervievate, prin căsătorie. Dacă nu este dorit deloc, atunci „locul" acestuia trebuie să fie în afara vecinătăţii şi chiar a spaţiului naţional (trepte ale sinelui comunitar). Între aceste două capete ale intervalului se află 2-3 trepte ale tolerării-apropierii la muncă, ca prieteni sau ca simple cunoştinţe.
În Livezi, o bună parte din respondenţi nu ar dori să aibă maghiari ca vecini, deşi, paradoxal, recunosc că s-au încuscrit cu unguri „de care nu mai găseşti în toată Europa".
La rândul lor, responsabilii maghiari de la primărie intervievaţi de noi nu au dorit să spună în ce măsură s-ar bucura să aibă prin prejmă români dar nici nu au respins ideea. În acelaşi timp, au recunoscut că au o problemă cu ţiganii pe care, „cu excepţia celor cuminţi şi muncitori" nu i-ar accepta nici în jurul comunităţii.
De asemenea, în Mihăileni, am întâlnit câteva persoane cu nume ungureşti care au spus că se simt români şi care nu au nici un fel de problemă să se înrudească cu români, prin căsătoriile mixte.
În general, cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât disponibilitatea de apropiere comunitară pare mai scăzută, unele dintre respectivele persoane trecând prin trauma anului 1940 şi a urmărilor acestuia.
DOBOI (HARGHITA)
Spre deosebire de Livezi, unde comunitatea a fost deschisă la discuţii, în Doboi, durata necesară încălzirii a fost mai lungă. Răspunsurile au stat adeseori sub semnul ezitării.
Vecinătatea şi cotidianul
Vecinătatea trans-etnică
Pe fundalul ezitant al răspunsurilor, vecinătatea descrisă de către interlocutori ia forma jocului de scenă, într-o relaţie socială asupra căreia interlocutorii nu au nici un fel de control. Culisele jocului social par în unele situaţii mult mai puternice decât scena. Situaţia este valabilă în special în domeniul instituţional.
Colaborarea trans-etnică ca joc de scenă este parte a unui compromis de culise, nu doar cu autoritatea dominantă, dar chiar cu propria conştiinţă.
„Pentru a ne arăta parcă,că starea de fapt este una pozitivă, dl.Z ne vorbeşte de modul în care vecinii se ajută aici (dar nu numai aici) între ei,indiferent de etnie."
Cu argument, acesta ne mărturiseşte că a primit şi fonduri de la autorităţile din România de etnie maghiară şi de la autorităţile maghiare locale." (fişă de observaţie)
„Dl K recunoaşte tacit că românii fac mai multe compromisuri şi tac din gură mult mai mult decât persoanele de etnie maghiară («care învaţă la şcoală o istorie „pe invers"»).
O explicaţie pe care Dl.U ne-a oferit-o este că mulţi s-au «transformat» în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale. (fişă de observaţie ş interviuri, Doboi, Plăieşii de Jos).
„Un lucru interesant pe care l-a strecurat de bunăvoie în discuţie şi care era menit să ne ajute să îi înţelegem adevăratul punct de vedere referitor la apartenenţa la poporul român şi regretul legat de transformarea etnică a consătenilor săi este şi referinţa pe care a făcut-o la cumnatul său care deşi român, şi-a «amintit» după 1989 că e ungur de fapt. Acest lucru a fost spus atât cu o doză de ironie dar şi de regret." (fişă de observaţie, localnic Plăieşii de Jos)
De altfel, ca urmare a bunelor relaţii pe care preotul paroh se străduieşte să le aibă cu autorităţile locale, faţă de luna octombrie a anului trecut, când echipa de cercetare a efectuat o primă cercetare exploratorie în zonă, au apărut îmbunătăţiri vizibile în starea bisericii de pe colină.
Pe de altă parte, la nivelul oamenilor de rând, întrajutorarea, coparticiparea la viaţa cotidiană, sunt considerate gesturi fireşti, şi, în consecinţă, fără substrat etnic, deşi nu prea au timp să se ajute:
„Dna V. consideră că oamenii se ajută între ei. Spune că dacă sunt nevoiţi să părăsească satul pot ruga vecinii sa le poarte de grijă animalelor,se ajută între ei la munca câmpului fără a aştepta bani în schimb. Singura problemă e că nu au foarte mult timp la dispoziţie pentru a se ajuta deoarece fiecare are de lucrat pe pământul său în gospodăria sa." (soţie de etnie maghiară, soţ român, Doboi)
„Fiecare are familia lui şi este ocupat cu gospodăria şi serviciul pe care le au, însă «la necaz» oamenii sunt săritori."(interviu, agricultor, bărbat, Doboi)
Factorul timp este foarte limitat şi, în acest fel, ajutorul a devenit întrucâtva bun economic, comercializabil, interesat sau, mediat de bani:
„Oamenii cu care am discutat au afirmat despre întrajutorare că acest lucru se practică în comunităţile respective («ne ajutăm cu scosul cartofilor» - învăţătoarea); însă un fapt interesant ce l-am putut observa este plata pentru fiecare nevoie la care apelează la consăteni: «dacă trebuie să tai iarba, plătesc. Dacă trebuie să aduc lemne, plătesc.» - farmacista. Acest lucru se întâmplă independent de apartenenţa etnică." (fişă de observaţie şi interviuri separate cu învăţătoare şi farmacistă Doboi-Imper)
Ca în Livezi, sătenii petrec o bună parte din sărbători împreună, indiferent de etnie şi confesiune:
"Aceştia se întâlnesc, sărbătoresc împreună, cei intervievaţi au afirmat că merg la biserica catolică." (fişă de observaţie şi interviu, români, Doboi)
„A existat întotdeauna întrajutorare între membrii comunităţii,indiferent de etnia acestora. Ca un exemplu de respect şi bună înţelegere între români şi maghiari,sau mai corect spus între catolici şi cei de religie ortodoxă, atunci când un ortodox moare şi este condus pe ultimul drum nu doar biserica ortodoxă trage clopotele ci şi cea catolică,din solidaritate." (Medic Plăieşii de Jos, maghiar)
Vecinătatea intracomunitară
Deşi colectivitatea este mult mai restrânsă în Doboi decât în satul Livezi, relaţiile intracomunitare nu sunt lipsite de fricţiuni. Am întâlnit şi în Livezi cazuri de vecinătăţi degradate, legate de autoizolare. În Doboi, însă, vecinătatea parţial funcţională pare a fi explicată prin experienţe trecute nepotrivite, care au generat neîncredere. Neîncrederea este un fenomen paradoxal într-o comunitate în care schimbul social ia adeseori forma trocului, a schimbului în natură.
„Când discută despre produsele la care are acces pentru a trăi, afirmă că face troc; ceea ce este interesant este că la accesul privind carnea de porc, a avut o reacţie nonverbală de respingere a vecinilor de vizavi ..." (fişă de observaţie, Doboi)
Vecinătatea ca aculturaţie
Organizarea gospodăriei, elementele ornamentale, sculptura în lemn larg răspândită, crucile din cimitir, coparticiparea la sărbătorile religioase, sunt elemente ale unui transfer de cultură de la o comunitate la alta care pot fi cu uşurinţă întâlnite în teren. Într-o cercetare ulterioară vom căuta să urmărim în detaliu evoluţia acestora. Cert este că aculturaţia a pătruns în intimitatea proceselor comunitar-identitare. În timpul cercetării o componentă importantă a aculturaţiei ne-a atras în mod special atenţia: bucătăria. În comunitatea din Doboi echipele de cercetare au intrat în contact cu multe familii care se autoidentifică români în care
„au fost preluate elemente si din bucătăria maghiară şi din bucătăria românească." (fişe de observaţie)
Autoreprezentarea comunitară
Autoreprezentarea comunitară se situează la joncţiunea dintre mai multe tipuri de reprezentări: ale sătenilor din Doboi, ale autorităţilor. Spre deosebire de Livezi, care are o autoreprezentare puternică de sat românesc, respectiv de „structura colonizatoare" – conform reprezentării unora dintre interlocutorii maghiari, în Doboi statutul locului este foarte precar. Elementele în care „se mai ţine comunitatea" sunt limba liturgică şi credinţa ortodoxă. Limba română nu mai este vorbită nici în casă, ci,doar la slujbă, mai ales în timpul unor rugăciuni importante. La origini însă, Doboi este românesc, tradiţia acestuia fiind la fel ca în restul României:
„Tradiţiile sunt la fel ca şi cele practicate în celelalte zone ale ţării."(fişă de interviu Doboi-Imper)
„Oamenii şi-au pierdut limba în utilizarea ei cotidiană, aceasta rămânând la stadiul de limbă liturgică. Oamenii nu vin la biserică, nu ţin post ..." (preot ortodox, Doboi)
"În ceea ce priveşte credinţa, oamenii mai vin la biserică, in special la liturghii, chiar dacă nu toţi mai sunt ortodocşi." (fişă de observaţie, Doboi)
„Din cei prezenţi la slujbă ( aproximativ 60 de persoane) doar câţiva (4-5 dintre ei) murmurau cântecele şi rugăciunile în limba română. Situaţia s-a schimbat însă în momentul în care s-au rostit Tatăl Nostru şi Crezul: ca la o chemare tainică toţi cei de etnie română au început să pronunţe accentuat cuvintele în limba română. " (fişă de observaţie, Doboi)
Lumea vine la biserică îmbrăcată ca maghiarii, adeseori în negru. Însă bucatele împărţite la pomană sunt după tipicul ortodox. La sărbători, ca şi la Livezi, biserica ortodoxă este copleşită de credincioşi de toate vârstele, bărbaţii participând în egală măsură cu femeile. La Doboi, pe lângă români participă şi maghiari.
„Odată terminată slujba,au fost puse mese în curtea casei parohiale unde s-au servit bucatele aduse pentru pomană. Acolo, laolaltă, unguri şi români au mâncat şi băut." (fişă de observaţie, Doboi)
„Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit a fost că, în afară de faptul că erau foarte multe persoane prezente la slujbă (mai multe decât am văzut vreodată în vreo biserică din mediul rural), erau foarte mulţi copii, de toate vârstele. Cel mai mic era Ovidiu Petrişor, un băiat de două luni jumătate, urmând apoi copii de 3-4 ani, 8-10 ani, şi adolescenţi. (fişă de observaţie, Doboi)
Autorităţile nici nu-l consideră localitate, ci, o stradă din comună. Locuitorii Doboiului încă mai cred că stau într-un sat, „Doboi".
„Doboi, deşi oficial este „decăzut" din situaţia de sat la cea de stradă, pentru cetăţenii intervievaţi de acolo, semnificaţia acestuia rămâne în mentalul lor ca sat." (fişă de observaţie primărie Plăieşii de Jos, locuitori din Doboi)
„Trebuie să precizez neapărat că momentan Doboiul nu mai este numit de către autorităţile locale sat ci «stradă» .(interviu, Doboi)
În discursul intelectualilor maghiari cu care am stat de vorbă, Doboi este o structură de locuire dependentă care, la origini, în Evul Mediu timpuriu, a slujit pământurile unui grof pe nume Balasz/Balasi. Este aceeaşi paradigmă paradoxală a „pământului gol" în Evul Mediu timpuriu, organizat de nobili maghiari şi colonizat de aceştia cu români să le lucreze pământurile, pe care am întâlnit-o şi în Covasna, la Hăghig.
"Unul dintre nobilii cei mai importanţi din istoria locului se numea Balasi, iar moşia lui era situată în Imper. Se pare că acesta având nevoie de forţă de muncă a oferit teren unor români pentru a-i convinge să vină să-i muncească pământul. Dl. director crede, însă, că este vorba de alţi români decât cei din Doboi." (director şc. Plăieşii de Jos)
Nu toţi interlocutorii maghiari susţin integral această teorie. După cum o să vedem în cele ce urmează (vezi mai jos, Instituţii), în zonă nu ar fi existat români, „aşa-zişii românii" actuali fiind ce a mai rămas din masa de „maghiari românizaţi" odată cu apariţia bisericii greco-catolice, în sec. XVIII.
În reprezentarea autorităţilor asupra spaţiului, comuna Plăieşii de jos este un complex de locuire al regimentelor secuieşti care au servit Imperiul Habsburgic, populaţie cu începuturi documentate din sec. XIV, fără nici o referire la vreo locuire românească. Istoria, în aceste locuri, începe odată cu regalitatea maghiară. Ansamblurile arheologice de tip dacic şi protoromânesc40, deşi documentate în teritoriu, sunt absente din reprezentarea oficială asupra spaţiului.
Contextul general mental este însă cel „secuiesc". Pentru unii din locuitorii care nu se consideră români, locul este secuiesc, ca mai toate locurile transilvane:
„Ardealul nu a fost al Ungariei şi nici al României, a fost al secuilor"." (secui catolic din Doboi, care merge la biserica ortodoxă).
Schimbarea cadrelor autoreprezentării
Maghiarizarea în arealul Plăieşii de Jos, cu deosebire în Doboi, este explicată pe mai multe coordonate de către sătenii intervievaţi, cea mai complexă explicaţie fiind nevoia de autoprotecţie, ca fenomen „dorit de ei înşişi". În felul acesta cadrele autoreprezentării se schimbă, cu excepţia credinţei şi a limbii liturgice, care îi plasează pe săteni în autoidentificarea românească.
Alte procese importante care au contribuit la repolarizarea identităţii etnice sunt:
- Familiile mixte cu femeia de origine maghiară, ea fiind aceea care impune, de regulă, limba vorbită în familie.
- Faptul că bărbaţii nu mai fac armata, prilej cu care învăţau limba română.
- Îmbătrânirea generală a populaţiei şi
- înrudirea cu persoane de etnie maghiară
Maghiarizarea accelerată poate fi documentată în Doboi de mai bine de 150 de ani. Fenomenul este uşor vizibil în cimitirul satului, dominat de monumente funerare ortodoxe şi greco-catolice. Faptul că cimitirul este astăzi aproape mai întins decât satul, din care a mai rămas ceea ce consideră astăzi autorităţile ar fi „Strada Doboi", ne sugerează că structura comunităţii era acum două secole mult mai bine dezvoltată. În acelaşi timp, maghiarizarea unor nume neaoşe româneşti ne trimite într-un trecut în care maghiarizarea era foarte intensă.

Figură 20 Cimitirul din Doboi. Nume şi cruci româneşti, exprimare maghiară. Rezultatul politicilor de formare a unei „singure naţiuni politice, cea maghiară", iniţiate la 1868 (formarea statului dualist Austro-Ungaria – 1867 şi anexarea Transilvaniei la Ungaria, moment în care aceasta îşi pierde statutul de principat autonom pe care l-a avut până la 1868). Cimitirul este aproape părăsit, multe morminte neavând completate data înmormântării pentru că nu a mai avut cine să o facă. În fotografia de fundal, drumul comunal care face legătura între Plăieşi şi Iacobeni.
Fenomenul unguroaicelor care se consideră românce
În Doboi constelaţia de fenomene paradoxale continuă cu unguroaicele, soţii de români, care se consideră românce, dar care vorbesc limba maghiară în casă şi îşi duc copiii la biserica ortodoxă. Având în vedere că în Doboi nu sunt în general decât câteva familii, prezenţa acestora poate fi considerată un fenomen.
Restrângerea geografiei simbolice româneşti
Fenomenul general, prezent în mentalul colectiv este restrângerea românescului. Locuitorii ştiu că au fost cândva români, că provin dintr-o comunitate care a fost mult mai mare până acum o generaţie sau două. Faptul că ştiu de unde se trag, îi aduce pe toţi în Biserică, unde îi uneşte rugăciunea în limba română. Este singura „zonă" românească pe care o mai au în comportamentul zilnic. Comunitatea românească se rezumă astăzi la faptul că mai mulţi inşi ştiu de unde se trag şi că spun Tatăl nostru şi Crezul în româneşte.
„[de la] Anca, am aflat că în biserică erau prezenţi oameni din patru sate. Printre ei sunt români care vorbesc limba română, români maghiarizaţi precum şi maghiari... care, nu, nu vorbesc limba română. Un lucru pe care l-am reţinut în mod special din ceea ce mi-a spus Anca a fost faptul că, de fapt, în Doboi încă se mai vorbeşte română, spre deosebire de satul Iacobeni (din aceeaşi comună: Plăieşii de Jos), unde oamenii nu mai vorbesc româneşte; singurii care mai cunosc limba sunt bătrânii, dar nu o vorbesc. Cei mai tineri cunosc doar maghiara. Prin diversitatea aceasta a persoanelor din biserică mi s-a explicat şi de ce unii cântau în timpul slujbei, alţii nu, de ce unii ştiau să spună Crezul şi Tatăl nostru, alţii nu." (fişă de observaţie Doboi)
Restrângerea comunitară este asociată cu rămânerea comunităţii fără intelectuali. Satul nu mai are infrastructura intelectuală care să îi asigure protecţia prin promovarea culturii şi nici să-i susţină interesele în administraţie.
„Dl. F spune că marea problemă a românilor din această zonă este absenţa intelectualilor de origine română. El spune că aceşti oameni învăţaţi nu ar trebui să mai plece din comunităţile acestea şi ar trebui să iniţieze acţiuni pentru ajutorarea românilor. El consideră că pentru românii aflaţi în minoritate ar trebui să se organizeze mai multe acţiuni. Dumnealui aminteşte de Tabăra de Limba Română care a fost organizată în comună tot de către unguri.
(medic maghiar, Plăieşii de Jos)" (fişă de observaţie, Doboi)
Elemente ale infrastructurii ordinii simbolice: sărbătorile, maternitatea
Pe lângă limba credinţei, infrastructura simbolică a românilor din Doboi mai are câteva repere. Parte a axei temporale a comunităţii, infrastructura simbolică se sprijină în special pe sărbători, limba, credinţă. Interesant este faptul că pentru locuitorii din Doboi, obiceiurile lor, trecute şi prezente, nu se diferenţiază de restul ţării. De asemenea, în conştiinţa sătenilor un rol important îl are mama în prezervarea identităţii.
Pilonul tradiţional al identităţii, horele şi sârbele au dispărut:
„În sat nu mai există de mult, cum erau odată horele şi sârbele, când se adunau toţi tinerii şi satul răsuna de veselie." (interviu, agricultor, Doboi) 60
Mama
Sătenii sunt convinşi că mama are un rol foarte important în determinarea axului comunitar, fiind elementul central în stabilirea orientării etnice a familiei.
„Alături de colega mea am aflat modul în care se desfăşoară existenţa lor cotidiană, aceasta fiind una tipică vieţii satului. De la aceştia am aflat că mama copiilor are un rol foarte important. Ni s-a spus că aceasta «maghiarizează» sau «românizează». "(fişă de observaţie Doboi-Imper)
Limba şi Credinţa
Statutul credinţei este diferit în cele două comunităţi. Am arătat deja că românii se mai identifică în Doboi doar după limba liturgică, deci după limba prin care comunică cu Dumnezeu. În acelaşi timp, pentru etnicii maghiarofoni, biserica are o importanţă mai redusă. Chiar dacă se văd împărţind cu românii o parte din marile sărbători religioase, maghiarii se reprezintă pe sine diferit chiar în condiţiile acestei coparticipări religioase.
„Biserica nu e importantă pentru societate, ci e importantă pentru fiecare dintre cei credincioşi în parte. Localnicii participă la toate sărbătorile religioase, dar ortodocşii la biserica ortodoxă , iar catolicii la cea catolică, înţeleg aşadar că, dacă în simplele duminici se mai duc de la unii la alţii, la sărbătorile importante nu se amestecă întrei ei." (interviu cu ambulanţieri maghiari)
Spre deosebire de etnicii maghiari, pentru români Biserica are rolul de „mamă a comunităţii":
„În acest context l-am întrebat dacă dumnealui consideră că biserica are vreun rol pentru comunitate şi mi-a răspuns: «Aaare, domnişoară, cum să n-aibă? Îi ţine pe oameni liniştiţi, uniţi că dacă la noi toate mamele au plecat cu ungurii, de unde să mai înveţe copiii [că sunt români?]?»" (fişa de interviu cu român, Doboi, 78)
Instituţiile
Singurele instituţii comunitare în Doboiu sunt Biserica ortodoxă şi Şcoala. Şcoala, având doar cinci copiii (în toţi anii), funcţionează prin bunăvoinţa autorităţilor locale. Instituţia centrală a colectivităţii este Biserica.
Preotul ortodox reuşeşte să menţină în echilibru relaţia cu autorităţile locale, inclusiv cu Biserica catolică. Acesta practică o diplomaţie fructuoasă cu comuna, cu autorităţile locale şi judeţene, astfel încât a putut să atragă fondurile necesare consolidării clădirii, altfel supusă pericolului alunecării de teren.
Foarte interesantă atitudinea protopopului maghiar. Două echipe au ajuns să discute cu dumnealui pe diferite canale: unul al primarului (secui) şi celălalt, la recomandarea preotului ortodox.
„Acesta s-a arătat binevoitor in a dialoga cu noi, deşi a dorit sa se asigure înainte de începerea interviului, de faptul ca «informaţiile obţinute nu vor fi folosite împotriva maghiarilor».
Ceea ce a contrariat echipa de cercetare a fost reacţia indiferentă a protopopului catolic la vederea preotului ortodox, urmată de observaţia conform căreia nu l-ar cunoaşte, cu toate că echipa documentase înainte faptul că aceştia se ştiu. Deşi binevoitor pe ansamblu, acesta a fost evaziv în discuţia privind situaţia interetnică în comună, declarând foarte simplu, în final, că «acolo [în Doboi] nu există români, ci maghiari românizaţi.»" (fişe de observaţie şi fişe de interviu, Doboi-Imper).
Situarea în ansamblul local de putere al Bisericii ortodoxe este de echilibru şi reţinere, pentru a prezerva ce se mai poate din comunitatea românească. Într-o comunitate aflată în pragul extincţiei, în mijlocul unei colectivităţi covârşitor maghiarofone, funcţia preotului ortodox este de cea mai mare importanţă.
„Aici preotul este foarte apropiat de lumea din sat, el este iubit şi respectat" (fişă de observaţie, Doboi).
„El caută să fie plăcut de toţi, şi este evident preocupat de evitarea stărilor conflictuale, indiferent de natura acestora, cu oricine. Din acest motiv nu are încredere în presă, care, indiferent ce-ar spune, «nu foloseşte la întărirea relaţiilor interetnice». Recunoaşte dezechilibrul de forţe dintre autoritatea locală şi puterile colectivităţii pe care o păstoreşte. Totodată remarcă precaritatea acesteia în condiţiile în care «de la Centru aproape că nu-i bagă nimeni în seamă»". (fişă de observaţie Doboi)
Şcoala este cea de-a doua instituţie „românească" din colectivitatea care se mai află în Doboi. Sprijinul ei sunt Biserica ortodoxă şi autorităţile locale – care au acceptat să menţină deschisă şcoala într-una din cele câteva camere ale casei parohiale.
„Părintele s-a străduit să convingă familiile din sat să îşi dea copiii la şcoala românească din sat, şcoală a cărei învăţătoare este de origine din Doboi şi vorbitoare de limba română şi se ocupă în prezent de cinci copii de grădiniţă, doi elevi din clasa a doua şi 3 elevi din clasa a treia." (fişă de observaţie Doboi)
Învăţătoarea, însă, o tânăra de 20 de ani, este mai puţin convinsă de utilitatea însuşirii limbii române:
„îi este indiferent dacă aceştia vor vorbi în română sau în maghiară." (fişă de observaţie după interviu, învăţătoare, Doboi)
Lumea nu este foarte mulţumită de şcoală. Nu e vorba doar de istorie, pe care copiii „o învaţă pe invers [în şcolile maghiare]", conform interlocutorilor noştri. În general,
„şcoala e vai de mama ei... şi în şcolile româneşti, şi alea maghiare". (Farmacistă, 70, româncă)
Spre deosebire de românii intervievaţi, o bună parte dintre etnicii maghiari au considerat separarea şcolilor un lucru pozitiv, ceea ce ne determină să considerăm că rădăcinile ideologiei comunităţii imaginate sunt destul de răspândite în interiorul comunităţii, între intelectuali:
„Este mult mai bine ca şcolile să fie separate,nu mixte." (medic, Plăieşii de Jos)
Primăria
În cadrul existent există o interacţiune pozitivă, cu încărcătură utilă, între autorităţi şi localnici, în special cu Biserica ortodoxă.
„Relaţiile sunt bune şi foarte bune: «relaţia cu autorităţile în sat este una foarte bună». Aceştia ne-au spus că «sunt foarte mulţumiţi de primarul comunei, care a sprijinit reconstruirea bisericii ortodoxe, dar şi de medicul care este întotdeauna pregătit să le ofere ajutor.»" – (fişe de observaţie şi interviuri, Doboi)
Instituţiile din Doboi trebuie întărite
O bună parte din slăbirea comunităţii din Doboi se poate explica prin lipsa de informare. Parohia şi şcoala ar putea să îşi asume un rol mai activ în informarea oamenilor despre propriile interese, aşa încât să aibă un acces mai bun la administraţia comunei.
„... parohia si şcoala românească din acest sat ar trebui să se implice şi mai mult în instruirea şi informarea românilor – şi aici se refera si la faptul că în perioada alegerilor mulţi români au votat din neştiinţă candidaţi maghiari la diverse posturi administrative din simplul fapt că nu ştiau unde să pună ştampila.
Acest lucru, ne spune dânsul, nu se întâmplă şi în cazul maghiarilor care sunt instruiţi mult mai bine de preoţii şi de profesorii lor şi care sunt trimişi la vot cu deviza că «fiecare vot contează»." (fişa de observaţie cu responsabil din Plăieşii de Jos)
Axa temporală. Angoasa
„Vorbele mele nu mă vor ajuta nici pe mine nici pe voi." (bătrân, român, Doboi)
„În satul Doboi oamenii se tem să discute despre relaţiile dintre reprezentanţii celor două etnii precum si despre tensiuni. Preferă să păstreze tăcerea pentru a păstra ordinea fragilă a lucrurilor." (fişă de observaţie, Doboi)
„«Indiferent ce este, indiferent ce a fost, noi aici trăim», spune dumneaei." (fişă de interviu şi fişă de observaţie, Doboi)
Angoasa este parte a sensului timpului pentru mulţi dintre membrii colectivităţii din Doboi. Expresia acestei stări este de o simplitate tulburătoare: «după ce voi plecaţi, noi rămânem». Aceasta denotă sentimentul rupturii colectivităţii din Doboi de comunitatea naţională, de oricare alte structuri din România, cu excepţia Bisericii care „face ce poate". Colectivitatea din Doboi nu are nici un fel de public şi nici un fel de instituţii în „societatea civilă" care s-o susţină. „Ziarul", mass-media, este mai mult un gest de scandal decât fapt de cunoaştere şi suport, nefiind apt să construiască o opinie, un public în sprijin:
"«Aici trebuie să taci din gură». Din această perspectivă Doamna W încearcă să ascundă orice momente dureroase din trecut pentru a evita discuţii sau resentimente. Din acest motiv este foarte neliniştită că tot ce spune «apare la ziar»".
O comunitate fără nici un fel de public este inevitabil încercată de teamă şi de complexul abandonului. Oamenilor nu le rămâne decât să se acomodeze la realităţile care se construiesc de zeci de ani în imediata lor apropiere pe alt calapod etnic.
Faptul că aceştia trăiesc pe marginea pierderii definitive a identităţii le determină o anumită raportare la realitate, încă insuficient studiată. Din acest punct de vedere jocul de scenă este mai prezent în Doboi decât în Livezi. Aici aparenţa este mai aproape de culisele care au ca scop supravieţuirea comunitară. Finalitatea acestui joc de scenă poate fi însă, la un moment dat, schimbarea comunităţii de apartenenţă, ca autoprotecţie.
„Dl. J a dat o scurtă explicaţie, şi anume că mulţi s-au «transformat» în unguri pentru a obţine anumite privilegii din partea administraţiei locale." (fişă de interviu, Doboi-Imper)
Discursul este mai puţin deschis, mult mai cântărit, iar, în unele cazuri, evident temător.
"Între comportamentul preotului din Livezi si cel al preotului din Doboi există mari diferenţe. Pe de o parte se vede o deschidere, speranţe că situaţia se va îndrepta, modul de a vorbi este unul fără oprelişti; în timp ce preotul din Doboi are acţiunile ghidate de temerile faţă de situaţia incertă din zonă." (fişă de observaţie comparativă: Livezi-Doboi)
„În urmă cu mai mulţi ani,tatăl domnului K fusese intervievat în legătură cu problema maghiarizării. Singurul răspuns pe care intervievatorii l-au obţinut de la acesta a fost: «Eu nu vă voi spune niciodată adevărul pentru că eu trăiesc si voi continua să trăiesc aici şi de acum încolo.» Domnul Q părea că este de acord cu răspunsul oferit de tatăl sau,lucru sugerat şi de limbajul nonverbal al acestuia (privirea sugestivă, precum si gestul de a ridica din umeri care comunica resemnare, acceptare a situaţiei date). (fişă de observaţie Doboi)
Dincolo de aspectul interetnic, de fundal, timpul în Doboi este nesigur, datorită problemelor economice. Indiferent de etnie, locuitorii sunt de acord că
„A dispărut siguranţa zilei de mâine, nu mai e ca pe vremea lui Ceauşescu." (fişă de interviu Doboi, român)
„Nu mai e ca înainte de '89, când erau CAP-uri, avea toată lumea de lucru, acuma greu îţi găseşti ceva de lucru". (secui, Imper)
De cealaltă „parte", la nivelul unor intelectuali-prelaţi maghiari, luăm cunoştinţă cu fenomenul memoriei inverse: românii devin „maghiari românizaţi", diminuarea comunităţii româneşti fiind un gest reparator pentru nedreptăţile pe care le-ar fi suferit în trecut maghiarii. Faptul că în Doboi limba română se mai vorbeşte doar în spaţiul liturgic este interpretat ca o dovadă în acest sens, al faptului că maghiarii ar fi fost românizaţi prin biserica ortodoxă.
"Putem rezuma astfel declaraţiile responsabilului catolic: locuitorii din Doboi au fost secui, de confesiune greco-catolică, iar după 1948, în faţa acţiunii de eliminare a cultului greco-catolic de către dictatura comunistă, au trecut la ortodoxism [sic!], doar pentru a nu avea de suferit represiuni de ordin politic, economic şi juridic. De aici şi explicaţia dată faptului că «românii» din Doboi folosesc limba română doar când participă la slujbele religioase ortodoxe, în rest, în viaţa de zi cu zi, între ei, dialoghează în limba maghiară." (fişă de observaţie şi interviu, responsabil catolic, maghiar)
Dovada că acum fenomenul recuperării „maghiarilor românizaţi" se află pe drumul cel bun este că preoţii ortodocşi nu prea mai au spor în comunitate, schimbându-se foarte des. Din această perspectivă, situaţia bisericii ortodoxe este nu doar complicată, dar şi ridicolă, dat fiind contextul general actual. Singurul „context extern nefavorabil" este cel administrativ, polarizat etnic.
„... A menţionat efemeritatea posturilor ocupate de preoţii ortodocşi în Doboi, care în lipsă de mijloace financiare (având un salariu foarte mic şi ducând un trai de subzistentă) şi de relaţii sociale, «preotul din Doboi daca vrea să vorbească româneşte, vine aici în Plăieşii de Jos să vorbească cu poliţistul», au o scurta perioadă de păstorire duhovnicească în această comunitate. Până în prezent, s-au succedat un număr de trei preoţi ortodocşi (de când intervievatul are prezenta funcţie), soarta celui actual fiind pusă sub semnul întrebării din motivele enumerate anterior. A prognosticat că în viitorul apropriat şi membrii din comunitatea din Doboi vor «reveni la cultul mamă», deoarece actualmente condiţiile externe nu le mai sunt nefavorabile în a-şi practica cultul iniţial." (fişă de observaţie şi interviu, responsabil catolic maghiar, s.n.)
Momentul 1940
«Când l-am întrebat care este lucrul care contează cel mai mult a spus: "Să fim liberi... să fie pace în familie şi să nu mai vină să ne ocupe... ce-am trăit noi aici... ferească Dumnezeu să mai fie...".» (fişă de observaţie-interviu, Doboi)
În Doboi, momentul 1940 a fost cu totul special. În patru ani, ne-au spus mai mulţi interlocutori din Doboi-Imper, satul aproape că a dispărut, comunitatea românească diminuându-se de zece ori. Aceasta are urmări până în ziua de astăzi, demografia satului nemairevenindu-şi de atunci. Prăbuşirea demografică din 1940 este asociată de interlocutori cu rolul tot mai slab al şcolii şi cu propensiunea localnicilor de a vorbi în limba comunităţii dominante:
"starea comunităţii de astăzi se explică şi prin lipsa unei şcoli româneşti efective după 1940, dar şi după aceea, dublată de continuarea comunicării cu maghiarii pe ungureşte (devenită limbă a cotidianului – «oamenii dintotdeauna au ştiut maghiara»), plus procesul de maghiarizare forţată derulat în special în 4 ani de zile (1940-1944), când de la 500-600 de familii de români ortodocşi, comunitatea s-a redus la numai 52". (fişă de observaţie şi fişe de interviu).
Majoritatea localnicilor trecuţi de 45 de ani au evitat să discute despre momentul 1940, deşi cei dintre ei care au trăit direct acele vremuri nu-şi puteau ascunde suferinţa rememorării.
Sărbătorile
Sărbătorile au câteva paliere de manifestare: personale, comunitare, naţionale. Există un decalaj între români şi maghiari în ceea ce priveşte sărbătorile. Sărbătorile comunitare ale majorităţii locale au fost ridicate la rang de sărbătoare naţională; peste sărbătorile comunităţii maghiare s-au suprapus cele ale „naţiunii maghiare", în timp ce sărbătorile naţionale româneşti lipsesc din peisajul oficial al localităţii, retrăgându-se în spaţiul privat.
Sărbătorile maghiare „naţionale" au deja tradiţie, interlocutorii noştri referindu-se la ele în sensul că „se păstrează", nu spun că „au apărut":
„Românii mai respectă doar sărbătorile religioase, dar sărbătorile naţionale nu sunt păstrate, în schimb sărbătorile ungureşti se păstrează, se manifestă." (localnic, Doboi)
Sărbătoarea naţională a României are un statut privat în comună, în timp ce sărbători ale comunităţii maghiare devin „sărbători naţionale". 1 Decembrie se ţine în Doboi sub
„forma unei mici întruniri-petreceri a familiilor de români din sat, prilej cu care ascultă muzică – când populaţia satului era mai tânără aduceau lăutari ca sa le cânte si ei să joace-dar la aceste serbări nu participau şi familiile de unguri. Aceasta se spre deosebire de sărbătorile naţionale ale ungurilor la care noi participăm" (interviu, Doboi)
Sărbătorile religioase, în special cele importante, se respectă de către ambele comunităţi, la acestea participând, aşa cum am arătat, aproape cu toţii. În familiile mixte, de pildă, se ţine seama şi de sărbătorile ortodoxe şi de cele catolice, după cum există sărbători la care se participă în comun chiar dacă semnificaţiile acestora s-au pierdut.
Axele spaţiului social
În Doboi spaţiul social este aproape în întregime maghiarizat. Familia ocupă locul central. Pe de altă parte, Biserica şi şcoala sunt în continuare prezente. Aşa cum am arătat deja, Biserica ortodoxă este singurul centru ordonator românesc care a mai rămas funcţional, şcoala fiind serios diminuată, având sub 10 copii. De asemenea, aşa cum am prezentat în subcapitolul destinat hărţilor mentale, în Doboi un rol important în reprezentarea spaţială o are podeţul peste Caşin, acesta aflându-se pe aceeaşi axă simbolică cu Biserica.
Familia în Doboi a rămas tradiţională:
„Rolul femeii in familie a rămas cam acelaşi ca şi în trecut. Aceasta avea grijă de copii şi de gospodărie. Şi nici rolul bărbatului nu s-a modificat, acesta asigurând bunăstarea materială a familiei." (fişă de observaţie, Doboi)
Cu toate acestea, copiii au părăsit cumva ordinea tradiţională, aspect care este receptat ca „problemă" de către interlocutori, indiferent de etnie:
„Principala problemă a educaţiei este văzută din mai multe puncte de vedere: este acordată o libertate prea mare copiilor [asistenţii maghiari ce lucrează pe ambulanţă], învăţătoarea satului [româncă, 20] vede ca şi răspunzători ai problemelor educaţiei copiilor şi pe părinţi şi pe copii, dar şi pe profesori. Pentru farmacista din Imper problemele de educaţie ale copiilor se explică prin faptul că părinţii sunt permisivi, ..." (fişă de observaţie, Doboi-Imper)
Spaţiul în comuna Plăieşii de jos şi, implicit în Doboi, este pe punctul de a se schimba. Pământurile comunităţilor, inclusiv proprietăţile abandonate din intravilan, sunt cumpărate treptat de către întreprinzători (maghiari). Nu este încă limpede direcţia socială care va apărea în urma acestui proces, cert este că, de pildă,
„fiul patronului „Perla Harghitei", a cumpărat 1300 ha din jurul izvoarelor din susul Doboiului şi în curând va ajunge să cumpere mai tot pentru că lumea îmbătrâneşte." (român, Doboi)
Distanţa Socială
„Răspunsurile la scala Bogardus au fost pozitive din partea tuturor celor cu care am discutat. Scala Bogardus aplicată şi celor cu care am discutat ieri a primit numai răspunsuri pozitive." (fişă de observaţie, Doboi-Imper, Plăieşii de Jos)
„Ca şi farmacista [româncă], la întrebarea privind căsătoria între unul din copii şi o persoană de altă etnie, ei, amândoi [maghiarii], au spus că nu au astfel de pretenţii [copiii lor să se căsătorească doar cu maghiari], că este important să se iubească, să se înţeleagă. În acest context care priveşte în mod direct factorul etnic, asistentul a spus că, de fapt, «nu este atâta neînţelegere pe cât face politicul, de la ei pleacă totul; oamenii aici se înţeleg chiar dacă sunt maghiari sau români, ca e la fel de greu şi pentru ei cum e pentru noi»." (fişe de observaţie, Doboi-Imper)
Au fost însă şi unele excepţii în care câteva persoane au trecut dincolo de jocul de scenă, spunând că nu şi-ar da copiii după alţii, de altă etnie.
Având în vedere fondul de teamă, scala distanţei sociale pare a fi mai mult parte a jocului de scenă în Doboi decât în Livezi. Pe de altă parte, mai toată lumea a răspuns pozitiv la primele cinci întrebări, care certifică faptul că atât românii cât şi maghiarii n-ar avea nici o problemă să se înrudească, să lucreze împreună, să se aibă de prieteni sau ca vecini. Desigur, realitatea din teren arată că, prin fenomenul aculturaţiei, mare parte din români au dispărut prin schimbarea limbii şi a obiceiurilor. Disponibilitatea către aculturaţie arată că românii şi ungurii se pot apropia fără probleme în cadrul maghiar.
„Mulţi nu se împotrivesc la asta, că nu pot stabili ei copilul cu cine vecineşte. Cu cine creşte, cu ăla rămâne, şi vecinii nu ţi-i alegi... dar copiii mei au luat amândoi români. În zonă sunt mulţi care se căsătoresc fără să ţină că sunt unguri sau români, iar cele mai multe femei ale noastre s-au căsătorit cu unguri." (interviu, bătrân, Doboi)
Secuii şi românii nu au nici o problemă să angajeze romi ca forţă de muncă pe terenurile lor, dacă îi ştiu:
„Secuiul lucra la câmp mereu cu un cetăţean rrom, cu care a comunicat foarte mult în limba maghiară, şi cu care a lucrat în bună înţelegere." (fişă de observaţie, Imper)
HĂGHIG (COVASNA)
Viaţa locală în Hăghig pare mai puţin „amplă" decât în celelalte localităţi. Deşi, în prezent, se derulează un amplu program de infrastructură (satul Iarăș), intensitatea percepută a spaţiului comunitar este „mai plată". Elitele locale par absorbite de gestionarea cotidianului şi de jocul local de putere. Din acest punct de vedere, structurile culturale ale comunităţii, vecinătăţile şi axele spaţio-temporale sunt mai puţin lipsite de dramatismul celorlalte localităţi investigate.
Vecinătatea şi cotidianul
Vecinătatea are alte accente în Hăghig, dat fiind că extensia familiilor mixte este destul de mare. Totodată, oamenii au întemeiat legături dincolo de apartenenţele religioase.
„Cel mai apropiat neam ti-este vecinul. Cu el te ajuti la nunţi, botezuri...." (secretar primărie Hăghig, etnie mixtă)
Vecinătatea şi Sărbătorile
Vecinătatea este marcată de întrajutorare şi de practici trans-religioase. Fenomenul coparticipării la sărbătorile religioase este cu atât mai interesant cu cât majoritatea maghiarilor din comună este reformată:
„Iată de pildă un obicei preluat de la unii la alţii: la reformaţi de ziua morţilor nu se aprindeau lumânări, acum au preluat de la ortodocși şi aprind si ei."
„În familiile noastre se sărbătoreşte atât Paştele Ortodox cât şi cel catolic." (primar, român, Hăghig)
„De Paşte ciocnim ouă şi maghiarii şi românii, păstrăm obiceiul «stropitului»; se merge în special prin casele unde sunt fete, «să fie udate pentru a nu se usca»" (asistentă medicală, fam. mixtă)
Pe de altă parte, oamenii nu mai poartă costum popular nici de marile sărbători. Cu ocazia momentelor speciale, cum ar fi nunţile, poartă haine de tip kitch, sclipicioase, femeile foarte decoltate, bărbaţii cu coafuri pline de gel. Am avut ocazia să asistăm la formarea unei noi familii mixte în Hăghig, cununia a avut loc la Biserica Ortodoxă, în timpul slujbei vorbindu-se destul de tare între nuntaşi, sunându-le telefoanele.
Primarul a remarcat problema şi doreşte să revigoreze acest aspect al vieţii comunitare, spunându-ne că
„unul din proiectele de viitor îl reprezintă formarea unei formaţii de dans popular şi aducerea unor costume populare în sat". (fişă de observaţie - interviu, primar, Hăghig)
Ţiganii
Ponderea romilor este foarte însemnată. Dacă oficialii primăriei declară că 25% dintre locuitori sunt romi, în percepţia poliţiei locale aceştia sunt 50%, fiind principalii cauzatori de probleme în comună. Este adevărat, adeseori trăiesc în condiţii mizere de viaţă şi de muncă, însă, conform datelor culese din teren, acestora li s-au oferit în repetate rânduri terenuri pentru a le cultiva, care stau acum în paragină. De altfel, terenul pe care sunt construite o parte din casele acestora a fost oferit de către primărie.
„Poliţistul local mi-a spus ca sunt patru poliţiști în comună, iar ritmul de lucru este foarte alert datorită ţiganilor (reprezintă 50% din populaţia comunei) , care trăiesc din munci ocazionale si furturi ușoare." (fişă de observaţie şi interviu cu poliţist local, maghiar)
Autoreprezentarea comunitară
Ca şi la Doboi, românii ar fi apărut ca urmare a nevoilor unui magnat maghiar (grof), sub forma unei localităţi dependente (iobage). Am văzut în capitolul „Date obiective" că istoria localităţii este mai amplă. Este evidentă evitarea de către reprezentanţii comunităţii maghiare la orice referire la trecutul romanic şi românesc al localităţii. Vizitatorilor care au curiozităţi istorice li se oferă ca punct de plecare al timpului „regalitatea maghiară", până atunci lumea fiind suspendată sau lipsită de conţinut.
„In biserică, preotul [reformat] ne arată o placă pe care scrie anul 1252 – spune că e anul în care s-a găsit prima atestare a locuirii în această zonă. Spune de asemenea că teritoriul aparţinuse familiilor Nemezs si Micu care au adus iobagi pentru a le lucra pământul: şi astfel au fost populate aceste teritorii;
In curtea bisericii ne arată locul unde era cripta familiei Nemezs. Ea a fost distrusă între timp.
Ne-a arătat şi locul unde exista fosta biserică care a fost distrusă şi ea.
Ne-a arătat, de asemenea, şi niște monumente ridicate acum câţiva ani în curtea bisericii; unul dintre ele era ridicat în cinstea atestării venirii ungurilor în Transilvania – anul sosirii era 896.
Afirmă deci că ungurii sunt aici de peste 1000 de ani" (fişa de observaţie şi interviu, preot reformat, Hăghig)
Curios este faptul că, până la urmă, această memorie inversată este convergentă cumva cu istoria românilor. Însă exponenţii acestei percepţii asupra timpului transilvan nu realizează în nici un fel punctul de plecare sau componenta românească a propriei lor istorii:
„După cum susţine preotul [reformat], la biserică se trage clopotul la prânz de 555 ani, din momentul în care Iancu de Hunedoara l-a învins pe Mehmed al II-lea». (fişă de interviu şi de observaţie, Hăghig, preot reformat)
Unii maghiari consideră că în localitate sunt suprareprezentate numele româneşti, în dauna celor maghiare, fenomen început pe vremea comunismului, în aceeaşi psihologie a memoriei inverse deja semnalată mai sus, întâlnită şi la Doboi-Imper. Ne amintim că, în logica acestei psihologii, timpul în Transilvania a început cu documentele de cancelarie ale regalităţii maghiare, celelalte populaţii având cumva o participare inferioară la istorie.
„Austro-ungarii au avut un rol important în disciplinarea populaţiei, aceștia fiind mult mai ordonaţi si mai stricţi." (interviu responsabil Hăghig, maghiar)
„Pe vremea comunismului multe nume maghiarizate au fost românizate: Istvan-Stefan, Ianos-Ion, dar de asemenea s-au dat nume si după meserie: ciobanul Ion a devenit astfel Ion Ciobanul". (interviu responsabil Hăghig, maghiar)
Dar nu realitatea etnică este cea mai importantă în structurarea conlocuirii în Hăghig. Interesele economico-politice locale par a fi predominante într-o localitate unde, deşi elitele au proiecte de infrastructură, pare că le lipseşte un proiect cu adevărat comunitar, care să întărească coeziunea localităţii.
„Dl. Y ne dezvăluie dedesubturi din viaţa economică și socială a comunităţii, cu ramificaţii în administraţia locală. Activitatea fermei nu se reduce numai la creșterea bovinelor, aceasta fiind responsabilă și de creșterea a peste 600 de ovine la stâna Poiana Mare. De asemenea relaţia fermei cu [responsabilul din administraţia locală W] nu se reduce numai la închirierea spaţiilor de desfășurare a activităţilor. Acesta este proprietarul a 100 de vaci, iar la stână are un asociat ..." (interviu, Hăghig).
Evoluţia economică după 1990 a stat sub semnul unui careu de interese format din patru întreprinzători, doi români şi doi maghiari. La mijloc, din datele oferite din teren, se pare că s-a aflat administraţia locală: „se mușcă de ... singuri" ne-a declarat un apropiat al fenomenului.
Instituţiile
Segregare: românii învaţă împreună cu ţiganii. Ungurii au clase separate. Comunitatea românească consideră aceste drepturi drept exagerate, dar nu comentează asupra situaţiei.
„Școala din Hăghig are clase mixte de români cu rromi, însă clase separate pentru etnici maghiari, care sunt doar 2-3 într-o clasă." (enoriaş ortodox, după slujba de duminică)
Biserica
Biserica pare mai puţin vizibilă în Hăghig. Elitele locale au un discurs împărţit în privinţa rolului acesteia în viaţa comunităţii:
„astăzi Biserica este depăşită, întrucât posibilităţile sunt atât de mari încât omul poate fi şi drac şi Dumnezeu în acelaşi timp" (persoană înstărită peste medie, român, Hăghig)
„Biserica Ortodoxă a avut o importanţă foarte mare în menţinerea identităţii naţionale, şi nu se implică deloc în politic." (primar Hăghig)
La români participarea la slujbele şi sărbătorile religioase este semnificativ mai ridicată.
Ca şi în alte părţi, diferenţierea etnică dintre cele două comunităţi se propagă prin biserica maghiară:
«La slujba de duminică de la biserica reformată au participat 9 femei şi 5 bărbaţi. Apoi preotul [reformat] ne-a prezentat pe scurt istoricul bisericii care este foarte veche, dar de foarte multe ori a spus «asta eu n-o știu», sau „n-am cum să vă spun că nu știu". De asemenea preotul a făcut mereu diferenţe de tipul: «la noi la maghiari - la voi la români»".(fişă de observaţie şi fişă de interviu, Hăghig, preot reformat)
Distanţa Socială
Atmosfera de relativă detaşare faţă de etnicitate din Hăghig şi Iarăș ne-a determinat să credem că aici nu vom găsi nici joc de scenă, nici distanţare faţă de alteritatea etnică. Spre surprinderea noastră însă, un număr destul de mare de intervievaţi ne-au mărturisit că au avut reţineri, sau încă au, în a se înrudi cu persoane din altă comunitate etnică.
„Are ... copii dintre care doi căsătoriţi cu persoane de etnie maghiară, iar fata cea mică are prieten român; Dna Z admite faptul că iniţial a avut anumite reţineri şi i-a spus fetei să găsească pe «unul de-al lor», dar în final l-a acceptat pe român ca pe fiul ei şi nu mai are nimic împotriva lui." (fişă de observaţie şi de interviu cu maghiar, feminin, Hăghig)
„În privinţa scalei Bogardus [a distanţei sociale], pot spune că a picat «testul». La prima întrebare [dacă şi-ar lăsa copiii să se căsătorească cu alţii, de altă etnie] a fost vizibil agitat, s-a înroșit tot la faţă şi a răspuns după multe ocolişuri. A zis că e de datoria părinţilor să îşi sfătuiască copiii in privinţa căsătoriei, dar că dumnealui, personal, pentru a evita o ceartă de proporţii ar accepta căsătoria copilului său cu o persoană de orice etnie. Deși a afirmat acest lucru, s-a văzut clar că a făcut-o numai pentru a nu părea extremist sau xenofob în faţa unei persoane necunoscute, «venită de la Bucureşti»." (fişă de observaţie cu responsabil, Hăghig, etnie mixtă, masculin)
Dacă pentru unii pare o problemă psihologică, pentru alţii este o problemă de prag cultural: „Nu mi-aş lăsa copiii să se căsătorească cu alţii, cum să le botez copiii?" (româncă, în vârstă, Hăghig)
În acelaşi timp, cei care au fost de acord fără ocolişuri să-şi lase copiii să se căsătorească cu alţii, de altă etnie, au ţinut să precizeze că „etnia nu este o problemă în eventualitatea unei căsătorii mixte, dar susţine că şi-a crescut copiii în spirit românesc şi nu crede că ei ar alege pe cineva de altă etnie" (responsabil, român, Hăghig)
Concluzii
Semnul sub care stă problematica etnică în Harghita-Covasna este acela al precarităţii. Zona are mai multe straturi de realitate, peste cel al interacţiunii cotidiene, funcţional, superpunându-se cel identitar, etnic. Etnicitatea în zona investigată este structurată comunitar pe două direcţii diferite: avem comunităţi naturale, propriu-zise şi comunităţi imaginate, aflate în plină ofensivă politico-administrativă. Primul tip de comunitate este întâlnit în special acolo unde gruparea socială este naturală, construită pe afinităţi tipice lumii rurale: rudenie, vecinătate, acolo unde ideologia este mai puţin evidentă. Principala comunitate etnică fără ideologie manifestă în spaţiul administrativ-public este comunitatea românească. Ambele comunităţi etnice suferă însă de oboseală demografică vizibilă. Comunitatea românească se retrage sub presiunea înaintării comunităţii imaginate maghiare. Aceasta, aflată în plin „imperialism etnic", îşi reifică resorturile care-i permit reproducerea şi, deşi se bucură de succesul cuceririi administraţiei, se află pe o pantă descendentă demografic.
Sistem şi lipsa de sistem
Dincolo de un anumit joc de scenă practicat de autorităţile locale, spaţiul secuiesc la nivelul percepţiei şi al faptelor este deja o altă ţară. Aici factorul maghiar acţionează pe toate planurile coordonat, astfel încât şocurile generate de criza economică, de sincopele demografice etc. sunt mult mai bine suportate. Aşa de pildă, sunt localităţi unde interlocutorii ne-au relatat că tinerii maghiari sunt susţinuţi să-şi găsească loc de muncă atât de către întreprinzătorii maghiari cât şi de către autorităţile locale. Întreprinzătorii maghiari controlează munţii şi economia locală. Totodată, etnicii maghiari domină (ca şi până în 1989 de altfel) autoritatea locală. În felul acesta, chiar dacă populaţia în ansamblu îmbătrâneşte, tinerii sunt efectiv încurajaţi să se stabilească în sat, în timp ce românii nu-şi pot găsi locuri de muncă nici în administraţie, nici în economia locală pentru că ... sunt români (nu cunosc limba maghiară, cunoaşterea limbii române încetând să mai fie o cerinţă). De asemenea, educaţional, a apărut un sistem cvasiparalel, cu costuri probabil mari pe termen lung, în sensul că bacalaureatul se dă de formă, nivelul de pregătire al tinerilor maghiari fiind foarte slab (un inspector din jud. Harghita ne spunea că, probabil, promovabilitatea la bacalaureat în judeţele Harghita şi Covasna nu ar fi depăşit 10% în 2011). Şi totuşi, tinerii aceştia au trecut pentru că traseul lor academic ascultă de alte imperative, având ca ţintă Budapesta sau secţiile maghiare de la universităţi din România (Cluj cel mai adesea). Şi tot în domeniul educaţiei, la Ghimeş-Făget, de pildă, pentru a nu pierde clasa cu predare în limba maghiară de la Colegiul local, au convins o clasă de români să treacă la secţia maghiară, oferindu-le diverse avantaje (acum părinţii şi copiii vor înapoi la secţia română, „pentru că nu au ce face cu limba maghiară" ...).
Acolo unde administraţia este controlată de maghiari, comunitatea maghiară este nevoită să trăiască în cadrele unei comunităţi imaginate care îi limitează aspiraţiile la ideologia „reproducerii etnice", iar, pe de altă parte comunitatea românească este pusă în inferioritate absolută în ceea ce priveşte afirmarea ei ca şi grupare socială autonomă. Ideologia afectează vecinătăţile, slăbind ambele comunităţi: una devine imaginată, o formă fără fond, cealaltă se pierde, se destramă în acţiuni individuale şi, în final, intră în extincţie (vezi cazul Doboi).

1 Robert D. Putnam, Bowling Alone. The Collapse and Revival of American Community, Simon & Schuster, 2000
2 Discuţiile privind problematica distanţei sociale s-au axat pe următoarea scală a intensităţii colaborării, unde 1 sistematizează cea mai puternică înclinaţie către apropiere iar 7 cea mai puternică înclinaţie către distanţare:
1. V-aţi da copiii după ei? [dacă nu au copii, atunci întrebăm dacă ei s-ar căsători cu ...]
2. V-aţi lăsa copiii să fie prieteni cu ei?
3. Lucraţi la câmp, sau la oraş împreună cu ei?
4. Vă place cu ei ca vecini?
5. Vă place să staţi la vorbă cu ei, să-i aveţi de cunoştinţe?
6. Ar fi îndeajuns să vă întâlniţi în afara localităţii cu ei?
7. Sau v-ar plăcea să stea mai bine în afara României?
Scala-reper Bogardus, după Emory S. Bogardus, A social Distance Scale în „Sociology and Social Research" 17 (1933): 265-271
3 Acolo unde nu este indicat altfel, „datele obiective" au fost furnizate de către primăriile locale prin serviciile specializate cu ajutorul unui „tabel de date rurale" standardizat, construit de către Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Sociologie şi Academia Română – Centrul European pentru Studii Etnice.
4 2921 locuitori după Fişa Localităţii – Direcţia Judeţeană de Statistică Harghita, 3014 locuitori conform datelor primăriei (vezi http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-PLAIESII-DE-JOS/66805/)
5 Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, „Repertoriul Arheologic Naţional (RAN)", siturile arheologice 85298.07, 85298.06, 85298.04, 85298.03, 85298.02, 85298.01, 85332.03, 85332.04, 85332.02, 85332.01, http://www2.cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?lpag=10&Lang=RO&layers=&crsl=2&csel=2&clst=1&Oloc=1&nr=797, nov. 2011
6 Din documentele puse la dispoziţie de primăria din Plăieşii de Jos, prin amabilitatea primarului Andras Zoltan.
7 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003, pp.591-596
8 2639 locuitori conform Fişei Localităţii - Direcţia Judeţeană de Statistică Harghita, 2644 locuitori conform datelor primăriei: http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-MIHAILENI/66806/
9 Siturile arheologice: 85083.08, 85083.05, 85083.04, 85083.02, 85083.01, cf. Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, „Repertoriul Arheologic Naţional (RAN)" http://www.cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?nr=580&lpag=15&Lang=RO&layers=&crsl=2&csel=2&clst=1&Ocat=1&Ojud=1&Oloc=1
10 Ioan Lăcătuşu şi alţii, 2003, pp.564-567
11 2420 locuitori după datele oferite de primărie echipei de cercetare pentru anul 2005, 2300 de locuitori conform datelor publicate la: http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-MIHAILENI/66806/
12 Ioan Lăcătuşu, şi alţii, 2003, pp.299-302.
13 Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, „Repertoriul Arheologic Naţional (RAN)" , situl paleolitic „Faţa umbrită" de la Hăghig, http://www.cimec.ro/scripts/ARH/RAN/sel.asp?lpag=10&layers=&crsl=2&csel=2&clst=1&Ojud=1&Oloc=1&Lang=RO&nr=593&ids=5930. Pe teritoriul comunei Hăghig există în prezent alte patru situri arheologice, cu o excepţie, toate fiind din epoca bronzului şi fierului timpuriu, dacice: 64407.02, 64407.03, 64407.04.
14 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, pp.299-302.
15 Comparaţiile dintre localităţi au fost făcute acolo unde au existat date. Nu toate primăriile au furnizat date comparabile sau standardizate.
16 Producţia medie la hectar la grâu: Ziarul Financiar, „Fermierii aşteaptă jumătate de miliard de euro din grâu", 31 martie 2010. http://www.zf.ro/eveniment/fermierii-asteapta-jumatate-de-miliard-de-euro-din-grau-5792839/ [nov. 2011]
Producţia medie la hectar la orz: Wall-Street.ro, „Producţia de grâu şi secară din acest an depăşeşte 7,7 milioane tone", 11 sept. 2008 http://www.wall-street.ro/articol/Economie/48022/Productia-de-grau-si-secara-din-acest-an-depaseste-7-7-mil-tone.html [nov. 2011]
Producţia medie la hectar la cartof, calculată după Evenimentul Zilei, 16 aug. 2010, „Vrem minuni în agricultură fără apă şi subvenţii", http://www.evz.ro/detalii/stiri/vrem-minuni-in-agricultura-fara-apa-si-subventii-vrem-minuni-in-agricultura-fara-apa-si-subventii-903225.html903225.html [nov. 2011]
17 Standard Money.ro, „Chinezii încep producţia de tractoare la Râşnov", 11 sept. 2009, http://www.standard.money.ro/articol_106293/chinezii_incep_productia_de_tractoare_la_rasnov.html [nov. 2011]
18 Calcul pondere salariaţi bugetari-privat, după Ziare.com, „Guvernul nu are habar câţi bugetari sunt în România", 17 nov. 2010, http://www.ziare.com/stiri/bugetari/guvernul-nu-are-habar-cati-bugetari-sunt-in-romania-1056198 [nov.2011] şi Hot News, „Ponderea salariaţilor în total populaţie", 30 dec. 2010, http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-8167408-ponderea-salariatilor-total-populatie-44-bucuresti-11-botosani.htm [nov. 2010]
19 Vezi datele furnizate de primărie în „Ghidul primăriilor", http://www.ghidulprimariilor.ro/business.php/PRIMARIA-PLAIESII-DE-JOS/66805/ [nov. 2011]
20 Datele privind mortalitatea, calculate după Fişa localităţii, Institutul naţional de statistică, Direcţia de Statistică Harghita, respectiv Covasna, pentru anul 2010
21 De observat faptul că nimeni nu a numit până acum structurile de dominaţie etnică maghiară din regiune „naţionalism-comunism unguresc" în perioada în care instituţiile locale erau controlate de comunişti maghiari şi secui.
22 Titlul exact al documentului: Parlamentul României, Raportul comisiei parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-și părăsească locul de muncă și domiciliile din judeţele Harghita și Covasna, București, 1991. Capitolul V: „Îndepărtarea românilor din conducerea primăriilor, prefecturilor, unităţilor social-economice şi instituţiilor (învăţământ, artă-cultură, presă, justiţie, sănătate). Ameninţările şi calomniile la care aceştia au fost supuşi".
23 Termenul de „tolerant" exprimă, de fapt, o realitate negativă: mă raportez la celălalt permiţându-i să existe fără a fi în comuniune cu acesta. Din acest punct de vedere, termenul este adeseori folosit incorect din punct de vedere al logicii sociale. Îl utilizăm aici în virtutea unei licenţe de limbaj.
24 Calculul coeficientului de subsumare, pe baza datelor din Fig.3 „Căsătorii după naţionalitatea părţilor între 2003-2007 în jud. Harghita" – cu datele din Csata István, Kiss Tamás f.a., p.47. Coeficientul reprezintă ponderea căsătoriilor mixte în numărul căsătoriilor în cadrul grupului etnic de apartenenţă.
25 Este evident că pentru autorul irlandez naţiunea şi naţionalismul sunt fenomene care intră în aceeaşi categorie cu marketingul, relaţiile cu publicul, discursul politic, în general cu practicile ideologice curente, eventual ca subproduse şi vectori ai avansului statelor capitaliste, aparţinător oricărei puteri statale astăzi, în particular. Paradigma este destul de răspândită în rândul cercetătorilor care omit dimensiunea fenomenelor de profunzime culturală şi antropologică a coerenţei unui spaţiu social, unde oamenii nu se pot recunoaşte unii pe alţii prin legături fizice directe. Confuzia dintre naţiune şi ideologia naţionalistă este o altă suprapunere care nu rezistă în faţa argumentului etnografic, iar faptul că popoarele pot avea proiect politic peste veacuri, devenind naţiuni, indiferent de gradul de occidentalizare, este un alt palier încă omis de aceste analize. Istoria ar friza ridicolul, devenind o serie inexplicabilă de ambiţii personale, fiind un prilej prin care interpretarea ştiinţifică ar scoate comunităţile din istorie, desocializând-o.
26 Fenomenul de depopulare masivă prin migraţie a fost documentat prin cercetarea de teren efectuată în vara anului 2011.
27 Cercetare de teren, Doboi-Imper – Plăieşii de Jos, vara anului 2011, interviu cu responsabili religioşi şi din administraţia locală.
28 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003, p.566
29 Muzafer Sherif, The Psychology of Social Norms, New York, Harper & Brothers, 1936, p.97, apud Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.43
30 Fişa localităţii Mihăileni, Institutul Naţional de Statistică, Direcţia Judeţeană Harghita
31 Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003, p.566.
32 http://www.jurnalul.ro/special/la-livezi-romania-a-ramas-fara-drum-print-544186.htm [nov. 2011]
33 Vezi Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003pp591-596
34 Şc. Generală dr. Lukacs Mihaly, Plăieşii de Jos, „Efective de preşcolari şi Elevi. Anul Şcolar 2010-2011"
35 Coeficienţi de migraţie după regiuni şi naţionalităţi în 2002 [în Jud. Harghita] – Csata István, Kiss Tamás, f.a.: Perspective demografice în judeţul Harghita. Prognoza divizării regionale a populaţiei de etnie maghiară, romă şi română. p.43
36 Vezi subcapitolul „Coeficientul de subsumare etnică este mai mare la români" la Demografia
37 Conform literaturii de specialitate se pare că între cele două comunităţi există schimburi culturale profunde şi de termen lung: de la limbaj la arhitectură, ceea ce determină pe unii specialişti să considere că o bună parte dintre secui sunt de fapt români maghiarofoni. Românii şi-au pierdut limba şi autoidentificarea etnică, dar trăsăturile româneşti au fost astfel preluate sub noul identificator etnico-lingvistic.
38 CFR.ro, „Traversând Carpaţii Răsăriteni prin Pasul Ghimeş-Palanca", http://www.cfr.ro/jf/romana/2000_8/carpati.htm [nov. 2011]
39 La acelaşi tip de discuţie, primarul din Plăieşii de Jos ne-a răspuns că denumirile de „secui", „maghiar", „ceangău" corespund celor de „oltean", ardelean", „moldovean" pentru români.
40 Pentru detalii vezi Ioan Lăcătuşu şi alţii 2003, p.591-593. De asemenea, vezi nota 5 pentru detaliile siturilor arheologice

Bibliografie selectivă
Documentare generală
Parlamentul României, Raportul comisiei parlamentare de audiere a persoanelor care, după 22 decembrie 1989, au fost nevoite să-și părăsească locul de muncă și domiciliile din judeţele Harghita și Covasna, București, 1991
Institutul Naţional de Statistică, Direcţia Judeţeană de Statistică Harghita, Fişele Localităţii – pentru Plăieşii de Jos şi Mihăileni
Documentare specifică
Lăcătuşu, Ioan, Structuri etnice şi confesionale în Judeţele Covasna şi Harghita, Ed. Universităţii «Petru Maior», Târgu-Mureş, 2008
Lăcătuşu, Ioan , Lechinţan, Vasile, Pătrunjel, Violeta, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Ed. Grai Românesc, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, Miercurea Ciuc, 2003
Tamás, Kiss, István, Csata, Perspective demografice în judeţul Harghita, Consiliul Judeţean Harghita, f.a., [2007]
Teorie şi metodă
Anderson, Benedict, Imagined Communities. Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, Verso, London, New York, 2006
Bogardus, Emory S., A social Distance Scale în „Sociology and Social Research" 17 (1933): 265-271
Putnam, Robert D., Bowling Alone. The Collapse and Revival of American Community, Simon & Schuster, 2000

ORIGINEA UNGURILOR BAZATA PE TESTE ADN- STUDII GENETICE DESPRE UNGURI

2011-06-21T07:21:00.000-07:00

Vedeti si articolul mai vechi pe aceasta tema:
http://andradadaciana.blogspot.com/2009/06/studii-genetice-despre-unguri.html

Mai multe studii genetice gasiti in josul acestul articol, dupa o scurta introducere in genetica. Vizionati si acest film pentru ca si el ajuta la intelegerea modului in care genetica poate stabili originea etnica a unei persoane sau a unui popor.

Cateva din filmele mele cu studii genetice despre unguri au fost date jos de pe youtube in urma unor reclamatii false. De aceea voi pune aici cateva studii genetice, si va rog frumos sa le copiati si sa le dati mai departe, deoarece aceste studii genetice, facute chiar de oameni de stiinta din Ungaria, arata ca ungurii nu sunt urmasii hunilor si maghiarilor, ci sunt in marea lor majoritate descendentii populatiilor locale, maghiarizate cultural.
Astfel, conform oamenilor de stiinta, ungurii sunt cam 50% slavi maghiarizati, vreo 30% sunt romani maghiarizati, iar restul de 20% sunt germani, tigani si uralici.
Faptul ca ungurii NU SUNT DESCENDENTII MAGHIARILOR, demonstreaza ca pretentiile lor teritoriale asupra Romaniei, Slovaciei, Serbiei nu sunt sustinute nici de genetica, toate argumentele istorice invocate de politicienii ungurii fiind FALSE si bazate in exclusivitate pe xenofobismul acestora si pe dorinta lor de a fi grofi pe mosie si de putea face tot ceea ce doresc, fara sa dea socoteala cuiva.
Este important ca un numar cat mai mare de oameni sa cunoasca adevarata origine etnica a ungurilor, tocmai pentru a nu se ajunge la o nenorocire de gen Kosovo, sau pentru a nu se ajunge iarasi la genocid contra romanilor, asa cum s-a intamplat de 3 ori in secolul XX.

Sa intelegem putin cum anume poate ADN-ul arata originea unui om.
Mai intai, ce este ADN-ul? ADN-ul este un program cel putin tridimensional, mai sofisticat decat orice program de calculator, scris cu ajutorul unor molecule, din care este creat corpul fizic al fiintelor vii. Deoarece acest program este foarte mare,pentru a putea fi stocat, a fost impartit in mai multe bucati numite CROMOZOMI. Ca sa fie simplu de inteles, sa ne gandim ca daca un program de calculator este prea mare, este pus pe mai multe discuri sau pe mai multe cipuri de memorie. Deci, cromozomul este asemanator unui cip de memorie.
ADN-ul uman este impartit in 46 CROMOZOMI (cipuri), grupate in perechi de cate 2 cromozomi.
Acest ADN se afla in nucleul celulelor din corpul nostru.
Mai avem insa si un alt ADN care nu se afla in nucleu, ci se afla intr-o organita celulara responsabila cu producerea de energie, si numita MITOCONDRIE.
Deci, avem 2 tipuri de ADN in corpul nostru- ADN-ul nuclear, aflat in nucleu si ADN-ul mitocondrial, aflat in mitocondrie si responsabil de producerea energiei.
Oamenii de stiinta au observat ca ADN-ul mitocondrial se transmite DOAR de la mama la copil,fara a fi modificat, in timp ce ADN-ul nuclear se transmite jumate de la mama si jumate de la tata.
Deoarece ADN-ul mitocondrial e transmis doar de la mama la copil si nu este modificat, inseamna ca toate persoanele care au acelasi ADN mitocondrial se trag din aceeasi MAMA PRIMORDIALA, adica toti au aceeasi stra-stra....-stra bunica. Oamenii de stiinta au observat ca exista un nr mic de tipuri de ADN mitocondrial, ceea ce inseamna ca toti oamenii de azi sunt descendentii unui nr foarte mic de femei, numite EVELE PRIMORDIALE.
ADN-ul nuclear e transmis jumate de la mama si jumate de la tata. Sexul este insa dat de grupa de cromozomi X si Y. O combinatie XX determina aparitia sexului feminin, in timp ce sexul masculin e determinat de combinatia XY. Spermatozoizii si ovulul contin doar jumatate din ADN-ul nuclear, doar 23 de cromozomi. Ovulul contine un cromozom X din cei 2 cromozomi X prezenti in ADN-ul femeii, in timp ce spermatozoidul poate contine fie un cromozom X, fie un cromozom Y. Daca ovulul va fi fecundat de un spermatozoid purtator al cromozomului Y, atunci va rezulta un copil de sex masculin. Daca ovulul va fi fecundat de un spermatozoid ce poarta cromozomul X, atunci va fi fata. Rezulta ca sexul unui copil este determinat doar de spermatozoidul barbatului. Deoarece cromozomul Y il au doar barbatii, iar ei il primesc integral de la tatal lor, iar acesta de la tatal sau etc, rezulta ca toti barbatii care au un anumit tip de cromozom Y, au acelasi stra-stra.....-strabunic.
Oamenii de stiinta au observat ca exista doar cateva tipuri de cromozomi Y, ceea ce inseamna ca toti barbatii de azi se trag de fapt dintr-un nr foarte mic de "Adami primordiali".

In concluzie- studiindu-se cromozomul mitocondrial se poate afla cine anume ne-a fost stra-stra-.....-strabunica pe linie materna, iar studiindu-se cromozomul Y, se poate afla cine anume a fost stra-stra-...-strabunicul pe linie paterna.

STUDII GENETICE DESPRE UNGURI:

1.Diversitate cromozomiala in Europa
http://evolutsioon.ut.ee/publications/Rosser2000.pdf

2.Genetica umana in Europa - populatia ungureasca veche (in limba engleza)
http://www.nature.com/ejhg/journal/v8/n5/abs/5200468a.html

3.Comparatia ADN-ului mitocondrial al ungurilor de azi si de acum 1000 de ani
http://dienekes.blogspot.com/2007/07/ancient-hungarian-mtdna.html

4. Analiza cromozomului Y al ungurilor antici si al unor grupuri de oameni ce vorbesc azi limba maghiara

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log$=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

5. ADN-ul mitocondrial al ungurilor comparat cu ADN-ul mitocondrial al altor popoare europene- 5% origine asiatica. Si tiganii provin tot in India si au haplogrupul mitocondrial M, specific zonei Indo-Gangetice, adica zonei India-Pakistan. Acest haplogrup M este intalnit la cel putin 5% din populatia Ungariei considerata "unguri puri", ceea ce arata ca inclusiv tiganii au fost supusi procesului agresiv de maghiarizare si au fost si ei transformati in "unguri puri, urmasi ai lui Attila ".

http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17585514?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=3&log$=relatedarticles&logdbfrom=pubmed#

6. Cei mai apropiati genetic de unguri sunt indienii din India

http://www.krepublishers.com/02-Journals/IJHG/IJHG-06-0-000-000-2006-Web/IJHG-06-3-177-280-2006-Abst-PDF/IJHG-06-3-177-183-2006-263-Decsey-K/IJHG-06-3-177-183-2006-263-Decsey-K-Text.PDF

7. Analiza ADN cuman
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18373723?ordinalpos=1&itool=EntrezSystem2.PEntrez.Pubmed.Pubmed_ResultsPanel.Pubmed_DiscoveryPanel.Pubmed_Discovery_RA&linkpos=2&log$=relatedarticles&logdbfrom=pubmed

8. Secuii si ceangaii sunt diferiti genetic
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/17532745

Războiul imagologic împotriva României dus de ţările din blocul comunist

2011-06-14T17:01:00.000-07:00

http://www.jurnalul.ro/special/special/kgb-a-instrumentat-comploturi-contra-lui-nicolae-ceausescu-566844.html

KGB a instrumentat comploturi contra lui Nicolae Ceauşescu
Dezvăluiri senzaţionale: România, în arhivele CIA înainte şi după Ceauşescu
Autor: FLORIN MIHAI
2 februarie 2011

Pe baza documentelor declasificate recent din arhive americane, germane şi sovietice, istoricul american descrie planul Kremlinului, vechi de peste 40 de ani, de izolare şi compromitere a României.

În primii ani de "originală democraţie”, imaginea României rămăsese la fel de proastă ca pe vremea "Împuşcatului”. Speriaţi de ştirile care le parveneau prin intermediul marilor agenţii de presă, nici investitorii nu se înghesuiau. Izolarea se datora, susţine istoricul american Larry Watts, unei campanii orchestrate decenii de-a rândul de la Kremlin, cu sprijinul aliaţilor loiali.

***********************************************************************************

continuarea o găsiţi în "Jurnalul Naţional".

De menţionat este faptul că războiul de imagine împotriva României începuse imediat după încetarea primului război mondial şi reunificarea României.
În pozele de mai jos veţi vedea planul Ungariei de "AGRESARE A ROMÂNIEI LA PACE", conform planurilor întocmite de Horthy şi de Henric Werth, ministrul de război al Ungariei, pe principiul "ROMÂNIA STAT IZOLAT ".
Pozele sunt din cartea istoricului militar Mircea Dogaru, numită : "Românii şi maghiarii în Grădina Maicii Domnului".

Poza marita

Poza 2 marita

Dinu C. Giurascu despre cum lucreaza clasa politica actuala la desfiintarea Romaniei

2011-06-09T00:21:00.000-07:00

http://www.ziaristionline.ro/2011/06/08/profesorul-dinu-giurescu-alerteaza-romanii-statutul-minoritatilor-poate-duce-la-prabusirea-hotarelor-romaniei-videoaudiofotodoc/

Unirea Principatelor Romane- Dubla algere a lui Alexandru Ioan Cuza

2011-01-24T19:22:00.000-08:00

In aceasta postare voi prezenta cateva pagini din Istoria Romanilor, referitoare la unificarea din secolul XIX a doua dintre teritoriile locuite de romani, Moldova si Muntenia. Postarea va cuprinde 3 titluri:

I. PERIOADA PAŞOPTISĂ (1848-1856) ŞI DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE (1856-1866)

-Conventia de la Balta Liman si Activitatea Emigratiei Romane (1849-1856).
-Problema Românească, Problemă Europeană.
-Adunările AD-HOC (1857).
-Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858).
-Dubla Alegere a lui Al.Ioan Cuza.

II. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA ( 1859-1866)

-Acţiunea Politică şi Lupta Diplomatică pentru Recunoaşterea Unirii Depline (1859-1861).
-Domnul şi Adunarea Electivă, Două Forţe Opuse în Opera de Edificare a României Moderne.
-Guvernul Mihail Kogălniceanu (1863-1865). Secularizarea Averilor Mănăstireşti. Legea Rurală. Lovitura de Stat din 2 Mai 1864.

III. EPOCA MARILOR REFORME

-Domnia Autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza. Marile Reforme: Legea Electorală, Legea Rurală, Legea Instrucţiunii, Codul Civil.
-Anii 1865-1866. Declinul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi Îndepărtarea sa la 11 Februarie 1866.
-Rolul Istoric al lui Alexandru Ioan Cuza şi al Generaţiei Paşoptiste în
Înfăptuirea Unirii şi a României Moderne.

( Comentariu adaugat pe 12 ianuarie 2012 -Va urma şi lecţia numită

PRINŢUL STRĂIN ŞI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866. )

IV. PRINŢUL STRĂIN ŞI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866

-DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN LA PRINŢUL STRĂIN.
-PRELIMINARIILE ŞI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866.
-PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ , PRINCIPII, SISTEM ELECTORAL.

De aici începe prezentarea pe larg a subiectelor:

I. PERIOADA POSTPAŞOPTISTĂ (1848-1856) ŞI DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE(1856-1866)

-Conventia de la Balta Liman si Activitatea Emigratiei Romane (1849-1856).
-Problema Românească, Problemă Europeană.
-Adunările AD-HOC (1857).
-Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858).
-Dubla Alegere a lui Al.Ioan Cuza.

1. CONVENŢIA DE LA BALTA LIMAN ŞI ACTIVITATEA EMIGRAŢIEI ROMÂNE (1849-1856)

Înăbuşirea revoluţiei, reinstaurarea domniilor regulamentare nu au pus capăt mişcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumătatea anului 1849. În vederea reprimării acestor acţiuni, a fost folosită forţa armată, s-au constituit comisii speciale pentru urmărirea şi anchetarea celor implicaţi în acţiunile politice ale anului anterior. A fost asfel instituită o Înală curte criminalistică, la 18 aprilie 1849, pentru judecarea celor arestaţi, şi s-a interzis, printr-un firman al sultanului, intrarea în ţară a unui număr de 34 de revoluţionari.   Plecaţi din cele două Principate, exilaţii români s-au împrăştiat în întreaga Europă: Paris, Viena, Londra, Constantinopol, Triest sau Brussa. ,,Ei îşi asumau o sarcină de mare responsabilitate-aceea de a călăuzi poporul la luptă, în ceasul deşteptării."
Dar cele două puteri, suverană şi ,"protectoare", în dezacord cu interesele poporului român dar arogându-şi dreptul de a dispune de soarta acestuia, încheiau la Balta Liman- în primăvara anului 1849- o Convenţie, valabilă pe termen de şapte ani, care ştirbea grav suveranitatea Principatelor.
În cuprinsul ei se modificau substanţial unele prevederi ale Regulamentelor Organice, hotărându-se:
-domitorii celor două ţări române, consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman, erau numiţi direct de către sultan, cu acordul puterii "protectoare"(Rusia) pe timp de şapte ani;
-Adunările obşteşti ordinare şi extraordinare se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau de Divanuri ad-hoc, formate din boierii cei mai notabili şi mai demni de încredere.
-Staţionarea în Principate a 25.000-30.000 de soldaţi pentru fiecare din cele două ţări, până la "restabilirea liniştei", era prelungită.
-În baza Convenţiei, au fost numiţi domni pe perioada stabilită: Barbu Ştirbey, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova.
Împotriva celor decise la Balta-Liman, emigraţia română a adresat un protest Adunării Naţionale a Republicii Franceze şi, din iniţiativa lui C.A.Rosetii, s-a constituit la Paris, la începutul lunii iunie 1849, Comitetul Democratic Român.
În aceeaşi direcţie, Nicolae Bălcescu sosea în capitala Franţei pentru a concentra activitatea emigraţiei revoluţionare române.
Grupată în jurul revistei ,,România viitoare", emigraţia română considera revoluţia europeană generală drept singura cale pentru înfăptuirea statului naţional român. Penteru pregătirea ei, în iulie 1850, la Londra a fost constituit Comitetul Democratic European condus de Giuseppe Mazzini. Organizarea revoluţiei române era încredinţată unui Comitet cu sediul la Paris, deviza ei fiind: Dreptate! Frăţie! Unitate!. Foile volante răspândite în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania conţineau apeluri la unitate şi proclamaţii revoluţionare. Data de 13 iunie, a noii revoluţii, se estima a coincide cu expirarea mandatului preşedintelui francez, Ludovic Bonaparte când, din Franţa, revoluţia urma să se extindă în toată Europa.
Dar, desfăşurarea evenimentelor a luat un alt curs. La 2 decembrie 1851, printr-o lovitură de stat, acesta s-a proclamat preşedinte pe viaţă şi apoi împărat sub numele de Napoleon al III-lea. Curtea de la Viena abroga, la 31 decembrie 1851, constituţia proclamată la 4 martie 1849. Nu peste mult timp, la Palermo, se stingea din viaţă, la 28 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu.
În fine, declanşarea în cursul anului 1853 a conflictului armat între Imperiile Rus şi Otoman, îndeobşte numit al Crimeii, a avut importante consecinţe pe plan european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa şi Anglia. Înfrângerea Ţarului a creat perspectiva unui nou echilibru european, care să îngăduie abordarea problemei româneşti ca problemă europeană. Este, în această direcţie, meritul marilor personalităţi paşoptiste care au acţionat concertat, atât în ţară cât şi în străinătate, în sensul unei noi tactici de luptă. Cum o nouă revoluţie europeană, nu se mai putea realiza, rămânea ca fiecare dintre popoarele oprimate să îşi aleagă, singur, calea spre unitate şi dezrobire.
Începutul Războiului Crimeii a transformat Ţările Române în teatrul de desfăşurare a unor mari operaţiuni militare urmate de perioade lungi de ocupaţie. Trupele ruse, sosite aici în iulie 1853, erau obligate să părăsească Principatele, în aprilie 1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane şi austriece, acestea din urmă prelungindu-şi şederea până la 30 martie 1857.

  2. PROBLEMA ROMÂNEASCĂ, PROBLEMĂ EUROPEANĂ:

Atâta vreme cât propaganda prounionistă era sânjenită în Principate, emigraţia politică română şi-a concentrat toate eforturile pentru captarea interesului diplomaţiei europene şi a opiniei publice internaţionale.
Încă din fazele preliminare ale Congresului de la Paris, din 1956, reprezentantul Franţei a abordat problema unirii celor două Principate. Noul stat ar fi format o barieră naturală în calea expansiunii Rusiei ţariste şi ar fi apărat, în acelaşi timp, integritatea Imperiului Otoman.
La aproape un an de la retragerea trupelor ţariste din Ţările Române cei doi domni îşi recuperau tronurile la sfârşitul lunii septembrie 1854: Barbu Ştirbey, în Ţara Românească, a manifestat o atitudine defavorabilă mişcării unioniste sperând să obţină o noua candidatură la tron. În Moldova însă, Grigore Alexandru Ghica a înlesnit editarea unor publicaţii ca "România literară" şi "Steaua Dunării", cu rol important în pregătirea spiritelor pentru Unire, în formarea conştiinţei naţionale.
În acelaşi timp, s-a militat pentru conştientizarea opiniei publice şi atragerea unor personalităţi europene precum Împăratul Napoleon al III-lea, contele Walewski, ministrul de externe al Franţei, premierul englez Palmerston. Porţii Otomane i-au fost trimise repetate memorii de protest în care erau înfăţişate realităţile româneşti şi dorinţa unanimă de înfăptuire a statului naţional. Au fost antrenate în sprijinul acestei idei şi spiritele alese ale vieţii publice şi culturale europene, între care s-au remarcat Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillant şi mulţi alţii, care au pledat cu căldură pentru cauza noastră.
Publicaţiile presei europene a timpului ilustrează solidaritatea opiniei publice cu cauza nobilă a poporului român. Astfe, când Congresul de Pace de la Paris şi-a început lucrările, problema românească avea deja anvengură europeană. Reprezentanţii Marilor PUteri s-au pronunţat însă în conformitate cu interesele lor. Astfel, Franţa a cerut înfăptuirea Unirii sub un principe străin; Rusia a susţinut-o, dar cu dorinţa dezbinării concertului european, iar Prusia şi Sardinia, din raţiuni care priveau propriile lor obiective politice; Anglia nu s-a pronunţat, lăsând problema deschisă. Împotriva Unirii au fost, de la început, din motive lesne de înţeles, Poarta şi Austria. Ca urmare, la sugestia puterilor favorabile Unirii, Congresul a hotărât ca statutul Principatelor să fie stabilit prin consultarea locuitorilor din cele două ţări. Poarta trebuia să se îngrijească de convocarea în cele două Principate a unor Adunări ad-hoc care urmau să exprime dorinţa românilor în chestiunea Unirii, nici una dintre puteri neavând dreptul să intervină cu forţa armată decât în urma unui acord general între ele. În continuare, prin Tratatul de Pace încheiat la Paris, la 30 Martie 1856,
-Principatele Române rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar treceau, totodată, sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare;
-se stabilea libertatea de navigaţie pe Dunăre şi se hotăra crearea unei noi Comisii permanente, alcătuită din reprezentanţii statelor riverane;
-se înapoiau Moldovei cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad, ce au constituit, timp de douăzeci de ani, un permanent subiect de animozitate între Rusia ţaristă şi Principate.
-Se statua întrunirea la Bucureşti a unei Comisii alcătuită din reprezentanţii celor şapte Mari Puteri, pentru a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri care priveau reorganizarea lor.

3. ADUNĂRILE AD-HOC (1857)

Anii 1853-1858 s-au arătat hotărâtori şi în plan intern. Paşoptiştilor moldoveni, cărora li se interzisese de către domn să susţină cauza statului naţional român, li se vor adăuga şi cei munteni, reîntorşi, masiv, în ţară, spre sârşitul domniei lui Barbu Ştirbei.
În ambele Principate, conducătorii mişcări unioniste s-au organizat în câte o formaţiune politică denumită "partida naţională". După ce în Moldova şi în Ţara Românească s-au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s-a constituit un Comitet central al Unirii, care a făcut o largă popularizare programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ străin, guvern reprezentativ cu o singură adunare generală, în care interesele tuturor forţelor social-politice ale societăţii să fie reprezentate.
La expirarea perioadei de domniei a lui Grigore Al. Ghica şi a lui Barbu Ştirbei, Poarta a desemnat drept caimacami (locţiitori de domni) pe Teodor Balş şi apoi pe Nicolae Vogoride, în Moldova, şi pe Alexandru Ghica în Ţara Românească.
Alegerile pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei au fost falsificate de caimacamul N.Vogoride, cu sprijinul direct al consulului Austriei la Iaşi. În contextul reacţiei stârnite de această situaţie, demisia pârcălabului de Galaţi, Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat un act cu puternic răsunet intern şi internaţional. Puterile favorabile Unirii au rupt relaţiile diplomatice cu Poarta. Problema românească era pe punctul de a provoca un conflic european. Pentru a se evita acestă situaţie era necesară intervenţia Angliei care, după Congresul de la Paris, se arătase potrivnică Unirii.
În august 1857, împăratul Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Anligiei s-au întâlnit la Osborne. S-a ajuns la un compromis în virtutea căruia Anglia consimţea la anularea alegerilor falsificate; în schimb, Franţa renunţa să sprijine Unirea deplină a Principatelor sub un principe străin şi se declara doar pentru o simplă unire legislativă. Poarta a fost nevoită să accepte noua consultare care a asigurat victoria deplină a unioniştilor în ambele Principate.
Lucrările Adunărilor s-au deschis în septembrie 1857. Pentru prima oară erau aleşi şi deputaţi ţărani, chiar dacă ei se aflau în minoritate în raport cu boierii. Pentru prima oară în istoria ţării, toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe într-o chestiune crucială pentru viitorul României. În zilele de 7-8 octombrie /19-20 octombrie Adunările ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti au votat Rezoluţii asemănătoare, exprimând unanim voinţa lor de unire. Celelalte dorinţe erau neutralitatea, autonomia, prinţul străin şi Adunarea reprezentativă. Prezenţa deputaţilor pontaşi a adus în discuţie desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea. Cum în rândul "Partidei Naţionale" se aflau şi numeroşi mari proprietari funciari, al căror vot favorabil unirii era foarte necesar, rezolvarea acestor din urmă cereri a fost amânată. Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti s-a pronunţat pentru aceleaşi deziderate.

4. Conferinţa şi Convenţia de la Paris (1858).
Cererile celor două Adunări, cuprinse într-un Raport al puterilor europene, au fost înaintate reprezentanţilor puterilor garante întrunite în Conferinţa de la Paris, din 10/22mai-7/19 august. Înţelegerile asupra celor două convenite au fost incluse într-o Convenţie care cuprindea statutul internaţional şi principiile de organizare internă a Principatelor. Fără să ţină seama de dorinţele formulate în Rezoluţiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată.
Statutul astfel rezultat urma a se numi Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar cu excepţia a două instituţii cu adevărat unice-Comisia centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cele mai înalte foruri legislative şi juridice, ambele cu reşedinţa la Focşani, în cele două ţări ar fi trebuit să funcţioneze domni, adunări şi guverne separate. Spre a fi cât mai aproape de adevăr, este necesar să spunem că textul Convenţiei nici nu incuraja, dar nici nu descuraja "Partida Naţională" din cele două ţări în aspiraţia ei spre Unire, întrucât nicăieri nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate trebuiau să fie persoane separate. Era astfel deschisă calea unei acţiuni îndrăzneţe, care ne-ar fi putut deschide perspectiva imediată a atât de doritei uniri depline: alegerea aceluiaşi domn atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti.
Convenţia de la Paris stipula o serie de principii importante, precum abolirea privilegiilor şi a monopolurilor, şi obliga la statornicia raporturilor dintre proprietari şi ţărani pe baze noi, moderne. Legea electorală prevedea însă un cens ridicat.
Cu plusurile şi cu minusurile sale, actul constituţional adoptat la Paris a reprezentat un cadru propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti; nu degeaba Vasile Boerescu afirma că " depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim unirea". " Europa ne-a ajutat", rostea acelaşi om politic, "rămâne să ne ajutăm noi înşine".
Conform Convenţiei de Pace de la Paris, au fost numiţi trei caimacami în fiecare din cele două ţări, care aveau misiunea de a pregăti şi efectua alegerile pentru adunările elective.

5. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.

În Adunarea electivă a Moldovei, "Partida Naţională" nu a prezentat, de la început, un candidat pe care să-l opună grupărilor conservatoare care aveau de ales între Mihai Sturdza, fostul domn regulamentar, şi Grigore Sturdza, fiul acestuia. În cele din urmă, la 3/15 ianuarie 1859, aceasta a propus pe Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi ( 5/17 ianuarie 1859).
Întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească, iar Europa să fie pusă în faţa faptului împlinit. De altfel, o delegaţie moldovenească, care s-a oprit la Bucureşti în drum spre Constantinopol, unde trebuia să comunice înscăunarea lui Al.I. Cuza, nu a fost străină de aceste planuri. La 17 ianuarie 1859 ziarul "Românul" consemna că " nici o putere omenească nu va putea în viitor despărţi ceea ce Dumnezeu a unit pentru eternitate".
Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate; de aceea, victoria cauzei naţionale nu era posibilă fără intervenţia maselor, singurele în măsură să producă un deznodământ fericit.
În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de peste 30.000 oameni s-a aflat în preajma Adunării în acele zile istorice. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata "să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o şedinţă secretă, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I.Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate.
Entuziasmul s-a transmis şi poporului. În mod firesc, în Capitală şi apoi şi în întreaga ţară, victoria forţelor naţionale a provocat o explozie de satisfacţie. Unanimă a fost şi în străinătate opinia, potrivit căreia, ziua de 24 ianuarie este o expresie a "voinţei puternice de unire" a românilor, cum s-a exprimat contele Walewski, ministrul de externe al Franţei. L.Kossuth scria: " un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau dacă a pierdut-o să şi-o recâştige".
Perspectiva celor peste 150 de ani, care au trecut de la evenimentele din 1859, confirmă, în egală măsură, patriotismul, dar şi remarcabila abilitate a oamenilor politici ai timpului, care au ştiut, printr-o acţioune îndrăzneaţă, să pună Marile Puteri "în faţa faptului împlinit" şi să depăşească obstacolele pe care interesele contradictorii ale acestora le aşezau în faţa Unirii. De asemenea, ca în atâtea rânduri în istoria ulterioară a ţării, decizia finală s-a datorat excepţionalei abnegaţii pe care naţiunea română a arătat-o acestei cauze. Presiunea populară de la Bucureşti, din istoricele zile de 22-24 ianuarie 1859, plebiscita o mare aspiraţie şi-i dădea trăinicia eternităţii.

Rezoluţia în 5 puncte a Adunării ad-hoc a Moldovei, citită luni, 7 octombrie 1857, în a şaptea şedinţă publică.
" cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării sunt:
1. Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă...
2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.
3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.
4. Neutralitatea pământului Principatelor.
5. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti adunări în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris."

***

A.D. XENOPOL despre Convenţia de la Paris

" Această convenţie este o lucrare foarte stranie, o silinţă supremă a combinaţiei diplomatice, care totdeauna a căutat să domine prin idei, adeseori prin cuvinte, interesele reale şi puternice ale vieţii. Ea este un amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care caută să se împace interesele deosebite ale puterilor (europene) pe capul poporului român. Necontenit i se arată unirea, dar i se pun stăvili pentru ca ea să nu se realizeze"...

II. DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866)

-Acţiunea Politică şi Lupta Diplomatică pentru Recunoaşterea Unirii Depline (1859-1861).

-Domnul şi Adunarea Electivă, Două Forţe Opuse în Opera de Edificare a României Moderne.
-Guvernul Mihail Kogălniceanu (1863-1865). Secularizarea Averilor Mănăstireşti. Legea Rurală. Lovitura de Stat din 2 Mai 1864.


Uriaşul entuziasm stârnit de dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, pretutindeni unde trăiau români, nu putea în nici un fel să ascundă situaţia complexă în care se găsea noul stat.
De la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza a acţionat în sensul voinţei Adunărilor ad-hoc. În plan internaţional el a declanşat o campanie diplomatică energică pentru recunoaşterea de către Marile Puteri a faptului împlinit la 24 ianuarie 1859, adică a dublei alegeri, şi pentru unirea deplină. Convins fiind că peste obstacole de tot felul Principatele vor obţine în cele din urmă statutul solicitat, Alexandru Ioan Cuza nu s-a temut să grăbească momentul aşteptat. Între anii 1859-1862 unificarea unor instituţii până atunci separate trebuia să avertizeze că ţara e dispusă să îşi ia soarta în mâinile proprii şi că actul e la 24 ianuarie este ireversibil.
Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă numai pe durata domniei şi vieţii lui Cuza, eforturile sale s-au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de reforme care va edifica România modernă. Dar luptătorii de la 1848 se vor găsi acum pe poziţii diferite.
Opoziţia marilor proprietari (temători de a-şi pierde o dată cu pământurile şi puterea politcă) se alătură celei " roşii", liberale, constituită din personalităţi politice care acţionaseră pentru Unire şi pentru dubla alegere a lui Alexandru I.Cuza, dar pe care acesta nu le cointeresase în marea sa operă politică.
Domnul nu avea de ales; respinse de Adunarea electivă, reformele nu puteau fi impuse decât printr-un act de autoritate pe care Alexandru I.Cuza nu ezita să-l înfăptuiască. După ce secularizarea averilor mănăstireşti, legea electorală, legea rurală, legea instrucţiunii, legea comunală, legea organizării armatei şi Codurile civil si penal au devenit realitate, acesta a considerat că îi mai rămânea de înfăptuit doar, pentru a pune în practică integral hotărârile Adunărilor din 1857,instalarea prinţului străin.
Scrisoarea către Napoleon al III-lea, din octombrie 1865, şi mesajul pentru cele două camere ale Parlamentului, de la începutul lui decembrie, arătau clar că domnul Unirii îşi îndeplinise misiunea.

1.Acţiunea Politică şi Lupta Diplomatică pentru Recunoaşterea Unirii Depline (1859-1861)

Actul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar.Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza avea să-şi găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană, ce avea să devină, peste numai câţiva ani, capitala tuturor românilor.
Dar odată încheiate manifestările prilejuite de dubla alegere, Alexandu I.Cuza îşi dădea seama că Principatele aveau să rezolve grele şi complicate probleme, cea mai stringentă fiind recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea la Paris, 26 martie/7 aprilie- 25 august/6septembrie. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I.Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua şedinţă a Conferinţei(1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru I.Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina, armata moldov-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante. Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris(25 august/7septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei, atât în relaţiile cu Imperiul Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, îl determină pe Domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti(11septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24 ianuarie 859, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Este sarcina pe care domnia şi sfetnicii apropiaţi ai acesteia au reuşit s-o încheie cu succes la capătul a doi ani de insistente negocieri diplomatice şi de hotărâtă acţiune internă.
Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers cnsecinţele hotărârilor adoptate prin Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă din cursul anului 1859(martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două ţări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unităţi militare moldovene la Bucureşti şi muntene la Iaşi;tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi persoană-generalul Ion Emanoil Florescu-a fost numit în funcţia de ministru de război în ambele ţări. În serviciul telegrafului moldovean şi muntean este numit Cezar Librecht inspector general. La 26 octobrie/7 noiembrie 1860, domnul a inaugurat Universitatea din Iaşi, la început cu 4 facultăţi:drept, filosofie(litere), ştiinţe şi teologie.
La Focşani, nu fără dificultăţi, îşi începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenţiei de la Paris, trebuia să eleboreze legile, comune celor două ţări. În cei 3 ani de activitate (1859-1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea electivă şi promulgate de domn, doar cele referitoare la Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii fiscale).
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră în trecut un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii "protectoratului") au fost bazate, încă din primii ani de ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, pe respectarea neştirbită a autonomiei ţării nou-constituite. Astfel, prezenţa militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să reunţe la paşapoartele solicitate cetăţenilor români, în mai multe situaţii, supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement duşmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile i pentru locuitorii cezaro-crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii şi polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejaţi de guvern si de domn în sprijinul dreptului la azil poltic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare. Cooperarea statului român cu emigraţia revoluţionară maghiară, în sensul unei acţiuni comune în Transilvania şi Ungaria, nu a dat rezultatele aşteptate întrucât a fost mereu condiţionată de buna înţelegere a conducătorilor unguri cu cei ai românilor de peste munţi.
Desigur, Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol, convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile. Într-o scrisoare către C. Negri, domnul afirma că sunt de aşteptat mari complicaţii interne şi că îşi declină răspunderea.
Fermitatea lui Alexandru I.Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a lui c. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante şi-au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinţei, Poarta a elaborat un nou firman (4/16 decembrie 1861) prin care a renunţat la condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându-şi vechea poziţie.
Cu o zi înainte, 3/15 decembrie 1861, convins că Unirea deplină a fost recunoscută, Alexandru Ioan Cuza afirma că "Înalta Poartă şi toate puterile garante au aderat la Unirea Principatelor...Unirea va si aşa precum România o va simţi şi o va dori".

2. Domnul şi Adunarea Electivă, Două Forţe Opuse în Opera de Edificare a României Moderne.

Recunoaşterea internaţională a dublei alegeri şi a Unirii depline deschidea perspectiva înfăptuirii României moderne. O nouă lege electorală care să sporească accesul forţelor productive, a întreprinzătorilor în primul rând, la viaţa politică, o lege rurală al cărei conţinut principal- desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea- să dea ţăranilor sentimentul că au o patrie, legea instrucţiunii, prin care să se asigure accesul neîngrădit la învăţătură tuturor copiilor ţării şi, nu în ultimul rând, o lege a secularizăriii averilor mănăstireşti, care să restituie poporului român venitul unui sfert din suprafaţa ţării sale, îşi aşteptau înfăptuirea.
Toată această excepţională operă juridică-fără precedent în trecut-trebuia realizată cu o Adunare alcătuită, în majoritate, din mari proprietari şi cu un guvern unic care avea în frunte un remarcabil bărbat de stat, conservatorul Barbu Catargiu. Era o probă de mare abilitate pentru domn, care menaja astfel susceptibilităţile Marilor Puteri autocrate- Rusia, Poarta şi Austria- dar şi un motiv de puternică nemulţumire populară, întrucât cu o asemenea conducere a afacerilor publice, programul de reforme era, din start, obstrucţionat. Era şi convingerea lui Mircea Mălăieru, repreentant al ţăranilor în Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti care, sprijinit de liberalii radicali, a antrenat un grup de ţărani din Ilfov şi Prahova să meargă la Bucureşti "să scape de boierii care îl împiedică pe Vodă să facă dreptate." În drum au maltratat mai mulţi arendaşi şi un subprefect. În capitală însă sătenii au fost opriţi de armată, care a operat 200 de arestări.
Împotriva uni curent de opinie foarte larg guvernul Barbu Catargiu refuză să ia în discuţie o nouă lege electorală şi pune pe masa Adunării vechiul proiect de lege rurală, elaborat de Comisia Centrală încă în 1860, care lăsa practic neatinse bazele marii proprietăţi funciare. Nu se prevedea, deci, aşa cum se ceruse încă de la 1848, împroprietărirea ţăranilor pe loturile pe care le lucrau şi se acordau doar căte trei pogoane pentru fiecare cap de familie, din aşa-zisul pământ comunal, constituit exclusiv din vânzarea sau închirierea unor loturi pe moşiile statului sau ale instituţiilor publice.
Printr-un magistral discurs, rostit la 6 iunie 1862-o capodoperă a oratoriei politice româneşti-M. Kogălniceanu deschidea discuţia în jurul proiectatei legi. Invocând Convenţia de la Paris, care cerea reglementarea pe baze noi a raporturilor dintre ţărani şi proprietari, vorbitorul afirma că prin adoptarea proiectului supus dezbaterii, primii vor fi definitiv spoliaţi de pământul pe care-l lucrează, pe care nu sunt chiriaşi şi asupra căruia au un drept de folosinţă. Apelul patetit, din finalul cuvântării, în favoarea ţărănimii, pe a cărei munca s-a aşezat averea boierească şi fără a cărei faptă ţara nu ar putea fi apărata, nu a fost luat în considerare de deputaţi. După un schimb de replici între Barbu Catargiu şi M. Kogălniceannu , contraproiectul propus de acesta, care stabilea împroprietărirea cu loturile în folosinţă, este respins de Adunare.
Liberalii radicali, care susţinuseră consecvent poziţia lui M. Kogălniceanu, au hotărât că singura soluţie spre a se adopta legea atât de dorită de ţărani este apelul la mase.
În această atmoseferă tensionată, puţină vreme după ce în amiaza zilei de 23 iunie 1862 primul ministru Barbu Catargiu se arăta gata să apere pacea internă cu orice preţ ("voi prefera moartea înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării"), zilele lui au fost curmate într-un atentat al cărui mister persistă până azi. Indiferent de raţiunile care au determinat-o, moartea sa a însemnat sfârşitul legii rurale dorite de majoritatea conservatoare din Adunare, care deşi adoptată la 26 iunie, nu a fost promulgată de domn, de teama firească a unei răscoale populare.
Noul guvern, condus de doctorul N. Kretzulescu (24 iunie/6 iulie 1862-11/23 octombrie 1863), a continuat opera de unificare administrativă (cu serviciile sanitare din cele două ţări). A fost reorganizată Şcoala de silvicultură şi s-a instituit Direcţia Generală a Arhivelor Statului.
În noiembrie-decembrie 1862, împotriva protestelor Porţii, domnul şi guvernul au protejat tranzitul armelor sârbeşti pe teritoriul ţării, de la Bolgrad(Moldova) şi până la Crivina, pe Dunăre. De provenienţă rusească, ambalate în 500 de care de transport (63.000 puşti cu baionete, 10.000 carabine, 30.000 pistoale, săbii), erau destinate să întărească potenţialul militar al statului vecin cu care tânăra Românie întreţinea relaţii excelente. nu degeaba, după ce scandalul diplomatic prilejuit de acest eveniment s-a încheiat, prinţul Mihail Obrenovici a dăruit lui Alexandru I. Cuza o splendidă spadă împodobită cu pietre scumpe, pe a cărei lamă de oţel a fost gravată inscripţia " Amico certo in re incerta".

Împotriva marilor realizări ale domnului, între care recunoaşterea internaţională a Unirii şi politica sa fermă de apărare şi consolidare a autonomiei ţării, în ianuarie 1863 se constituia, în Adunare, o alianţă imposibilă altfel, între dreapta conservatoare şi, care se temea de o reformă agrară după proiectul lui M. Kogălniceanu şi stânga radicală, nemulţumită de prudenţa domnului şi de reţinerea sa în a o solicita la putere. Scopul, mai mult sau mai puţin făţiş declarat, era îndepărtarea lui Al. I. Cuza şi întronarea prinţului străin, pentru realizarea integrală a hotărârilor Adunărilor ad-hoc din 1857. Un bun prilej pentru opozanţii domnului l-au constituit discuţiile la mesajul său, începute în Cameră, la 22 ianuarie 1863, cu un text eleborat de A. Panu care îl acuza pe Al.I. Cuza de a nu fi respectat Constituţia, de a fi solicitat Marilor Puteri o nouă lege electorală şi de a fi tolerat starea precară a finanţelor ţării. Criticile au alunecat apoi spre miniştrii săi, făcându-se auzite şi voci de completă şi energică autoacuzare: " Ce-am făcut noi toţi până acum ca să punem ţara pe calea progresului? Ne-am sfâşiat între noi prin lupte şi intrigi de partid şi am sacrificat interesele cele mai vitale ale ţării în setea răzbunărilor personale". În pofida unei intervenţii argumentate a lui M. Kogălniceanu în favoarea domnului, la 2 martie Camera dădea un vot de blam cabinetului şi, indirect, lui Al.I.Cuza.
Din ce în ce mai hotărât să acţioneze-era şi sfătuit în acest sens de mulţi dintre apropiaţii săi- Alexandru I. Cuza a adresat Porţii un memoriu la 27 iunie 1863, prin care se pronunţa pentru un regim nou, de autoritate şi dreptate. Pentru aceasta ar fi fost necesară o nouă lege electorală care să limiteze puterea corpului legislativ. Prezentat ambasadorilor Angliei şi Franţei şi ministrului de externe otoman, memoriul devenea, în fapt, un proiect de constituţie care acorda domnului întreaga autoritate în stat (iulie-august 1863).

3.Guvernul Mihail Kogălniceanu (1863-1865). Secularizarea Averilor Mănăstireşti. Legea Rurală. Lovitura de Stat din 2/14 Mai 1864.

Deşi lovitura de forţă era aproape hotărâtă, Alexandru I.Cuza mai încercă încă o dată lupta constituţională, încredinţând conducerea guvernului, la 12/24 octombrie 1863, lui M.Kogălniceanu, a cărui energie şi capacitate politcă erau o garanţie că marile reforme puteau să înceapă.
Auspiciile sub care şi-a început activitatea noul cabinet păreau să nu fie de bun augur. Publicarea imprudentă, într-un ziar străin, a proiectului de constituţie autoritară a lui Alexandru I. Cuza a provocat o vie nemulţumire în rândul opoziţiei; în schimb, dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti s-a dovedit a fi o bună ocazie de a reuni pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă vreme aşteptată.
În text erau cuprinse mai întâi averile aşa-ziselor mănăstiri închinate, puse de ctitorii lor sub ascultarea Patriarhilor Orientului pentru a le asigura o mai bună gospodărire şi un prestigiu sporit,mai corect spus pentru că la data la care voevozii romani au făcut respectivele donaţii, nu exista încă o Patriarhie Română,iar la Sud de Dunăre existau comunităţi româneşti importante si comunităţi creştine importante, ajunse sub dominaţia turcilor musulmani. De aceeea voevozii români au făcut donaţii importante, ca să susţină creştinismul ortodox într-o lume ce ajunsese sub dominaţia musulmană şi era lipsită de posibilităţi financiare care să le asigure păstrarea indentităţii religioase şi etnice.
În Muntenia, bunurile ajunse în proprietatea străinilor reprezentau 11,14%, adică a noua parte din teritoriul naţional, iar în Moldova 12,16%. Adăungând şi suprafeţele deţinute de mănăstirile pământene, rezultă pentru cele două ţări române 25,6% din suprafaţa agricolă. Practic un sfert din bogăţia ţării aparţinea clerului, iar din aceasta o parte importantă era destinată a servi unor interese străine ţării.
Încă de la sfârşitul lunii iulie 1863 se oferise drept despăgubire călugărilor greci o importantă sumă de bani la care se adăuga o alta separat, pentru construcţia unei şcoli laice şi a unui spital la Constantinopol. Oferta Statului Român fusese însă respinsă, în sprijinul celor expropriaţi aflându-se Poarta, foarte sensibilă când era vorba de venituri care "i se cuveneau", şi Rusia, "protectoarea tuturor ortodocşilor" din Imperiul Otoman. Spre a se evita şi alte complicaţii, Alexandru Ioan Cuza şi Mihail Kogălniceanu au grăbit dezbaterile şi adoptarea legii care, cu o majoritate foarte largă, a fost votată la 25 decembrie 1863.
Domnul preciza că toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului, veniturile lor aparţinând bugetului, reînnoind oferta de despăgubire. Cu excepţia Franţei, care a avut, ca de obicei, o atitudine favorabilă, celelalte Puteri garante, cu deosebire Rusia, Austria şi Poarta, au protestat, desigur, în dorinţa de a asigura călugărilor greci o recompensă convenabilă. Pentru Alexandru Ioan Cuza, necesitatea acestei legi, ca şi sprijinul popular pentru înfăptuirea ei erau de la sine înţelese. Într-un mesaj către ministrul de externe otoman, căruia îi exlica raţiunea secularizării, Alexandru I. Cuza i-a scris : " În această chestiune, Alteţă, eu nu sunt principele românilor, sunt România însăşi ". Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, reunită în cele din urmă, a convenit asupra unei despăgubiri, pe care mănăstirile au refuzat să o primească.
Cele 4 luni care separă adoptarea legii secularizării de lovitura de stat din 2 mai 1864, au fost caracterizate printr-o fecundă activitate legislativă: a fost înfiinţat, după model francez, Casa de Conturi pentru verificarea acterlor financiare ale statului, era adoptată hotărârea pentru realizarea unui împrumut extern, contactat la Londra cu Banca Stern, au fost votate legea organizării puterii armate şi legea instrucţiunii, care însă nu au fost sancţionate, a fost înfiinţat Consiliul de Stat, care va avea rolul său în noile structuri de putere, după lovitura de stat. Tot după exemplul francez, se adoptă legile contabilităţii, legea comunală şi, la 23 martie 1864, codul penal şi de procedură penală, urmat de legea organizării judecătoreşti. Dezbaterea proiectului de lege rurală propus de Kogălniceanu, încă în urmă cu doi ani, devenise inevitabilă mai cu seamă după publicarea sa care a provocat o vie efervescenţă la sate.
Lupta parlamentară s-a declaşat pe 13/25 aprilie 1864. Guvernul susţinea desfiinţarea clăcii, împroprietărirea în funcţie de numărul de vite sau de puterea economică a ţăranilor, în schimbul unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu dobândă de 5%, în vreme ce majoritatea conservatoare se pronunţa pentru împroprietărirea cu un lot, acelaşi pentru toţi, egal cu 4 pogoane, contra unei despăgubiri ce urma a se plăti în 7 ani cu dobândă de 8%.
În discuţiile care au urmat, M. Kogălniceanu s-a arătat inflexibil în chestiunea împroprietăririi, dar problema despăgubirii a lăsat-o deschisă. Teama de adoptarea legii rurale în varianta guvernamentală şi de o nouă lege electorală care tocmai urma să fie discutată, au determinat votul de blam împotriva cabinetului lui M. Kogălniceanu. Primul ministru îşi prezintă demisia care nu este acceptată. Alexandru I.Cuza a dizolvat, în aceste condiţii Adunarea, printr-o lovitură de stat, la 2/14 mai 1864.

   *
* *

Vasile Boerescu scria în "Naţionalul" din 14/26 august 1858:

"Puterile europene ne-au dat garanţia lor, certitudinea cţ noi vom exista în viitor, că nu vom fi prada acelui care se va ridica pentru a ne înghiţi; însă restul nu depinde decât de noi. Depinde de noi, dacă vom şti să păstrăm drepturile strămoşilor noştri, de a şti să ne dăm cele mai bune legi şi să întărim ordinea socială şi morală, să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit depinde de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea."

*
La 17 februarie 1859 consulul francez la Bucureşti, raporta la Paris:

"Noul Domnitor, cu faţa sa plăcută, aspectul său tineresc: expresia calmă şi hotărâtă a fizionomiei sale încântă mulţimea, care îl privea sărbătoreşte şi se îmbulzea în urma sa...Colonelul Cuza are, din ceea ce cred eu, una din calităţile cele mai rare şi în consecinţă cea mai preţioasă în această ţară, sinceritatea. Am găsit la el de asemenea bunul simţ şi modestia... Ar fi omul nou pe care îl cere situaţia sa cea nouă..."
La a doua întânire, demnitarul străin remarcă : " un om cinstit plin de dragoste pentru ţara sa, sub nici o formă ameţtit de un succes neaşteptat, foarte hotărât să pună în practică Unirea şi ideile sale de reformă şi de progres. Colonelul Cuza este vădit progresist dar este, în acelaşi timp, foarte devotat principiului de ordine..."

III. EPOCA MARILOR REFORME

-Domnia Autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza. Marile Reforme: Legea Electorală, Legea Rurală, Legea Instrucţiunii, Codul Civil.
-Anii 1865-1866. Declinul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi Îndepărtarea sa la 11 Februarie 1866.
-Rolul Istoric al lui Alexandru Ioan Cuza şi al Generaţiei Paşoptiste în
Înfăptuirea Unirii şi a României Moderne.

1. Domnia Autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza. Marile Reforme: Legea Electorală, Legea Rurală, Legea Instrucţiunii, Codul Civil.
După evenimentele din 2 mai 1864 Alexandru I. Cuza a explicat motivele care l-au îndemnat spre această acţiune: în primul rând, neîmpăcată opoziţie întâlnită în Adunare, care l-a împiedicat să înfăptuiască reformele cerute de propăşirea României. Erau supuse, deci, aprobării poporului, printr-un plebiscit, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris ( în fapt o nouă Constituţie) şi o nouă lege electorală. Statutul sporea considerabil prerogativele domnului care câştiga iniţiativa legislativă, dreptul de a numi un sfert din membrii Senatului-Corp Ponderator- şi pe preşedintele Camerei, dar scădea, în egală măsură, drepturile Adunării, al cărei regulament era alcătuit de Guvern. Elaborarea legilor cădea în seama Consiliului de Stat, dreptul de a primi petiţii îl avea numai Senatul.
Legea electorală făcea să crească însă considerabil numărul alegătorilor, în principal de două categorii-primari, care votau prin delegaţie, şi direcţi, departajaţi prin posibilităţile censitare; reforma electoratului avantaja cu deosebire burghezia în formare. Desfăşurat între 22 şi 26 mai 1864, plebiscitul a confirmat regimul autoritar, peste 682.000 votanţi pronunţându-se afirmativ. Iniţial, cu excepţia Franţei, Marile Puteri garante au exprimat reacţii negative faţă de lovitura de stat. " Este imposibil să-şi bată cineva joc de tratatele şi deciziile Europei cu mai multă lipsă de jenă decât prinţul Cuza"- se putea citi într-un ziar franco-belgian, care exprima însă punctul de vedere al Imperiului Rus.
După plebiscit, la jumătatea lui iunie 1864, Alexandru I. Cuza a făcut o călătorie diplomatică la Constantinopol, ocazie cu care s-a bucurat din nou de o primire deosebită, dar, a şi desfăşurat trei zile discuţii complicate cu reprezentanţii puterilor care îi erau ostile; rezultatele, consemnate în acordul din 28 iunie 1864, se arătau întru totul favorabile României. Alexandru I. Cuza se întorcea la Bucureşti cu recunoaşterea clară a autonomiei ţării.
Înainte de aprobarea legii instrucţiunii, care votată de Adunarea dizolvată în mai nu fusese promulgată de Alexandru I. Cuza, era înfiinţată Universitatea din Bucureşti (iulia 1864) iniţial cu facultăţi de drept, ştiinţe şi litere. În acelaşi timp, ca expresie a puterii autoritare, un important număr de periodice, între care "Românul" şi "Libertatea", editate de C.A. Rosetti, erau pe rând suprimate.
La 14 iulie 1864, Consiliul de Stat odată numit îşi putea începe lucrarea cu vechiul proiect neadoptat al legii rurale pe care l-a încredinţat unei comisii, pentru ultima redactare. La 11/23 şi 12/24 august 1864, în două şedinţe plenare cu participarea domnului şi a guvernului, legea rurală a primit formularea definitivă, însoţită de o Proclamaţie 26 august 1864, în care se putea citi, între altele:
" De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de pământ, proprietatea şi moşie a voastră;de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apărat"
Textul prevedea ca sătenii din Muntenia să primească pământ în funcţie de puterea lor economică exprimată în numărul de vite posedat; se constituiau astfel trei categorii, după cum urmează:
cei cu 11 pogoane ( 5 hectare şi jumătate), 7 pogoane şi 11 prăjini ( o prăjină= 202,82 m2), respectiv 4 pogoane şi 15 prăjini;
în Moldova, 5 fălci ( o falcie= 1,42 hectare) şi 40 de prăjini (o prăjină=179,02 m2), 4 fălci şi 2 fălci şi 40 de prăjini-ceva mai mult, pentru ca în cele 3 judeţe din sudul Basarabiei să se ajungă la 6 fălci şi 30 de prăjini, respectiv 2 fălci si 70 de prăjini. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa moşiei expropriate, fără a se socoti pădurile, şi nu putea fi înstrăinat 30 de ani. Se desfiinţau pentru totdeauna claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet, carele de lemne şi alte asemenea sarcini datorate stăpânilor de moşii în natură sau în bani. Răscumpărarea acestor îndatoriri era eşalonată pe 15 ani şi se plătea diferenţiat pentru fiecare categorie de beneficiari.
Aşa cum explicit susţine legea, răscumpărarea a avut în vedere claca şi celelate obligaţii, pentru ca de fapt, la acoperirea întregii sume, contravaloarea să echivaleze cu cea a pământului acordat. Marile greutăţi suportate ani de zile de ţărănime pentru plata acestei datorii ar fi fost mult diminuate de o instituţie de credit pentru ţărani pe care Alexandru I. Cuza, dacă împrejurările i-ar fi îngăduit-o, ar fi constituit-o, fără îndoială.
Aplicarea legii rurale a întâmpinat o mulţime de dificultăţi. Nu a fost alcătuit un regulament clar, s-a lucrat prin circulare redactate, de regulă, de primul ministru; fiind puţini ingineri topografi, măsurătorile "pământurilor legiuite" s-au făcut cu greutate; în fine, s-au săvârşit abuzuri şi, în mai toate judeţele, au rămas şi ţărani neîmproprietăriţi.
Din punct de vedere economic, consecinţele imediate ale reformei au fost negative. Lipsiţi de clacă, proprietarii şi arendaşii nu au vrut să angajeze capitalurile necesare progresului agriculturii şi n-au putut face faţă dificultăţilor momentului. Cum şi împărţirea pământului stagna, au fost şi mulţi săteni care nu au efectuat muncile agricole. Pe ansamblu, anul 1865, a însemnat sub aspectul producţiei un regres faţă de anii anteriori.
Abia după 1867 lucrurile s-au schimbat radical, ambele categorii de proprietari-sătenii, pe de o parte, proprietarii de moşii, pe de alta-acum adaptaţi noii situaţii, au valorificat mai bine pământul. Din sporul de producţie care a determinat şi importante creşteri ale exportului s-au putut face acumulări semnificative-parte întrebuinţate pentru achiziţia de maşini agricole, parte pentru creşterea investiţiilor interne. Drumul spre societatea modernă, deschis încă la începutul secolului, a fost astfel mult înlesnit.
În acelaşi timp, guvernul Kogălniceanu a obţinut un succes notabil. La 22 august 1864, casa Stern şi Banca Otomană acordau ţării noastre primul împrumut, cu dobândă de 12%, destinat iniţial despăgubirilor solicitate de legea secularizării, în cele din urmă finanţării instituţiilor României moderne.
Organizarea alegerilor locale şi mai cu seamă a alegerilor de deputaţi pentru noua Cameră (24 -25 noiembrie 1864) au confirmat succesul deosebit al adepţilor politicii autoritare a lui Alexandru I. Cuza, care îngăduise înfăptuirea unei noi legi electorale şi a unei legi rurale paralel cu continuarea programului de reforme. Până la sfârşitul anului 1864 era adoptată, printre altele legea introducerii sistemului de unităţi şi măsuri metrice (septembrie), era înfiinţată Şcoala de poduri şi şosele, în fine, erau decretate legea instrucţiunii (25 noiembrie/ 7 decembrie 1864), legea organizării armatei (27 noiembrie/ 9 decembrie 1864) şi se adoptă codul civil (16 decembrie).Este de remarcat că în România, între primele ţări din Europa, instrucţiunea de 4 ani devenea gratuită şi obligatorie. Codul civil , al cărui model fuseseră precedentele napoleonian şi italian, introducea căsătoria şi divorţul civil, ambele obligatorii, şi crea posibiliatea împămîntenirii treptate prin acordarea de drepturi politice locuitorilor evrei ai ţării.
Noua Cameră, într-o componenţă mult schimbată faţă de cea precedentă, s-a deschis la 18 decembrie 1864. Fapt cu totul excepţional, se va reuşi pentru prima oară votarea anticipată a bugetului pe anul următor.
Din păcate, instalarea noilor corpuri legislative, a căror atitudine nu mai putea fi în nici un fel ostilă Domnului şi guvernului său,a coincis şi cu deteriorarea raporturilor dintre Alexandru I. Cuza şi M. Kogălniceanu. Turneul triumfal al primului ministru în Oltenia, în august-septembrie 1864, fusese rău interpretat în anturajul principelui. Deşi pretutindeni M. Kogălniceanu a subliniat meritele lui Alexandru I. Cuza în înfăptuirea politicii de reforme a statului, succesul său personal nu a putut fi trecut cu vederea. S-au adăugat în timp o serie de animozităţi personale cu membri ai guvernului sau persoane apropriate domnului, totul culminând cu demisia primului ministru la 26 ianuarie 1865, pe care Alexandru I. Cuza a primit-o imediat. Era, incontestabil, o greşeală politică, în rândul colaboratorilor săi nu se găsea nici o altă personalitate de talia intelectuală şi politică a fostului său prim sfetnic.
Rămâneau nerealizate, datorită, în primul rând, opoziţiei Porţii, mai multe proiecte pentru care Alexandru I. Cuza se arătase foarte insistent. Astfel, statul nu a câştigat dreptul de a acorda decoraţii şi alte distincţii şi nu s-a putut institui moneda naţională, romanatul. În această situaţie, pe teritoriul naţional aveau drept de circulaţie monedele ţărilor vecine, leul fiind o valoare de calcul şi nu un însemn financiar specific.

2. Anii 1865-1866. Declinul Domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi Îndepărtarea sa la 11 Februarie 1866. Stabilizarea temporară a situaţiei politice şi-a arătat, pentru o scurtă perioadă, efectele atât înăuntrul ţării, cât şi în relaţiile noastre externe. Cele două camere au votat legea privind numirea de către domn a mitropoliţilor şi episcopilor, care, firesc, a provocat o mare emoţie la Constantinopol. Autocefalia Bisericii Române erau un alt semn al consolidării treptate a statului naţional şi al aspiraţiei sale spre independenţă.
Oarecum împotriva cursului firesc pe care viaţa politică îl luase în primăvara anului anterior, opoziţia, lipsită de posibilitatea de a se exprima parlamentar sau în presă din ţară, a declanşat o nouă campanie împotriva domnului, fiind alertată de adoptarea de către Alexandru I. Cuza a primului dintre fiii săi naturali, semn, în opinia unora, că ar dori să devină rege şi să instituie o dinastie. Fie rău informat, fie convins că forţa reală a opoziţiei este neînsemnată, domul s-a retras o perioadă din viaţa publică, plecând la un tratament balnear la Ems, în Germania.
E ceea ce probabil aşteptau opoziţioniştii - conservatori şi burghezia liberal-radicală -pentru a acţiona. E greu de crezut totuşi, că s-a dorit răsturnarea prin forţă a domnului în absenţa sa. Organiăarea unor tulburări discredita însă pe deţinătorul tronului şi putea grăbi îndepărtarea sa prin jocul concertat la Marilor Puteri.
Incidentele din 15 august 1865 par a fi fost, deci, orchestrate din umbră de vechii adversari ai lui Alexandru I.Cuza care incontestabil au pregătit atmosfera prielnică unei asemenea dezlănţuri, fapt sesizat, de altfel, de observatorii străini aflaţi întâmplător la Bucureşti, în acele zile. Pretextul evenimentelor sângeroase care urmară l-a constituit o ordonanţă de urgenţă a Primăriei bucureştene prin care precupeţii de fructe şi legume erau obligaţi să închirieze gherete spre a face comerţ, vânzarea ambulantă fiind interzisă. În ziua de 15 august 1865, în semn de protest, mai sus-numiţii devastară piaţa şi, cu concursul celor care se adună în asemenea situaţii pentru jaf şi distrugere, intrară în localul Primăriei şi incendiară arhiva. Intervenţia forţelor de ordine a fost promptă, generalul Florescu,ministrul de interne, a cerut trupei ca răzmeriţa să fie imediat oprită. S-a tras şi, din rândurile devastatorilor, care nu aveau asupra lor arme de foc, au căzut 20 de morţi şi mulţi răniţi. Seara au fost arestaţi mai mulţi lideri marcanţi ai liberal-radicalilor, ulterior eliberaţi din lipsă de probe. Alexandru I. Cuza, reîntors în ţară de urgenţa, a ezitat să vină imediat la Bucureşti, parcă minimalizând gravitatea celor petrecute, părând să nu acorde tulburărilor nici o însemnătate.
Din nefericire, acţiunea din 15 august 1865 a determinat numeroase complicaţii în raporturile României cu Puterile Garante. Acum se profilează foarte vizibil o răcire a relaţiilor cu Franţa, al cărei ministru de externe notifica, de altfel agentului României, că incidentele din 15 august 1865 erau efectul unei nemulţumiri generale, datorită dezordinei financiare şi a modului defectuos de aplicare a legii rurale.
Erau poate, întâmplător, aceiaşi termeni prin care marele vizir Fuad Paşa se adresase domnului, cu puţină vreme înainte. Reacţia internaţională puternic defavorabilă, dar mai cu seamnă atitudinea Franţei, care sprijinise constant toate demersurile anterioare ale ţării noastre, spre unitate şi progres, l-au îngrijorat pe Alexandru I. Cuza.
În această împrejurare va adresa el cunoscuta scrisoare din 1 octombrie 1865 împăratului Napoleon al III-lea. Din rândurile ei răzbate intenţia de a părăsi tronul, dacă nu se mai află la înălţimea misiunii sale şi dacă Franţa nu îl mai sprijină. Lui Fuad Paşa însă principele i-a răspuns, la 10 noiembrie 1865, cu multă seninătate, pronunţându-se pentru apărarea ţării pe temeiul drepturilor pe care aceasta şi le-a câştigat în ultimii ani.
Deşi părea că situaţia reintră în normal, la 5/17 decembrie 1865, în mesajul adresat Parlamentului la deschiderea noii sale sesiuni, Alexandru I. Cuza îşi descumpăni toţi susţinătorii prin afirmarea clară a dorinţei sale de a nu împiedica ascensiunea spre tron a unui prinţ străin. Îndoita lui alegere, expresie a voinţei statornice de unire, era considerată doar un depozit sacru, la care el poate oricând renunţa.
Desigur, mesajul lui Alexandru I. Cuza a încurajat forţele de opoziţie. Critica la adresa domnului-nesocotindu-se motivele reale care o determinaseră-care a neglijat situaţia financiară a ţării şi care, din păcate, se înconjurase de o camarilă, se îmbina cu atacurile la persoana lui Alexandru I. Cuza, a cărui viaţă privată era de mult subiect de comentarii şi bârfe.
Pe fondul acestei acţiuni susţinute de defăimare s-a organizat complotul din 11 februarie 1866. Semne premonitorii se vădeau şi în cele două Camere unde renăştea, cu alţi participanţi, conflictul mai vechi între puterea executivă şi cea legislativă. Prin promisiuni de avansare şi prin relaţii de familie au fost atraşi mai mulţi ofiţeri, inclusiv şeful gărzii palatului domnesc, maiorul Lecca.
Parcă pentru a încuraja în ultima clipă pe cei care doreau să îl răstoarne, la 30 ianuarie 1866 Alexandru I. Cuza a schimbat titularii ministerelor de război şi interne, doi generali care îi erau foarte devotaţi.
Deşi în Bucureşi se ştia că se aşteaptă o lovitură de stat, zilele de 24 ianuarie (aniversarea Unirii) şi 8 februarie ( 7 ani de la intrarea lui Cuza în Bucureşti) au trecut în linişte. În seara zilei de 10 februarie, pe la orele 7, Alexandru I. Cuza a fost prevenit că împotriva sa se pregăteşte un complot. În această situaţie el a dat numai ordinul de a se dubla garda palatului, fără a şti că până şi aceasta fusese câştigată de complotişti. În dimineaţa rece a zilei de 11 februarie 1866, trupele unui regiment de linie şi două baterii de artilerie s-au îndreptat spre palat. Cu complicitatea trupelor de pază, mai mulţi ofiţeri şi civili au pătruns în palat şi l-au silit pe Alexandru I. Cuza să îşi semneze propria abdicare, "conform dorinţei naţiunii", formulare, firesc, de circumstanţă.
În aceeaşi zi, o Locotenenţă domnească şi un guvern prezidat de Ion Ghica preluau puterea pe durata vacanţei tronului. Ulterior, Senatul şi Camera au proclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Acesta însă nu a acceptat coroana. Alexandru I. Cuza, care se pregătea să îşi urmeze destinul în exil, a avut tăria de caracter necesară pentru a rosti la plecare: " Să dea Dumnezeu să-i meargă mai bine ţării fără mine, decât i-a mers cu mine! Să trăiască România!"

3. Rolul istoric al lui Alexandru Ioan Cuza şi al generaţiei paşoptiste în înfăptuirea Unirii şi a României moderne
Opera sa politică trebuie măsurată cu dimensiunea epocii căreia el şi poporul român i-au dat viaţă şi în care totul era de înfăptuit: o largă reformă care să asigure dreptul la vot , la proprietate şi la instrucţie, pentru categoriile sociale în trecut defavorizate. În continuarea ei, bunăstarea generală nu se putea clădi "fără a întemeia creditul public, a deschide drumuri, a face poduri, a împodobi şi a sănătăţi oraşele,a lărgi podurile,a înflori comerţul, a încuraja industria......a întinde linii de drumuri de fier...., a dezvolta toate stabilimentele publice." Totodată, era de consolidat statul naţional abia înfăptuit printr-o politică de eficace autonomie şi de chibzuită aşezare pe drumul independenţei depline.
Meritul incontestabil al lui Alexandru I. Cuza este de a fi acţionat energic, în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român : independenţa şi unitatea deplină.

*
*    *

Din declaraţia lui Al.I.Cuza, la 5/17 decembrie 1865, la deschiderea Corpurilor legiuitoare

"Fiţi convinşi- că eu n-aş vrea o putere care nu s-ar întemeia decât pe forţă. Fie în capul ţării, fie alături de dumneavoastră, eu voi fi întotdeauna cu ţara, pentru ţară, fără altă ţintă decât voinţa naţională şi marile interese ale României.....Niciodată persona mea nu va fi nici o împiedicare la orice eveniment care ar permite consolidarea edificiului politic la a cărui aşezare am fost fericit a contribui."

*

Într-o carte apărută la Paris, în 1930, istoricul francez Paul Henry afirmă:

"Independenţa în special şi unirea la tronul moldo-valah a provinciilor româneşti iridente...nu puteau fi luate în considerare decât după răsturnarea completă a statutului Principatelor şi numai un străin putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi în mod serios la aceasta."


IV. PRINŢUL STRĂIN ŞI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE CONSTITUŢIA DIN 1866

-DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN LA PRINŢUL STRĂIN.
-PRELIMINARIILE ŞI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866.
-PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ , PRINCIPII, SISTEM ELECTORAL.

1 Decembrie 1918- DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII STATULUI NAŢIONAL ROMÂN

2010-11-29T19:41:00.000-08:00

-CONTEXTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL.
-UNIREA BASARABIEI, BUCOVINEI ŞI TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA, ACT CU CARACTER DEMOCRATIC ŞI PLEBISCITAR.
-IMPORTANŢA ISTORICĂ A MARII UNIRI DIN 1918.
-DECLARAŢIILE DE UNIRE CU ŢARA MAMĂ ALE ROMÂNILOR DIN BASARABIA, BUCOVINA, TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ

Va urma şi un capitol despre recunoaşterea internaţională a Marii Uniri de la 1918 şi despre Congresul de la Paris-Versailles

1. Contextul intern şi internaţional.

Intrarea României în războiul mondial, în vara anului 1916, alături de Antantă, a urmărit realizarea deplinei unităţi naţionale prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei şi Bucovinei, străvechi teritorii locuite de români. Luptele din anii 1916-1917 au pus în lumină, cu multă putere, durabilitatea sentimentului naţional şi convingerea că se apropie ziua înfăptuirii marelui act al unirii tuturor românilor.
În ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918, şi a prezenţei trupelor străine pe o mare parte a teritoriului naţional, România, redusă teritorial la Moldova, prin retragerea armatei şi a autorităţilor, continuă să existe ca stat de sine stătător. În condiţiile în care, în 1918, pe fronturile de luptă, Puterile Centrale înregistrau înfrângeri categorice, imperiile multinaţionale, şi în primul rând Austro-Ungaria, s-au prăbuşit sub acţiunea unui avânt revoluţionar de proporţii, popoarele aflate sub dominaţie străină dorind să îşi decidă singure soarta. Paralel cu lupta politico-diplomatică şi militară a României pentru supravieţuire, s-a desfăşurat lupta românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină pentru libertate naţională. Aceştia au hotărât, într-un cadru democratic reprezentat de adunările populare şi printr-o consultare largă a maselor populare, să se unească cu Ţara. Deplasarea armatei române în provincii s-a făcut doar la chemarea organelor reprezentative ale populaţiei româneşti şi numai atunci când hotărârea unanim aprobată a populaţiei majoritare a fost pusă în pericol de vreo posibilă intervenţie armată străină. Se încheia, astfel, un proces legic prin care românii s-au reunit în limitele unuia şi aceluiaşi stat naţional.

2. Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România, act cu caracter democratic şi plebiscitar.

a. Unirea Basarabiei :
Prima provincie care s-a unit cu patria-mamă a fost Basarabia. Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării până la despărţirea de statul multinaţional în care au fost înglobate.
În 1917 s-a constituit în provincie Partidul Naţional Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul ''Cuvânt Moldovenesc''.
Cu prilejul Congresului ostaşilor moldoveni de la Chişinău, din 25 septembrie/ 8 octombrie 1917, s-a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul Ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a anuntat autonomia Basarabiei. Preşedinte al său a fost ales Ioan Inculeţ. În condiţiile primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa teritoriul dintre Prut şi Nistru şi folosindu-se de prevederile Declaraţiei Drepturilor Popoarelor din Rusia, în decembrie 1917 s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Tulburările provocate de bolşevici în Moldova, în condiţiile destrămării unităţilor militare ruse o dată cu lovitura de stat bolşevică din 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917, pericolul întreruperii legăturilor între guvernul de la Iaşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în Sudul Rusiei, au creat noi agitaţii în Basarabia. Consiliul Directorilor a cerut sprijinul armatei române ce a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/ 26 ianuarie 1918 guvernul Rusiei sovietice a întrerupt, prin urmare, relaţiile diplomatice cu România.
În ianuarie 1918 şi-a proclamat independenţa Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească şi-a proclamat la rândul său, la 4 februarie 1918 independenţa. La 27 martie/ 9 aprilie 1918 Sfatul Ţării, ce cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, -138 deputaţi- a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.
  Desfăşurarea primei conflagraţii mondiale a adâncit şi criza de structură a regimului dualist austro-ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor locuite de către români, şi anume Bucovina şi Transilvania.

b. Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă :
Bucovina a fost teatru de război, numeroşi tineri fiind înrolaţi în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s-a radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. Numeroşi ostaşi români din fosta armată austro-ungară, căzuţi prizoneri în Rusia, s-au înrolat în detaşamente de voluntari ce susţineau lupta pentru unitate naţională. La 27 mai/ 8 iunie 1917 a sosit la Iaşi primul detaşament de voluntari transilvăneni şi bucovineni.
Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit în toamna anului 1918 când Austro-Ungaria, practic, se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi, ca o ultima soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii de stăpînire a provinciei româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. Din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a convocat în aceste condiţii, la 14/ 27 octombrie 1918, o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din provincie. Aceasta a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria, acum, practic prăbuşită. S-a ales un Comitet executiv şi un Consiliu Naţional. Lider politic a fost ales Iancu Flondor. Populaţia românească şi-a manifestat astfel, liberă de orice ingerinţă, voinţa de a se uni cu Ţara. Intervenţia trupelor ucrainiene l-a determinat însă pe Iancu Flondor să ceară sprijinul armatei române.
În atari împrejurări, a avut loc la Cernăuţi, la 15/ 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, şi anume al reprezentanţilor românilor, polonezilor, germanilor, rutenilor. Românii constituiau marea majoritate a participanţilor. La propunerea lui Iancu Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat cu o majoritate zdrobitoare, '' unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României ''. Reprezentanţii celorlalte populaţii au recunoscut şi acceptat hotărârea românilor.

c. Unirea Transilvaniei cu România
În Transilvania, lupta pentru realizarea unirii cu patria-mamă a tins să se radicalizeze o dată cu debutul primei conflagraţii mondiale. Contactele cu cercurile oficiale de la Bucureşti s-au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul idealului naţional. Intrarea trupelor române în Transilvania, în vara anului 1916, a fost salutată cu entuziasm de către români. Numeroşi tineri au căutat să se înroleze în armata română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de la sudul Dunării, autorităţile maghiare au dezlănţuit o campanie de reprimare a mişcării naţionale româneşti. S-au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s-a recut la arestarea unor lideri politici, a fost suspendată presa românească, au fost închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români au fost înrolaţi cu forţa în armata austro-ungară. În aceste condiţii grele au avut loc, în ciuda interdicţiilor pronunţate de guvernul Tisza, acţiuni sociale şi de protest, între 1916-1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara. În condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro-ungar s-au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul ''Adevărul''. În ianuarie şi în iunie 1918 au avut loc, în întreg imperiul, puternice greve generale.
În acelaşi timp, s-a desfăşurat în străinătate, pe diferite căi, o vastă propagandă pentru susţinerea cauzei unităţii tuturor românilor, deoarece existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în SUA şi Marea Britanie, care cereau menţinerea Austro-Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia, SUA, Italia, Suedia, între alţii, Take Ionescu, Simion Mândrescu, Ioan Ursu, Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S-au publicat articole de presă şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s-au făcut intervenţii în parlamente, s-au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918, a avut loc la Roma, Congresul popoarelor asuprite din Imperiul Austro-Ungar la care au participat din partea românilor, Simion Mândrescu, dr. Nicolae Lupu, D. Drăghicescu, G.G. Mironescu. S-a decis, astfel, continuarea luptei comune a popoarelor asuprite din dubla monarhie. La 3 octombrie 1918 s-a constituit la Paris, sub preşedenţia lui Take Ionescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti, ce publica ziarul ''La Roumanie''.
În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s-a desfăşurat în Transilvania un puternic proces revoluţionar cu colaborarea tuturor forţelor sociale reprezentând populaţia românească. Şi-a reluat astfel activitatea Partidul Naţional Român. Comitetul său executiv reunit la Oradea a adoptat, la 29 septembrie/ 12 octombrie 1918, o declaraţie ce proclama ''independenţa naţiunii române'' din cadrul dublei monarhii. În acelaşi timp, au fost reluate şi intensificate contactele cu Partidul Social Democrat. La 13/ 16 octombrie 1918, împăratul Carol I, a făcut o ultimă încercare de a salva monarhia aflată în plină dezagregare. El a lansat manifestul '' Către popoarele mele credincioase'', în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voevod a citit în parlamentul maghiar declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania. S-au desfăşurat, de asemenea, numeroase acţiuni pentru pace, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.
Treptat, puterea locală a fost preluată de consiliile româneşti, denumite Sfaturi,care au dispus de sprijinul militar,al populaţiei româneşti prin intermediul gărzilor româneşti. Ele au organizat rezistenţa împotriva oricăror provocări ale fostelor autorităţi maghiare. La 30 octombrie/ 12 noiembrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român Central (C.N.R) din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român- Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, A. Lazăr - şi şase ai Partidului Social Democrat- Ioan Flueraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Jumanca. El a avut sediul la Arad şi a devenit organul central al luptei românilor pentru unire.
Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi Ungaria. La 9/ 22 noiembrie 1918 Consiliul Naţional Român Central a anunţat guvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc, la Arad, tratative între reprezentanţii Consiliului Naţional şi cei ai guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a delegaţiei conduse de Karolyi. TRecandu-se la preluarea puterii administrative şi politice locale în Transilvania, s-a hotărât să se supună aprobării populare documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba-Iulia.
Adunarea naţională de la Alba-Iulia a avut loc la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918. Ea a reunit peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100 000 oameni veniţi din toate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti. Într-o atmosferă de puternic entuziasm popular, prin glasul lui Vasile Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat ''unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România''. Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea unui regim democratic în România. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat, şi anume Marele Sfat Naţional ce a jucat rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, şi Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba-Iulia a consfiintit pe vecie, prin votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.
Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania.
La 8 ianuarie 1919 Comitetul Săsesc a recunoscut la Mediaş, actul de la 1 decembrie 1918.
În acelaşi sens, s-au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti (ianuarie 1919), Congresul şvabilor de la Timişoara (august 1919), Consiliul Naţional Maghiar de la Târgu Mureş. Poziţia cercurilor democratice maghiare fusese exprimată încă de la finele anului 1918. Într-un manifest din 3 noiembrie 1918 se sublinia că : '' Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie. Şi noi ne considerăm o naţiune reinnoită, o fortă acum eliberată pe ruinele monarhiei. Ne trezim uşuraţi la conştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupririi. Să traim unul lângă altul în pace...''. Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de unire a românilor şi Consiliul Dirigent, permanentele ameninţări proferate de Bela Kun la adresa românilor din Transilvania, au impus participarea armatei române la campania din 1919. După o ofensivă în Transilvania si pe Tisa, în august 1919, armata română, înfrângând forţele maghiare, a pătruns în Budapesta.

3. Importanţa istorică a Marii Uniri din 1918

Unirea din 1918 într-un singur stat a tuturor românilor s-a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într-un context favorabil. Tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut de jure o situaţie deja existentă, rod al acţiunii românilor inşişi, S-a creat astfel un cadru favorabil dezvoltării societăţii româneşti, intrată într-o nouă etapă a evoluţiei sale.
Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a vieţui într-un singur stat. Ele au fost rodul luptei tuturor forţelor şi categoriilor sociale interne. De asemenea, au contribuit la edificarea ei o generaţie importantă de oameni politici precum: regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Nistor, Take Ionescu, Ion Inculeţ, Nicolae Iorga şi mulţi alţii. În noul cadru istoric de dupa anul 1918 s-a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării a sporit de la 137 000 km2 la 295 000 km2, populaţia de la 7 250 000 locuitori, înainte de 1918, la 18 052 896 la recensământul de la 1930. Au marcat creşteri importante, între altele, suprafaţa arabilă, de la 6,6 milioane hectare la 14,6 milioane hectare, suprafaţa acoperită cu păduri, de la 2,5 milioane ha, la 7,3 milioane ha, reţeaua căilor ferate, de la 4300 km la 11000 km. A avut loc integrarea deplină, social-economică şi politică, a noilor teritorii unite cu patria-mamă, un progres economic real şi eficient, aplicarea unui program democratic de propăşire a ţării.
Modificarea fundamentală a structurii instituţionale şi economice, după reformele din 1921-1923, s-a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social-politice, mutaţii in ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S-a făurit în acelaşi timp o lume a contrastelor, în care ţărănimea, ce reprezenta majoritatea populaţiei, trăia relativ greu, deşi mai ales din gospodăriile proprii, iar Bucureştiul a devenit ''Micul Paris'',principala capitală din sud-estul Europei, un oraş modern, aliniat standardelor urbanismului internaţional.
Într-un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene noi, precum corupţia, arivismul şi, foarte rar, violenţa, au avut loc conflicte sociale. Degradarea poziţiilor forţelor conducătoare a făcut loc manifestărilor de extremă stângă şi dreaptă în societate, cu efecte, din perspectivă istorică, negative. Pe plan internaţional, România s-a afirmat ca un factor cu iniţiativă diplomatică, cu o conduită exemplară, în sensul menţinerii păcii şi a securităţii europene, contra politicii de revizuire a tratatelor de pace, a oricărui atentat la adresa statu-quo-ului teritorial. În noile condiţii din deceniul al patrulea al secolului XX, marcate de ascensiunea fascismului, a tendinţei către autoritarism promovată de regele Carol al II-lea, România Mare s-a dezmembratîn vara anului 1940 sub loviturile de forţă ale puterilor totalitare, democraţia fâcănd loc regimurilor totalitare.

4. VOR URMA DECLARAŢIILE DE UNIRE CU PATRIA MAMĂ ALE ROMÂNILOR DIN BASARABIA, BUCOVINA, TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ, textul original.

Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martie/ 9 aprilie 1918

''În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară :
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove,
În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să îşi hotărească soarta lor,
de azi înainte şi pentru totdeauna
se uneşte cu mama sa România.
Acestă unire se face pe următoarele baze:
1. Sfatul Ţării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; aceste hotărâri se vor recunoaşte de Guvernul Român;
2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi administraţie proprie;
3. Competenţa Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor zemstvelor şi oraşelor; c) Numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale, prin Organul său Împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de Guvern;
4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;
5. Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minorităţilor din Basarabia;
6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia;
7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român;
8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi direct;
9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct;
10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constintuţie....''

Declaraţia de Unire a Bucovine cu România, la 15/ 28 noiembrie 1918

''Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi, în 15/ 28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Suceavei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Modova, care în jurul ei s-a închegat ca stat, că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se gaseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei;
că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne;
că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor;
că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei acârmuiri străine, care ii nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi întrăineze firea şi să-l învrăjbească cu alte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate;
că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din Biserică;
că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi depoiat în mare parte de vechea sa moştenire;
dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un singur stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeiile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul la liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se indreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nadejdea desrobirii noastre.
Drept aceea
Noi,
Congresul General al Bucovinei,
întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
În numele Suveranităţii naţionale,
Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României '' .

Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, de la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918

'' I. ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia, în 1 decembrie 1918, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI ŞI A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
II. ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă în baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român Adunarea Naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare.
Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivii din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării, în proporţie cu numărul indi-vizilor care îl alcătuiesc.
2.Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
3.Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret,pe comune, în mod proporţionat pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezenta-rea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire,libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală.
Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidel comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o poate munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state din apus.
IV. Adunarea Naţională dă expresie voinţei sale ca, congresul de pace să înfăptuiască comunitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi de jugul monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în monarhia austro-ungară, anume naţiunile ceho-slovacă, austro-germană, jugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se aducă la cunostiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea Naţiunii Române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresie mulţumirii şi admiraţiunii sale tuturor puterilor aliate, care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română, oricând şi pretutindeni, faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii. ''

Despre rase si rasism

2010-11-28T18:00:00.000-08:00

Dupa ce am postat filmele despre "Originea ungurilor bazata pe ADN", am primit numeroase mesaje rasiste. Eu nu sunt de acord cu rasismul si de aceea am decis sa scriu un articol pe aceasta tema a rasei si a rasismului, pentru ca oamenii sa nu mai cada in capcana teoriilor rasiste.
Religia sustine ca oamenii au fost creati de Dumnezeu si ca, deci, toti oamenii au aceeasi origine si cu totii sunt egali.
Astronomia sustine ca tot ceea ce exista in acest Univers are o origine unica, deci, si oamenii au o origine unica.
Biologia sustine ca oamenii se trag din maimute, inca nu au gasit din care anume maimuta, se fac tot felul de presupuneri, dar si concluzia biologiei este ca oamenii au aceeasi origine.
Genetica, pe baza markerilor din cromosomul Y si din cromosomul mitocondrial, a concluzionat ca oamenii provin cu totii dintr-un Adam si o Eva primordiala, adica toti oamenii au aceeasi origine.
In concluzie- atat religia, cat si astronomia, biologia si genetica sustin ca oamenii au aceeasi origine.
Cum se face insa ca oamenii nu sunt identici, ci unii sunt albi, altii negri, unii au parul blond, altii roscat, altii negru, unii au ochii albastri, iar altii negri? Raspunsul e foarte simplu- oamenii sunt adaptati la anumite conditii de clima, la fel cum si animalele, pasarile, pestii, plantele etc de pe aceasta planeta sunt adaptate la diferite conditii de clima.
Din punctul de vedere al unei persoane rasiste, ursul polar ar fi superior ursului brun, deoarece ursul polar este alb, in timp ce ursul brun are blana cafenie.
In realitate insa ursul polar e alb pentru ca s-a adaptat la conditiile vietii printre zapezi, iar blana lui imita culoarea din mediul sau, in timp ce ursul brun are culoarea maro deoarece s-a adaptat la conditiile de mediu din clima temperata.
Acelasi lucru este valabil si cu oamenii, doar ca in cazul lor culoarea pielii nu este o forma de camuflare in mediul inconjurator, ci este determinata de cantitatea de radiatie solara, specifica zonei climatice in care traiesc, si de cantitatea de vitamina D din alimentatie.
Astfel, prea multa radiatie solara distruge ADN-ul si duce la aparitia cancerului de piele. Pentru a impiedica distrugerea ADN-ului si a vietii, pielea produce un pigment inchis ce blocheaza trecerea razelor de soare. Asa apare ceea ce noi numim bronzul. Daca expunerea la soare este mult mai indelungata, bronzul acesta devine "permanent" in sensul ca pielea va produce o cantitate mare de pigment in mod obisnuit si o vom numi neagra. Oamenii cu pielea neagra sunt adaptati vietii intr-un mediu cu o cantitate mare de radiatie solara.
Daca dimpotriva, cantitatea de radiatie solara este foarte mica, pielea nu mai produce pigment si arata decolorat, ceea ce noi numim pielea alba. Oamenii foarte albi sunt adaptati traiului in zonele cu foarte putina radiatie solara, adica in zonele polare si subpolare.
Unii sustin in mod gresit ca "oamenii albi" ar fi superiori celorlalti oameni, deoarece albii sunt mai putini numeric. Acest mod de a gandi este gresit, deoarece asa am putea sa spunem si ca handicapatii, bolnavi de nu stiu ce boli grave, ar fi "superiori" pentru ca sunt mai putini numeric.
In realitate, numarul de oameni de o anumita culoare, este determinat de cat de favorabile sunt conditiile de mediu din zona sa. Viata are nevoie de caldura si de umiditate, din acest motiv in zonele calde si umede existand o abundenta de specii, in timp ce in zonele reci traiesc foarte putine specii.
Oamenii foarte albi au aparut/format/adaptat la conditiile climei subpolare, o clima foarte dificila, cu putina hrana, putine animale, pasari, plante. De aceea numarul oamenilor albi este foarte mic, pentru ca e greu sa se inmulteasca in acele conditii dificile.
Oamenii cu pielea inchisa la culoare sunt adaptati/au aparut/s-au format/au fost formati pentru o clima calda, cu o temperatura ce permite vietii sa se dezvolte.
Din acest motiv oamenii cu pielea mai inchisa sunt mult mai numerosi decat oamenii cu pielea foarte deschisa.
In concluzie- albii nu sunt superiori negrilor, ci sunt adaptati la alte conditii de clima.

Sustinatorilor rasismului le place si sa vorbeasca si despre diferentele culturale, psihologice, fizice etc dintre oameni, pentru a justifica ideea ca unele popoare ar fi superioare, iar altele inferioare. Acest punct de vedere este iarasi gresit, pentru ca ei nu tin cont de faptul ca rasa umana este un tot unitar, tot asa cum si corpul uman este un tot unitar. Corpul uman este format din organe diferite, fiecare avand o anumita functie in corp. Nu putem spune ca ficatul e superior inimii sau plamanilor, putem spune doar ca intr-adevar sunt organe diferite, insa aceste organe impreuna formeaza corpul uman. Daca unul din organe lipseste, atunci intregul corp este in pericol. Acelasi lucru este valabil si pentru diferite popoare- exista anumite diferente intre ele bazate pe genetica, pe psihologia colectiva, religie, conditii de mediu etc, insa toate popoarele impreuna formeaza un intreg unitar, denumit rasa umana.

Sustinatorilor rasismului le place sa vorbeasca despre faptul ca "albii" sunt superiori pentru ca ar fi mai dezvoltati tehnologic. In realitate, tehnologia "albilor" a fost folosita pentru a distruge natura, pentru a extermina mii de specii de plante, animale, pasari, pesti, insecte si pentru a omora sute de milioane de fiinte umane. Din punctul de vedere al ecosistemului numit Planeta Albastra, tehnologia si "albilor" reprezinta un adevarat dezastru si un adevarat pericol. Pentru Planeta Albastra, faptul ca unii se plimba cu masini super poluante, ca folosesc in mod iresponsabil resursele naturale, ca otravesc solurile cu tot felul de chimicale, ca otravesc apele si aerul, nu reprezinta o chestie ce denota "superioritate", ci reprezinta un adevarat pericol ce origineaza in orgoliul nemasurat, egoismul si inconstienta respectivilor.

Si concluzia mea- rasismul, ca si satanismul, isi are originea in orgoliu si egoism si in neintelegerea scopului omului pe Pamant.

Abuz si incorectitudine la youtube : AndradaDaciana si alti useri romani de pe youtube hartuiti

2010-03-16T00:31:00.000-07:00

Scriu acest mesaj ca replica la sutele de injuraturi si mesaje mizerabile scrise la adresa mea si a altor useri romani de pe youtube, de catre o gasca de impostori ce se pretind "nationalisti romani si mari crestini ortodocsi", dar care in realitate NU SUNT ROMANI CA ETNIE, si lucreaza pentru diferite SERVICII DE SPIONAJ, NEROMANESTI.

Aceasta gasca, dupa cum voi demonstra, nu este de etnie romana, nu este de religie crestina si nu ii simpatizeaza deloc pe legionari, desi pe youtube au facut zeci de conturi cu nume de inspiratie legionara. Unii dintre membrii acestei gasti fac parte din imigratia maghiara din SUA si din alte zone ale lumii- Germania,Italia, Australia etc.

Userii romani atacati de aceasta gasca de impostori, CONTRACARAU PROPAGANDA ANTIROMANEASCA, A IREDENTISTILOR UNGURI, FACUTA PE YOUTUBE si pe alte canale de internet.

Cine sunt cei atacati?
CodrulCXI- avea cateva zeci de filme despre Istoria Romanilor si in special despre Continuitatea Romaneasca in Ardeal, facute in limba engleza.
CODRULCXI conducea campania de protest fata de filmele iredentistilor unguri in care era insultata in cel mai grosolan mod Romania si Poporul Roman si era falsificata Istoria Romanilor in cel mai grosolan mod.

AlexanderXVI- avea cateva sute de filme, cu emisiunile realizate timp de vreo 2 ani de zile de catre istoricul Mircea Dogaru. Emisiunile lui Mircea Dogaru erau de asemenea menite sa contracareze propaganda iredentismului maghiar.

AndradaDaciana- contul meu, continea filme cu studii genetice despre unguri, facute de oameni de stiinta din intreaga lume, inclusiv din Ungaria, si care demonstrau ca ungurii de azi nu sunt urmasii "maghiarilor" si nici ai "hunilor", ci ca majoritatea lor sunt populatii maghiarizate cultural in timpuri recente.

Modul prin care am fost atacati a fost fie PLANGERI FALSE DE COPYRIGHT, fie MESAJE DE AMENINTARE, INJURATURI SI INTIMIDARI venite din partea agentilor straini ce activeaza pe youtube. Problema este si ca youtube ii ajuta pe acesti agenti straini si ca ne blocheaza accesul la conturile noastre sub false-pretexte, accepta plangerile false de copyright facute impotriva noastra si ne inchide abuziv conturile.

Un alt user, care mi-a cerut sa sterg mentiunile referitoare la el, a primit injuraturi si a decis sa se retraga de pe youtube. Am decis sa sterg mentiunile la acel user pt ca mi-a cerut acest lucru si pt ca rolul sau in promovarea valorilor romanesti a fost destul de minor pe youtube.

Vyckeu a ramas fara primul cont, in care avea filme istorice foarte bine documentate, fara ca macar sa primeasca de la youtube o explicatie. Si-a facut alt cont, dar din cauza unui virus, nu a mai putut intra in contul sau si a trebuit sa isi faca un alt cont.

CodrulCXI a primit amenintari si a fost obligat sa isi inchida singur contul. Mai mult de atat, a fost obligat chiar sa faca un film in care sa isi ceara iertare fata de individa care il jignise si il insultase. Dupa ce si-a cerut scuze fata de aceasta, i s-a permis sa isi faca un al cont pe youtube, dar iarasi a fost atacat si amenintat, pana cand s-a retras singur, spunand mai multor persoane ca "viata lui este in pericol".

Un alt user,N, a primit plangeri false de copyright dupa ce a refuzat sa dea gastii de impostori relatii despre niste useri, membri Noua Dreapta. In noiembrie 2009 mi-a trimis mesaj si mi-a explicat tot ce i s-a intamplat. Dupe ce am fost si eu atacata cu plangeri false de copyright si am discutat cu mai multi useri youtube despre tot ce s-a intamplat, am vorbit si despre cazul lui. Dupa ce am vorbit despre cazul acestui user, gasca de impostori a inceput sa ii trimita scrisori in care i-a cerut sa dezminta public cele afirmate de mine, in caz contrar urma sa primeasca alte plangeri false de copyright de la ei si sa ii fie inchis contul. Mi-a trimis un mesaj disperat in care imi cerea sa nu ii mai mentionez numele nicaieri, pt ca nu vrea ca individa aia sa il atace iarasi cu plangeri false de copyright.
Desi am incercat sa il protejez, ca sa nu fie iarasi atacat cu plangeri false de copyright, totusi informatia despre el devenise deja publica, si oricat de mult l-ar santaja si ameninta impostorii, totusi el nu mai poate face nimic pt tema asta.

SPIOANCA de etnie NEROMANA, ce pozeaza in mare crestin-ortodoxa pe youtube, sustine cu nerusinare ca eu mint, si ca userii astia nu au fost atacati de pe youtube, si ca singuri au parasit youtube-ul! Adica dupa ce ea si gasca ei trimite amenintari cu moartea, santajeaza oamenii si le spune ca le va face publice datele personale, injura mizerabil alti useri, face filme deosebit de vulgare pt a intimida alti useri pe youtbe, sustine ca "au plecat de buna voie". Nu, nu au plecat de buna voie, ci au fost fortati prin AMENINTARI, INTIMIDARI, SANTAJ sau PLANGERI FALSE de COPYRIGHT sa paraseasca youtube-ul.

In cazul unor useri a functionat intimidarea, in timp ce in cazul altor userii, ca de ex in cazul meu si al lui AlexanderXVI nu a functionat inimidarea si atunci au recurs la alte metode, ca de ex la plangeri false de copyright pana la inchiderea contului. Pe userul N, mentionat mai sus, l-au atacat cu plangeri false, dupa care i-au spus ca daca nu isi tine gura, va primi si mai multe plangeri false de copyright.

Gasca de impostori foloseste mai multe zeci de conturi pe youtube, o parte dintre aceste conturi fiind:
http://www.youtube.com/user/VladTs3pesh
http://www.youtube.com/user/ProudPatriotGIRL
http://www.youtube.com/user/HuliganiiLaPuscarie
http://www.youtube.com/user/mikigrecu
http://www.youtube.com/user/SfCredintaOrthodoxa

si multe conturi cu nume de inspiratie legionara, tot felul de Legiuni, Arhangheli, Sabii de Arhangheli, DuhulCapitanului etc

voi reveni cu detalii

Alte plangeri false de copyright de la gasca PPG

2010-03-10T21:54:00.000-08:00

Abia mi-a fost restaurat contul de catre youtube, ca PPG a si postat minciuni si insulte la filmul meu despre AlexanderXVI. Cateve ore mai tarziu, ce credeti ca s-a intamplat? Am primit inca o plangere falsa de copyright la filmul meu despre AlexanderXVI, in care, fictivul "Gabriel Cobasnian" pretinde ca filmul meu despre AlexanderXVI ii apartine 100%.
Este clar ca individa aia PPG si gasca ei de spioni anti-romani, au o ura dementa pe userii romani care posteaza filme despre Istoria Romanilor si despre Religia Crestin Ortodoxa sau Folclorul Romanesc.
In filmul meu despre AlexanderXVI, eu am vorbit despre faptul ca lui Alexander i-a fost inchis contul in urma unor plangeri false de copyright si am anuntat oamenii despre noul cont al lui AlexanderXVI. Imediat, PPG si gasca ei au dat in turbare si au inceput sa posteze zeci de mesaje cu injuraturi la adresa mea si sa dea zeci de voturi negative comentariilor puse la acest film si filmului.
Precizez faptul ca AlexanderXVI a primit injuraturi de la PPG la filmele lui, dupa care a primit plangeri false de copyright si youtube i-a inchis contul.

Dupa aceea eu m-am trezit cu plangeri false de copyright. YouTube mi-a inchis contul, dupa care a rezolvat plangerile false de copyright si mi-a reinstalat contul pe 8 martie. Imediat dupa aceea, iarasi am primit injuraturi de la PPG si plangeri false de copyright sub nume fictive. Si nesimtita mai si are tupeul sa spuna ca nu ea a facut plangerile false de copyright, ca le-au facut -dusmanii ei, ba nu, prietenii ei, ba nu ...... pisica, bunica, si catelul si purcelul, toata planeta, in afara de ea! Ea doar iti trimite injuraturi, amenintari, iti fura pozele din albumul tau foto si face conturi care lasa impresia ca sunt ale tale, pentru a crea confuzie si pentru a-ti fura identitatea si a da vina pe tine pentru atitudinea ei agresiva fata de alti useri, spune tuturor, pe la spatele tau, ca e prietena cu tine la catarama, desi tu nici macar nu ai vorbit vreodata cu ea pe mail sau pe messenger si habar-n-ai cine e, ba chiar si incearca sa lase altora impresia ca ea ar fi tu. Deci, iti fura identitatea ca sa dea vina pe tine, te injura ca la usa cortului, dar, vai, nu ea e in spatele plangerilor false de copyright, ci altcineva.....planeta,incalzirea globala, extraterestrii etc........ Ok.

In caz ca nu se vede prea bine poza nr.2, am pus-o si in contul meu de flickr si o gasiti aici:

http://www.flickr.com/photos/24646726@N08/4425415260/sizes/o/

Despre Iubire

2010-03-03T14:55:00.000-08:00

http://www.youtube.com/watch?v=79WrzlFP9t4

O interpretare deosebit de frumoasa a basmelor romanesti traditionale.

Contul meu de pe youtube a fost inchis in urma unor plangeri false de copyright

2010-02-24T21:26:00.001-08:00

Contul meu de pe youtube ANDRADADACIANA a fost inchis in urma unor plangeri false de copyright, venite din partea unor persoane mincinoase ce s-au identificat cu nume fictive.

In ultima vreme conturile mai multor useri romani au fost inchise in acelasi mod. Toate conturile inchise au avut ceva in comun:
1. Prezentau Istoria si Cultura Romaniei,
2. Proprietarii acelor conturi au avut discutii cu un grup de provocatori ce pozeaza in "mari patrioti romani",dar care in realitate duc o campanie de denigrare a unor personalitati importante ale istoriei, culturii si vietii politice a Romaniei.

Printre conturile atacate si inchise de acest grup provocator si ostil Romaniei si romanilor se afla:

AlexanderXVI, CodrulCXI, Padure111, AndradaDaciana,VickEu.

Alti useri au fost atacati si s-au retras de pe youtube in urma hartuielilor la care au fost supusi.Printre ei se afla Vlahia, Tismana, Codrul, AlexMatei etc.

Alti useri au fost atacati dar au reusit temporar sa isi pastreze conturile- mkolibaba, Sensatzia etc.

P.S.
3 dec 2010-
Unii dintre cei atacati au reusit sa isi recupereze conturile dupa ce au raspuns plangerilor false de copyright, insa nu toti. Eu si mkolibaba am reusit sa ne recuperam conturile.
AlexanderXVI nu a reusit sa isi recupereze contul, iar acum are un alt cont AlexanderSSI.
Alti useri au decis sa renunte complet la youtube, datorita mizeriilor ce se intampla acolo, printre acestia fiind Codrul-Padure.
Alti useri au primit plangeri false de copyright dupa ce am postat eu acest comentariu in feb 2010, printre acestia fiind Senzatia.

Pe langa plangerile false de copyright facute impotriva noastra, grupul de impostori a folosit si alte metode de intimidare si hatuire, printre ele fiind : raspandirea de calomnii despre noi pe youtube, crearea de filme obscene si calomniatoare la adresa noastra, postarea a numeroase comentarii pentru a ne insulta sau provoca la dialoguri neprincipiale.